A dărui și a te dărui

Exercițiul de a dărui, deși aparent nu are un conținut duhovnicesc, ne formează deprinderea de a renunța, fie și puțin, la noi înșine în favoarea aproapelui nostru; ne diminuează iubirea de sine și ne obișnuiește să ne detașăm de lucrurile care ne aparțin. Înclinația de a dărui este o virtute și poartă un nume: generozitate. Un om generos este, deopotrivă, mărinimos - are o inimă mare, cum se mai spune în limbajul comun altruist.

Citim în Lavsaicon că, într‑o bună zi, cineva i‑a adus avvei Macarie Alexandrinul niște struguri proaspeți și buni. Cuviosul poftea să‑i mănânce, dar, înfrânându‑se, i‑a trimis la un alt frate, care era bolnav. Fratele s‑a bucurat de darul primit și, deși ar fi poftit să‑i mănânce, i‑a trimis unui alt frate, înfrânându‑se la rândul său. Acesta a făcut la fel: deși poftea să‑i mănânce, i‑a trimis în dar mai departe, altui frate. Și au trecut strugurii de la un frate la altul, până când s‑au întors, iarăși, la avva Macarie, care, minunându‑se pentru că fratele care i‑a adus strugurele era diferit de cel căruia i‑l trimisese el, cercetând și aflând că strugurii au făcut înconjurul obștii sale, a mulțumit Domnului pentru înfrânarea și dragostea de care au dat dovadă frații.

Această mică povestire patericală ne arată într‑un mod simplu și direct că gestul de a dărui presupune o dragoste jertfelnică. Când dăruim, renunțăm la un bun al nostru, dar și la plăcerea subiectivă de a‑l folosi și, în același timp, ne așezăm mai prejos de cel căruia îi oferim darul.

În viața noastră cotidiană, arareori se întâmplă, însă, ca actul de a oferi daruri să pornească dintr‑un impuls gratuit, liber, al inimii. Dăruim pentru că „așa se face”, ocazional și, din nefericire, standardizat: de 1 sau 8 martie, cu ocazia „sărbătorilor de iarnă”, când apropiații noștri își serbează ziua de naștere sau ziua onomastică oferim în dar obiecte comune, produse în serie, lipsite de o marcă personală.

Actul de a dărui poate îmbrăca, uneori, forma milosteniei. Printre povestirile și zicerile din Pateric, întâlnim câteva întâmplări și apoftegme despre virtutea milosteniei, care îl au în centrul lor pe avva Agathon. Una dintre ele ne vorbește chiar despre această detașare pe care ne‑o putem însuși practicând milostenia. Într‑o bună zi, avva Aga­thon le‑a spus ucenicilor: „N‑am dat niciodată milostenie, dar a da și a lua îmi era mie milostenie, gândindu‑mă că câștigul fratelui e lucrare roditoare”. Tot el ne indică măsura absolută la care poate ajunge virtutea milosteniei: „Dacă mi‑ar fi cu putință să găsesc un lepros, să‑i dau trupul meu și să‑l iau pe al lui, aș fi mulțumit. Aceasta este milostenia desăvârșită”.

Sfântul Isaac Sirul, în Cuvinte despre nevoință, ne dăruiește următorul sfat: „Iubește pe săraci, ca prin ei să dobândești și tu mila”, o povață pe care părintele Dumitru Stăniloae o tâlcuiește astfel: „Prin mila ta le câștigi dragostea, și în ea e lucrătoare dragostea lui Dumnezeu”.

„Mulțumesc până voi întoarce!”

În etnologie și antropologie, actul de a dărui și a primi daruri a fost considerat extrem de relevant pentru viața societăților umane. Antropologul Marcel Mauss a studiat instituția darului, în special a potlatch‑ului, în societățile tribale din Polinezia, Melanezia și nord‑vestul continentului american. Pentru el, darul este un fapt social total care angrenează diversele niveluri ale vieții sociale: religios, economic, moral, social, juridic. Darul îndeplinește mai multe funcții: facilitează relațiile de schimb social, întărește coeziunea socială, contribuie la creșterea statusului social, exprimă conformarea la normele sociale general‑acceptate într‑o comunitate. În Eseu despre dar, antropologul francez arată că actul de a dărui are propriile sale reguli și presupune trei tipuri de obligații: obligația de a da, obligația de a primi și obligația de a întoarce darul, contra‑darul, cum îl numește Mauss. Cel care oferă un dar prin chiar acest gest se arată superior celui care îl primește, iar acesta se simte obligat, îndatorat. Ca să se achite de această obligație, îi răspunde dăruindu‑i la rândul său ceva. În anumite sate din România, încă mai poate fi auzită expresia străveche: „Mulțumesc până voi întoarce!”.

Generozitatea ca virtute

Aristotel demonstrează în Etica nicomahică faptul că dărnicia se situează la mijloc între avariție și risipire (a fi „mână spartă” cum se spunea la noi, în popor). Omul darnic nu este nici avar, dar nici risipitor. Dreapta măsură se manifestă și în cazul generozității, arătând prin aceasta că ea este o condiție necesară pentru realizarea celorlalte virtuți: în cazul de față, persoana generoasă stă la mijloc între tentația avariției, a zgârceniei, și ispita risipirii nesocotite.

Generozitatea, ca virtute, se opune egoismului. Persoana generoasă este fericită când poate să facă un bine cuiva, fiindcă crede că o viață cu adevărat fericită nu poate fi decât în acord cu virtutea. Doar fiind virtuoși putem trăi plenar starea de fericire. Despre acest aspect al genero­zității ca drum spre virtute și către o viață virtuoasă, Lucius Annaeus Seneca îi scrie într‑o epistolă mai tânărului Lucilius: „Binele tău e al meu. Binele făcut din inimă, fără așteptarea unui comision, este cea mai bună in­vestiție a noastră. Binefacerea dăinuie chiar după ce s‑a pierdut obiectul care a purtat‑o”. Prin urmare, un act de generozitate este întotdeauna liber și gratuit.

Să dăruiești din ce nu ai

Virtutea dărniciei cunoaște mai multe grade sau trepte. Una este să dăruiești ceva și alta este să te dăruiești pe tine însuți. Una este să dăruiești din ceea ce ai, din prisosul tău, și alta este să dăruiești... ceea ce nu ai. Sute de ani s‑a păstrat în tradiția poporului român obiceiul de a aduce la biserică pârga roadelor, primele roade pe care țăranii I le dăruiau în chip simbolic lui Dumnezeu. Într‑o predică ținută la Mănăstirea Rohia, părintele Nicolae Steinhardt le reamintea credincioșilor și ne aduce aminte și nouă, cititorilor săi, că măsura la care ne‑a chemat Mântuitorul este una dumnezeiască. Domnul nostru Iisus Hristos cere de la noi să dăruim nu doar din ceea ce avem. Ne cere ceva paradoxal și uluitor: să le dăruim semenilor din ceea ce nu avem, fiindcă dându‑le lor credință, încredere în mai bine, nădejde, vom căpăta și noi în chip tainic și dumnezeiesc aceste virtuți și puteri su­fletești: „Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai - credință, lumină, încredere, nădejde -, le vei dobândi și tu.”