„Arsenie. Viaţa de apoi” - un film al naraţiunilor mistificatoare

În urmă cu o lună, mai exact, în 4 septembrie 2023, a fost proiectat filmul „Arsenie. Viaţa de apoi” la Teatrul „Maria Filotti”, Sala Studio din Brăila, în prezenţa regizorului Alexandru Solomon. Regizorul face de la început câteva declaraţii importante: că el nu este creştin ortodox, că nu este vorba de un film despre părintele Arsenie Boca în sensul unei biografii, ci „e vorba despre noi astăzi şi în ce fel în icoana asta a lui Arsenie Boca se reflectă tot felul de lucruri, de nevoi, de necazuri”. Regizorul pretinde că filmul acesta „ne interesează pe toţi”. De ce? Pentru că e un semnal de alarmă la „felul în care religia a pătruns foarte tare în societatea românească”.

La ce se referă regizorul? El declară că e vorba despre manipulare şi despre „forţa instituţiei Bisericii, care este foarte puternică”. Acum se înţelege limpede că se referă la Biserica Ortodoxă Română şi că filmul, care are ca paravan chipul părintelui Arsenie, mizează pe o serie de naraţiuni inserate cu tâlc. Să vedem despre ce este vorba:

1. Naraţiunea Bisericii manipulatoare

Aşa începe filmul. Cu această primă naraţiune, în care Biserica, prin slujitorii ei, „manipulează” masele (ca să folosim limbajul de lemn al comunismului). ­Despre ce este vorba mai exact? Aflaţi în pelerinaj la Mănăstirea Prislop, în 2018, oameni de toate categoriile sociale asistă la discursul „incorect politic” al preoţilor care-i îndeamnă la luarea unei decizii în acord cu credinţa lor creştină atunci când vor vota la referendumul pentru familie. Oameni duhovniceşti, precum părintele Serafim Bădilă, avertizează, într-o secvenţă, asupra „asediului” la care conştiinţa creştină şi viaţa autentică a Bisericii sunt supuse prin intenţia legiferării căsătoriilor homosexuale. Însă tot acest discurs al Bisericii, care, prin păstorii săi, încearcă să-i trezească pe oameni, căci „riscul destrămării naţiunii române este unul extrem de puternic”, este interpretat în cheie ideologică. Imaginea aceasta de debut vrea să spună: iată cum Biserica îi determină pe români să voteze ca o „turmă”, după cum şi regimul comunist, în recenta istorie, îi „lămurea” pe cetăţeni. Biserica Ortodoxă Română de astăzi ar fi - după cum naraţiunea filmului dictează - o instituţie total nedemocratică, un simptom al patologiei comuniste de care societatea românească de astăzi suferă cumplit. Însă cum ar putea Biserica să tacă atunci când ideologia de gen îşi pune labele pe ea? Aici intervine regizorul: „Prin 2018 am simţit că mă sufoc. Prezenţa Bisericii era peste tot în viaţa publică”. Şi imediat se face trecerea la următoarea naraţiune.

2. Naraţiunea mitului salvator şi a Bisericii vinovate 

„Şi emblema acestei înfrăţiri - afirmă regizorul - era un călugăr chipeş: Arsenie Boca. Figura lui Arsenie, care murise în 1989, reapăruse în forţă în secolul XXI. Sub presiunea fervorii populare, Biserica s-a hotărât să-l recupereze. Şi, în cele din urmă, l-a propus spre canonizare.” Afirmaţia induce ideea că Biserica Ortodoxă Română s-a folosit de imaginea părintelui Arsenie ca de un instrument de control în spaţiul public. A lansat mitul salvatorului într-o nouă versiune, care a penetrat conştiinţele, mai ales că istoria românilor este înţesată de astfel de mitologizări. Chiar Partidul Comunist s-a erijat în salvatorul naţional în anii ’40-’50, dar şi mai târziu, în anii ’70-’80, când s-a reîntrupat sub forma naţionalismului ceauşist. De ce n-ar putea şi Biserica Ortodoxă Română să o facă - ni se sugerează - în virtutea acestei consubstanţialităţi cu comunismul? Dacă Biserica girează pelerinajele de la Pris­lop, unde este mormântul marelui duhovnic, iar părintele Arsenie Boca reprezintă „icoana speranţelor românilor”, atunci, în logica vizionării, înseamnă că Biserica întreţine nişte iluzii. Politica mitului salvator este una mincinoasă, aşa cum transmit imaginile, însă ea este extrem de eficientă, iar Biserica se face vinovată.

Chiar vizionat până în acest punct, documentarul proiectează acuzaţii grave. E clar că parabola lupului mâncat de oi, adusă în discuţie, reia toate aceste semnificaţii istorice din ultimul veac, care conduc la ideea că Biserica va rezista în pofida oricărui regim politic.

3. Naraţiunea „pelerinajului” şi a „adevărului despre Arsenie Boca”

Documentarul propune un pelerinaj. Regizorul selectează 20 de personaje dintre pelerini şi vrea să vadă prin ochii lor „de unde vine fascinaţia aceasta pentru Arsenie Boca”. „Pelerinii” au mintea colonizată cu tot felul de imagini pseudospirituale. Bineînţeles, rugăciunea lipseşte din autocarul „pelerinilor”. În schimb, avem karaoke, cu piese neoprotestante, în ritmul cărora unii se leagănă nostalgic. Fiind­că nu întâlneşti printre ei măcar unul cu o evlavie curată, fără coloratură pietistă, faţă de părintele Arsenie, începi să te întrebi dacă nu cumva documentarul acesta se adresează doar unui anumit segment sau are ca scop răstălmăcirea imaginii autentice a părintelui?

Desigur, nu e vorba despre un pelerinaj propriu-zis, ci despre o excursie care proiectează o anumită perspectivă asupra înţelegerii „adevărului despre Arsenie Boca”. Cu toate că, la început, regizorul declara că nu e un film despre părintele Arsenie, iată că, treptat, descoperim că suntem aşezaţi în faţa unei grile de lectură şi conduşi spre o anumită receptare. Cum trebuie să citim? Evident, după cum indică naraţiunea inserată. Cine ar fi părintele Arsenie? Ceea ce se desprinde din răspunsurile şi gesturile „pelerinilor” este chipul unui magician-impostor, al unui pseudoprofet, al unui om preocupat de propria sa imagine, pe care o cultivă în exces. Un „pelerin” a fost la mormântul părintelui Arsenie şi viaţa lui s-a schimbat. Cu ochi obiectiv şi rece, documentarul pare că ar vrea să pătrundă mecanismele acestei credinţe, însă eşuează la nivelul mult mai confortabil al ­fenomenului pietist. Sau poate că nici nu şi-a propus altceva.

Spre finalul filmului, un alt personaj, Cosmin, afirmă: „Mi-e antipatic pentru faptul că lumea îl consideră sfânt şi îl consideră o persoană care a făcut minuni, deşi nu e nici o dovadă clară că el a făcut ceva ieşit din comun. Mai auzisem câte ceva despre Arsenie de la mama, care e mare fan, dar majoritatea lucrurilor pe care le ştiu acum despre el le-am aflat de aici”. Toate aceste afirmaţii scot în evidenţă invitaţia la delimitare a noilor generaţii faţă de credinţa naiv-bolnăvicioasă a părinţilor. Pentru Cosmin, care este exponentul generaţiilor tinere, filmarea, cu forţa ei demitizatoare, a însemnat ieşirea din mit, eliberarea viitorului României din capcana aceasta a mitului Arsenie Boca.

Acesta să fie oare adevărul? Căci nu e vorba aici doar despre o nevinovată proiecţie artistică sau despre o simplă viziune subiectivă asupra societăţii româneşti. Poate că ar fi fost aşa, cât timp documentarul nu ar fi avut pretenţia de a prezenta o mitologie drept adevăr istoric.

4. Naraţiunea monahului impostor

Regizorul afirmă că „a adunat tot ce a putut în materie de documente despre viaţa şi opera lui Arsenie Boca”. A aduna documente nu este suficient. Mai trebuie să le şi citeşti, să le şi interpretezi adecvat, să ai „antene” pentru ele, fiindcă altfel s-ar putea proiecta o imagine falsă. Regizorul nu pare să aibă preocuparea aceasta. El vine cu o revoltă care trebuie să se traducă în demascare. Ce intenţionează el să demaşte? Minciuna speranţei românilor pe care Biserica o întreţine, minciuna acestui refugiu a cărui emblemă este părintele Arsenie Boca. Pentru a opera această demascare, regizorul utilizează materialul informativ al Securităţii, precum şi mărturii neverificate. La final, a fost întrebat dacă ştie că descrierea pe care o ­utilizează în film, referindu-se la părintele Arsenie, este a lui Dudu Velicu. A răspuns că şi în notele informative este adevăr. Aşa este, însă Dudu Velicu nu este un simplu informator, ci un agent de influenţă, capabil să creeze naraţiuni mistificatoare, cum a şi făcut-o în cazul părintelui Arsenie. Agentul de influenţă nu este mieluţ nevinovat, ci o minte perfidă şi capabilă să creeze ima­gini relativizante, imagini compromiţătoare. Ce să credem noi, la aproape opt decenii, când un regizor preia portretul celebrului agent de influenţă cu numele de cod „Viator”, şi, prin această lentilă securistă, ne invită şi pe noi să privim? Să considerăm că e pur şi simplu un tip neavizat?

Dar ce se vede prin această lentilă? Un monah impostor, om lumesc, plin de slavă deşartă, înconjurat de femei, incapabil de lucrare lăuntrică, care a creat în jurul propriei persoane un adevărat cult, având un impact magnetizant în genul marilor figuri ale ezoterismului şi practicilor oculte. Documentarul reafirmă, fără ezitare, toate aceste denunţuri de odinioară, trimiţându-ne cu gândul la practicile de tristă amintire ale comuniştilor în actualizare perpetuă.

5. Naraţiunea Bisericii compromise 

Documentarul aduce în discuţie binomul Biserica Ortodoxă Română-legionari şi Arsenie Boca-legionari. „Erau mulţi preoţi şi călugări legionari şi, în fine, ei se revendicau de la Ortodoxie”, afirmă regizorul. Arsenie Boca însuşi era simpatizant legionar. Toate aceste afirmaţii sunt făcute într-un anumit context, anume cel al vizitei la Poarta Albă. Căci iată ce face Biserica Ortodoxă Română - după cum transmit secvenţele filmului -, înalţă monumente unor „criminali”. Unul dintre „criminali” este părintele Justin Pârvu, cel care a iniţiat acest proiect. Şi părintele Arsenie este trecut pe listă. Biserica şi-i apără pe ai săi, chiar dacă sunt criminali, dându-le o aură de martiri. Cuvântul de ordine este „reabilitare”, aceasta este simbolistica monumentului, şi nimeni nu îndrăzneşte să acuze Biserica.

Această invitaţie la condamnarea eroilor şi martirilor acestui popor este evidentă în ima­ginile şi textele documentarului. Cineva din sală spune: „Un rău nu se absolvă cu un alt rău”. Adică nu te absolvă niciodată de vina de a fi fost legionar faptul că ai stat în temniţă, ai mărturisit credinţa şi ai luptat împotriva comunismului.

Tot acest amestec, din care nu lipseşte nici poetul Radu Gyr (cum altfel?), este menit să adâncească şi mai mult confuzia din mintea noastră. Nu, hotărât nu. Filmul nu este despre lămurire, despre o mai bună orientare prin istoria recentă, despre înţelegerea unor mecanisme de funcţionare a societăţii postdecembriste. Nici pe departe. Filmul este despre construirea unor naraţiuni mistificatoare în mintea românilor ­cuprinşi de o moleşeală istorică. Incapabili de reacţie, românii pot viziona un astfel de documentar, socotindu-l o „fereastră”, aşa cum vrea să spună regizorul, care avea nevoie de această „fereastră” pentru a respira. Însă noi, pe „fereastra” pe care o deschide documentarul, nu vedem decât adevăruri spuse pe jumătate livrate la preţ de adevăr istoric.

Concluzii 

În documentar sunt prezente şi alte linii de receptare. Nu lipseşte discursul anticlericalist, cu preotul în care nu mai poţi avea şi nu trebuie să ai încredere, aşa cum se exprimă un personaj, sau Catedrala Mântuirii Neamului în flăcări, aşa cum se încheie filmul, pe fondul unor mormăieli şi ritmuri de o sorginte bizară. Sunt utilizate cuvinte ale părintelui ­Arsenie, care, rupte din context, dobândesc o semnificaţie uşor de instrumentat.

Ceea ce înţelegem, în final, din vizionarea acestui documentar ­este că unii pot profita de un neajuns al nostru, al românilor, anume nerecunoaşterea propriilor valori. Din păcate, nu suntem dispuşi să ne asumăm valorile româneşti şi, de aceea, ele sunt astăzi expuse, vânate, atacate, târâte în vortexul controverselor. Aşa cum ne uităm astăzi la părintele Arsenie ţintuit, poate aşa am privit ieri la Mihai Viteazul şi la Mircea Vulcănescu. Dar, oameni buni, nu e vreme de privit cu mâinile în sân, ci e vreme de luat atitudine şi de apărat valorile româneşti. Mi-aduc aminte de un interviu de prin 2012 cu Ana Blandiana în „România literară”. Era întrebată ce să facem atunci când ne sunt atacate valorile, iar ea îndemna la „încăpăţânarea de a susţine cu disperare aceste valori”.