Vremea tăcerii

Au trecut şi sărbătorile. Prima săptămână din an şi-a făcut loc, tiptil, cu bucuria Bobotezei şi a Sfântului Ioan. Scos din matcă, timpul a fost suspendat de la Crăciun şi până acum şi am păşit şi noi în afara lui, departe de grijile pământeşti şi parcă de Pământul însuşi. Oamenii încă îşi mai spun "La Mulţi Ani!" când se întâlnesc, îşi fac încă urări pentru Noul An, pe ici pe colo mai stăruie câte un brăduţ împodobit prin vitrina vreunui magazin de cartier, sclipind din toate beculeţele, de fericire că lumea încă nu l-a uitat.

Noul An, ca o întindere imaculată de zăpadă, încă netulburată de bocanci plini de noroi, roţi de trăsură sau automobil, ne impune încă tăcerea. Este vremea tăcerii, a adunării de sine şi în sine, înaintea drumului ce ne va purta de-a lungul celor douăsprezece luni. După veselia, zgomotul şi culoarea ultimelor zile ale anului ce s-a încheiat, s-a lăsat peste lume tăcerea. Parcă nimeni nu ar vrea să fie el primul care a tulburat oglinda nemişcată a vremii. Şi totuşi, cu primul mare scandal politic sau cu prima mare fraudă a anului vom cădea din nou pe pământ, cu toţii laolaltă, şi vom avea, nu-i aşa, reacţii pe măsură.

Şi totuşi, timpul nu poate fi inutil. Timpul ne-a fost dăruit spre mântuire. Într-un tumult de voci în care fiecare se pretinde deţinătoare unică a adevărului, vom fi aspiraţi din nou de o tornadă de zgomote, zvonuri, ştiri contradictorii, noutăţi culese de pe toate canalele TV şi mai ales de la vecinul. Ne vor înnebuni colegii cu bârfe, şefii cu mustrări, vecinii cu reclamaţii, firmele cu reclame. Şi vom uita atât de simplu şi fără întoarcere de exerciţiul tăcerii de la început de an.

Sfântul Isaac Sirul spunea că "tăcerea este o taină a vremii viitoare, pe când cuvintele sunt numai unelte ale acestui pământ". Tăcerea este ea însăşi un mod de comunicare, nici pe departe negarea acesteia. Tăcerea este pauza din muzică şi materia întunecată dintre stele. Tăcerea a salvat de multe ori căsnicii, prietenii, alianţe, ba chiar imperii. Trăim însă într-un veac egolatric, în care propria voce ne sună cel mai drag, iar tăcerea este, vai!, interpretată doar ca prostie. Nu obosim nicicând să ne spunem părerea, să vorbim fără să ascultăm, să scriem fără să citim. Profilul psihologic al bunului ascultător nici nu mai există între tipurile de personalitate valide. Şi totuşi, a fi un bun ascultător este un semn de civilizaţie şi de înaltă educaţie socială. Mai mult, a fi un bun ascultător este un semn de dragoste pentru aproapele.

Nu există societate civilizată în afara Exerciţiului Tăcerii. A tăcerii înţeleasă nu ca pumn pus în gură prin hidoase orânduiri dictatoriale, ci prin rânduială individuală liber consimţită, prin conştiinţa faptului că nu se poate spune orice despre oricine. Până atunci, într-o lume în care fiecare vorbeşte enorm şi nu se opreşte nimeni, ne punem întrebarea: cum oare vom mai auzi glasul lui Dumnezeu?