Violenţă şi frustrare

În ultimul an Europa a fost zguduită nu doar de criza financiară, ci şi de un val de violenţă aparent fără sens. Norvegia, Italia şi Belgia au fost victimele unui nou tip de violenţă prin care membri ai majorităţii respectabile îşi pierd controlul şi dezlănţuie un adevărat carnagiu printre cetăţenii lipsiţi de apărare ai unor societăţi în care bunăstarea, civilitatea şi pacea socială sunt realităţi incontestabile de multă vreme.

Ce anume îi face pe aceşti oameni să pornească minirăzboaie împotriva semenilor lor? Răspunsul prompt şi liniştitor pe care autorităţile s-au grăbit să îl ofere este nebunia. Aceşti atacatori singuratici, membri ai majorităţii satisfăcute, nu aveau nici un motiv pentru a declanşa asemenea operaţiuni cvasimilitare, singura explicaţie este patologia individuală care sub influenţa violenţei din media (sic!) au căzut pradă unor deliruri paranoiace şi au pornit un război imaginar cu propriile lor plăsmuiri.

Cu toate acestea, concluziile autorităţilor au fost infirmate prompt, cel puţin într-un caz, de înşişi atacatorii, care au contestat raportul autorităţilor psihiatrice, susţinând că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale şi că actele lor sunt coerente, premeditate şi, mai mult decât atât, sunt necesare. Graba cu care autorităţile au propus această soluţie este suspectă şi a fost sancţionată prompt şi de opinia publică. Oamenii peste tot în lume s-au arătat sceptici cu privire la asemenea soluţii. De la cetăţeanul simplu până la autorităţile oficiale din alte state, această poveste a nebuniei nu a fost crezută pentru că pur şi simplu este în contradicţie flagrantă cu realitatea. Un om nebun nu plănuieşte, justifică, argumentează şi acţionează în vederea atingerii unor scopuri cu care cel puţin declarativ mulţi sunt de acord.

Aici este de fapt problema, aceşti "nebuni singuratici" nu sunt deloc singuratici, sunt doar cei care au fost suficient de coerenţi pentru a pune în aplicare concluzii unor raţionamente pe care le fac şi le aprobă din ce în ce mai mulţi cetăţeni respectabili din ţările aşa- numite civilizate. Singurul lucru pe care aceştia încă îl dezaprobă este modul de acţiune, şi nu pentru că ar fi în dezacord cu rezultatul, ci pentru că nu au curajul şi determinarea de a pune în aplicare acest tip de violenţă şi cruzime nediscriminată.

Majoritatea ar dori să obţină rezultatul fără acest tip radical de violenţă, dacă s-ar putea ca toţi cei care pun probleme să dispară ar fi minunat, toţi imigranţii, toţi săracii, toţi asistaţii social, toţi cei care în plină criză sunt responsabili în ochii unora pentru de problemele societăţilor în care trăiesc. Este reacţia naturală pe care o au cei care identifică bunăstarea lor cu un merit personal special pe care îl au numai ei şi eventual societatea lor şi pe care ceilalţi, străinii, nu îl au. Când se simt ameninţaţi în statutul lor de "elită" civilizată, aceşti indivizi devin agresivi, iar când străinii par a se descurca mai bine, frustrarea devine şi mai acută.

Tipul acesta de mentalitate nu este nou, a tot apărut în istorie, ceea ce este nou şi tulburător pentru echilibrul social pe care autorităţile vor să îl impună este faptul că frustrările acestea izbucnesc într-o societate a bunăstării, Bunăstare care a fost considerată ca fiind panaceul tuturor relelor sociale, bunăstare care urma să garanteze pacea eternă care ducea la sfârşitul istoriei şi la epoca de aur a civilizaţiei umane.

Ei bine, exact această idolatrizare aproape matematică a bunăstării a condus la apariţia unei civilizaţii în care egoismul este camuflat în filantropie, şi violenţa este redenumită misiune de pace. De fapt, pacea socială a societăţii bunăstării nu este altceva decât efectul mituirii constante a majorităţilor şi minorităţilor agresive, care prin redistribuţie socială masivă sunt determinate să renunţe la exercitarea deschisă a violenţei. Dar bunăstarea nu a eliminat violenţa, a ascuns-o în spatele consumismului, iar când sursele bunăstării încep să fie periclitate, adevărata natură a "păcii sociale" iese la suprafaţă: un echilibru al terorii şi al mitei între elitele conducătoare şi manipulatoare şi majoritatea agresivă şi gregară.

Ca în parabola lui Nietzsche, cel care strigă adevărul unei societăţi alienate: faptul că dumnezeu a murit şi noi l-am omorât, este considerat nebun de către semenii săi, dar nu pentru că ei nu ştiu adevărul, ci pentru că el a avut "nedelicateţea" de a-l striga pe străzi.

Din nefericire aceste acte de violenţă a bunăstării nu sunt nici izolate, nici opera unor nebuni singuratici, sunt doar izbucnirile "nedelicate" ale unui adevăr cutremurător al unei societăţi în care primatul materialităţii anulează complet demnitatea umană. O societate care şi-a întors faţa de la Dumnezeu pentru a putea beneficia de iluzia comodă a unei bunăstări lipsite de orice constrângeri, iar când acestei societăţi i se pare că cineva îi periclitează bunăstarea, atunci îl va elimina cu o ferocitate bestială, aşa cum deja au şi început să facă cei ce se consideră "profeţii" şi "cruciaţii" ei şi care din păcate vor fi din ce în ce mai mulţi pe măsură ce criza se va adânci.