„Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără“

Patericul egiptean este cartea de căpătâi a spiritualităţii monahale ortodoxe. Textele, îndeobşte foarte scurte, cuprinse în această colecţie şi purtând numele generic de apoftegme, au toate o structură similară. Un ucenic vine la un bătrân şi îi cere cuvânt. Fără îndoială, cuvânt de folos, cuvânt de mântuire. Novicele, începătorul în cele ale Duhului, primeşte sfatul de la bătrânul îmbunătăţit duhovniceşte ca de la unul care a văzut pe Dumnezeu. Arhim. Emilianos Simonopetritul, tâlcuind învăţăturile avvei Isaia, descrie legătura dintre ucenic şi stareţ în aceşti termeni: "Dumnezeu deocamdată este de nepipăit pentru ucenici... este Cineva la Care s-au gândit, dar pe Care nu-L cunosc... legătura ucenicului cu Stareţul este chipul legăturii cu Nevăzutul şi Nepipăitul Dumnezeu". O astfel de atitudine o au mare parte dintre cei care merg la monahii din pustia egipteană pentru a căuta poveţe mântuitoare. Nu toţi însă, pentru că unii, aşa cum aflăm dintr-o apoftegmă despre avva Theodor al Fermei, erau negustori de cuvinte, care nu căutau mântuirea, ci slava deşartă. Faţă de aceştia bătrânii se arătau cât se poate de circumspecţi. Iată însă relatarea din Pateric: "A venit un frate odată la avva Theodor, şi vreme de trei zile l-a tot rugat să-i spună un cuvânt, dar el nu-i răspundea. Atunci fratele a plecat mâhnit. Ucenicul îi zise: "Avvo, cum de nu i-ai spus cuvânt, de a plecat mâhnit?" "Nu i-am spus, zău, fiindcă e precupeţ şi vrea să fie slăvit din cuvintele altora"" (Despre Avva Theodor al Fermei, 3).

Vedem în acest caz grija deosebită a bătrânilor pentru cuvânt. Perspectiva lor aminteşte de sfatul evanghelic al Mântuitorului: "Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii" (Mt. 12, 36). Atenţia faţă de cuvintele rostite de bătrânii pustiei nu se opreşte însă aici. Răspunderea nu se limitează doar la cuvintele rostite în van, ci se întinde şi înspre cuvintele auzite în zadar. Tocmai de aceea îl fereşte pe cel încă netocmit duhovniceşte de povara cuvintelor de care, auzindu-le fără a le plini, s-ar face răspunzător.

În chip paradoxal, ceea ce stă în centrul relatărilor Patericului egiptean nu este însă cuvântul. Sau sunt cuvintele, însă nu singure. Cuvintele bătrânilor sunt totdeauna însoţite de imaginea lor, ca o icoană a plinirii făgăduinţelor date de Dumnezeu celor care ţin poruncile. Cuvintele Părinţilor aşază ucenicii pe calea la capătul căreia ei se află deja, iar chipul lor este mărturia plină de putere a faptului că "se găsesc pe cale".

"Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ''Spune-mi vreun cuvânt''. Iar el i-a zis: ''De ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă''" (Despre Avva Sisoe, 45).

Avva Sisoe cel Mare nu este singurul care indică superioritatea imaginii împlinitorului poruncilor asupra cuvintelor care se pot pierde în deşert: "Povestit-a avva Pistos zicând: Ne-am dus şapte pustnici la avva Sisoe, care locuia în ostrovul Clisma, rugându-ne să ne spună vreun cuvânt şi a zis: ''Iertaţi-mă, sunt om prost; dar m-am dus la avva Or şi la avva Atre. Şi era în boală avva Or de optsprezece ani. Şi le-am făcut metanie să-mi spună vreun cuvânt. Şi a zis avva Or: Ce pot să-ţi fac ? Du-te şi orice vezi, fă!''" (Despre Avva Pistos, 1).

Pe de altă parte, întâlnim relatări în Patericul egiptean despre ucenici care intuiesc importanţa vederii bătrânilor îndumnezeiţi pentru progresul duhovnicesc. Iată în acest sens o foarte cunoscută apoftegmă despre avva Antonie cel Mare: "Aveau trei dintre părinţi obiceiul ca să vină în fiecare an la avva Antonie. Şi doi îl întrebau despre gânduri şi despre mântuirea sufletului, unul tăcea mâlc fără să întrebe nimica. Şi într-un târziu îi spuse avva Antonie: ''Iată că vii de atâta amar de vreme aici şi nu mă întrebi nimic''.''Îmi ajunge că te văd, părinte''" (Despre Avva Antonie, 27).

Simpla vedere a oamenilor lui Dumnezeu dă greutate cuvintelor lor. Bătrânii nu vorbesc în zadar pentru că puterea cuvintelor stă în chiar viaţa pe care ei o trăiesc, şi prin care îşi dovedesc autenticitatea rostirilor: "Zicea avva Isidor Pelusiotul că viaţa fără de cuvânt mai mult foloşeste decât cuvântul fără viaţă. Căci viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia" (Despre Avva Isidor Pelusiotul, 1).

Această zicere a Sfântului Isidor Pelusiotul este sinteza perfectă a viziunii Părinţilor deşertului egiptean asupra cuvântului omenesc. Cu atât mai importantă, cu cât provine dintr-un mediu în care înaintarea pe calea lui Dumnezeu se făcea cu multă trudă, dar niciodată de unul singur, ci totdeauna călăuziţi de cuvântul povăţuitor al unui bătrân îndumnezeit. Iar sfatul în sine, după cum am văzut, nu însemna nimic dacă nu era dublat de ascultare. Simpla auzire a cuvântului nu are efect (şi aici e mereu bine-venită amintirea Pildei Semănătorului), iar pentru a da valoare cuvintelor, e nevoie ca acestea să se întâlnească cu viaţa în persoana celui care le rosteşte, pentru a deveni icoana (eikon, imaginea) a toată filosofia. Altminteri ele rămân "aramă sunătoare şi chimval răsunător", riscând să exprime doar propriile rătăciri ale "neguţătorilor de cuvinte".