Locul, limba şi credinţa sunt cheile modernizării

În discursul "Laudă ţăranului român", ţinut la intrarea în Academie (1940), Liviu Rebreanu arată cum temelia lumii românului, adică ţărănia, s-a întărit în istorie. Dragostea de loc, limba şi credinţa i-au apărat fiinţa de înstrăinare.

În ultimul timp, apare tot mai pregnantă nedumerirea cu privire la locul pe care România l-ar putea ocupa în spaţiul european. Deschiderea spre Occident, deşi nu are aerul noutăţii unei schimbări prea mari, ne duce cu gândul la metamorfozele din perioada formării statului modern de la jumătatea secolului al XIX-lea. Istoricii (Dan Berindei, de exemplu) dau răspunsuri provocatoare cu privire la asemănarea celor două momente. Vorbesc mai ales despre lipsa angajamentelor şi energiilor din interior, ale noastre, ale celor de acum, decât despre ceea ce ni se oferă din partea Europei. După 20 de ani, înţelegem că nu avem formulate bine proiectele şi nici pregătite forţele care să le susţină.

În secolul al XIX-lea, în perioada când România intra, şi politic, şi cultural, în istoria modernizărilor, au avut loc câteva conjuncţii benefice. În politică, energiile proaspetei partide liberale se revarsă, într-un fel ciudat, asupra unei clase uitate de istorie. Tinerii liberali, cu experienţă europeană, trăiţi în spaţiul urban, propun şi susţin emanciparea ţăranilor. Urbanitatea şi elita politică provoacă schimbări necesare, fireşte, de sus în jos. Atunci, s-ar putea spune că, pentru prima dată, ţăranul ajunge pe scena politică.

Şi-n literatură lucrurile intraseră pe făgaşul metamorfozelor benefice şi rapide. Limba poeţilor se desprinde repede din cadrele strâmte livreşti şi revine la pitorescul şi farmecul limbii populare (Alecsandri). Pe această expresie va altoi Eminescu limba cărturărească şi formele ei moderne şi uzuale. Modernizarea, în acest caz, nici în cultură, nici în politică, nu mai pare deloc o înstrăinare, ci o simbioză, o potenţare, mai mult, o regăsire.

După acest moment fast, evoluţiile pe toate fronturile încetinesc. Schimbările se aşază parcă şi se coc potolit.

Astăzi, de la depărtare, evoluţia neobişnuită a lucrurilor - ba prea încet, ba prea repede, fapt satirizat sau înfierat de diferite curente în mod diferit (Caragiale vs tradiţionalişti) - pare mai bine limpezită în plan politic. Până la Primul Război Mondial, şi mai ales în perioada imediat următoare, ţăranii primesc pământ şi multe drepturi politice. Ciudat însă că, odată cu peticul de pământ, şi votul li se restrânge potenţialul economic. Majoritatea economiilor individuale ţărăneşti ajung, în perioada interbelică, de câteva ori în faliment. Guvernul, dând curs parcă compasiunii, şi nu voinţei omului politic, şterge datoriile de la bănci ale ţăranilor aduşi în sapă de lemn. Ţăranul, pentru mediul liberal, devine mai mult o fantasmagorie, o piesă de muzeu, care atrage prin pitoresc şi curiozitate. Figura lui era afişată mai ales în campaniile electorale sau evocată în discursurile ditirambice. Privită astfel, din această perspectivă falsă, viaţa satului în perioada interbelică se prăbuşeşte, roasă pe dinăuntru de crize care nu se mai termină.

În 1940, la 29 mai, Liviu Rebreanu ajunge, după mai multe peripeţii, care ţin de culisele înfruntărilor marilor spirite, în Academie. Atunci rosteşte cunoscutul discurs "Laudă ţăranului român", în care face o radiografie memorabilă satului şi ţăranului. Intrarea în Academie, spune el în "Jurnal", îi fusese barată, paradoxal, timp de zece ani de Octavian Goga şi Nicolae Iorga, mari tradiţionalişti şi apărători ai ţărănismului. Goga, prin ascensiunea lui Rebreanu, îşi vedea periclitată poziţia de cel mai important scriitor al Ardealului. Nicolae Iorga, pe de altă parte, şi-a arătat, de la început, în presa culturală, o violentă adversitate la adresa romancierului ardelean. Totul pornea de la viziunea lui asupra satului românesc. "Ion", pentru marele istoric şi purtător al steagului tradiţionalismului (prin semănătorism, mai ales), constituia unul din reperele culturale scandaloase, rod firesc al influenţelor moderniste, străine. În cadrul larg al tradiţionalismului, la acea vreme, Rebreanu a căpătat, uşor-uşor, imaginea celui care aduce înstrăinarea, adică modernizarea forţată, cu tot dinadinsul. Romanele lui, pe drept, au rămas în istoria literară (Lovinescu, Călinescu) ca o expresie a modernităţii, a realismului modern, a epicului matur din punct de vedere estetic.

"Laudă ţăranului român", un mesaj actual

În discursul "Laudă ţăranului român", Rebreanu încearcă să răspundă la toate aceste paradoxuri, din plan politic, social şi cultural. Astăzi, cred, nu opiniile cu caracter istoric au mare relevanţă. Ele, cel mult, luminează dintr-o altă perspectivă epoca interbelică, marcată de mari prefaceri, dar iradiind o mare împăcare în adânc. Fiinţa, sufletul locului, cum spunea cu câţiva ani înainte, tot în Academie, Blaga într-un discurs asemănător, "Elogiu satului românesc" (1937), răsuflă larg şi sănătos.

Filosoful Ion Petrovici, în răspunsul rostit la primirea lui Rebreanu în Academie, la 29 mai 1940, remarca, printre altele, luciditatea şi înălţimea de la care noul academician caută să privească lucrurile. Hiperbolizarea ţăranului devenise o slăbiciune, care avea deja istorie în discursul public. Ţăranul şi satul, în general, şi mai ales în platformele politice, erau teme roase de o mulţime de retorisme. Ţăranul, pe scurt, fusese îndesat în logica idealismelor de tot felul. Blaga, de altfel, a adăugat şi el o astfel de viziune.

Rebreanu însă încearcă, în acest text teoretic, să privească lucid, rece şi pe cât posibil concret. De aceea propunerile lui sunt percepute cu uşurinţă din ceaţa vremii şi astăzi. Cititorul mai simte încă plăcerea noutăţii şi la nivelul stilului, dar şi al ideilor.

Fiind prozator pursânge, Rebreanu porneşte prezentarea seriei paradoxurilor româneşti dinspre cel mai perceptibil concret. Se vede acest lucru dacă citim discursul lui în oglindă cu cel al lui Blaga ("Elogiu satului românesc"). Satul românesc şi ţăranul, care reprezintă începutul şi sfârşitul românismului, spune el, privite dinspre modernitate, par realităţi rupte de istorie. Sunt rupte de conflictele din jur, de evoluţia Occidentului, de istoria realităţii urbane. La câţiva kilometri de Bucureşti, loc al unui maxim urbanism, - "Parisul Orientului", cum îl alintau gazetele străine -, veneau în întâmpinare orăşeanului satele din lut şi paie, locaţii nu cu mult mai evoluate decât cele din străfundurile neoliticului. Sărăcie, pauperitate maximă - aceste caracteristici de la nivel material, economic se văd uşor. Şi totuşi, Rebreanu, ca şi alte mari figuri culturale, simte, în mijlocul acestei sărăcii, un duh, un suflet al locului. Este o realitate care poate fi văzută mai greu. În toată epica lui, prozatorul nu a încetat să înfăţişeze, cât mai vizibil şi plăcut, încleştarea dramatică dintre această dragoste nevăzută, telurică, ce ţâşneşte din locul milenar, şi realitatea istorică din jur, care vine din afară. Din argumentaţia frustă a lui Rebreanu, rămânem convinşi că orice schimbare în sensul modernizării trezeşte teama înstrăinării. Există primejdii care vin din afara locului, a fiinţei omului statornic. Lumea românească, spune el, şi-a găsit împăcarea demult. Sărăcia sau neliniştile istorice nu o tulbură. Vitregiile, chiar, au aşezat-o mai bine. În acest fel, orice ajustare a poziţiei ei, în sensul adaptării la modernitatea care vine din afară, o resimte ca pe o înstrăinare. Reperele acestei argumentaţii de psihologie socială par a fi trainice, dincolo de vigoarea bine cunoscută a lui Rebreanu. Şi astăzi, sub diverse forme, polemica dintre modernitate şi tradiţionalişti aduce în discuţie teme adiacente înstrăinării.

De la început, Rebreanu aduce în discuţie elementele de bază ale temeliei, concept evocat şi de Blaga, temelia ţărăniei româneşti. Ţărănia, ca o trăsătură a fiinţei omului de la noi, nu poate fi înţeleasă decât din relaţia lui cu locul, limba şi credinţa, o relaţie care oscilează între fatalitate, utilitate şi împăcare sufletească. Sărăcia, căci atributul este vânturat şi astăzi cu aceeaşi frenezie ca altădată de liberali, şi bogăţia sufletească sunt elemente compulsive care se potenţează, ca răbdarea şi credinţa în Dumnezeu. Referitor la credinţă, vorbind în termeni culturali, Rebreanu se referă la o pliere naturală a Ortodoxiei peste topografia cu totul individuală a fiinţei românului. În toate momentele bune sau rele, românul priveşte realitatea ca pe un lucru ce vine de la Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu l-a ţinut în vioiciune, cu plăcerea de a trăi, chiar momentele de sărăcie maximă sau de restrişte istorică. Şi aici ne dezvăluie fugar alte paradoxuri: sărăcie-iubire, durere-iubire, tulburare istorică - împăcare a fiinţei.

Înstrăinările vin din afara ţăranului

Revenind la actualitatea cea mai apropiată, cu asemenea argumentaţii, cred, putem găsi răspunsuri şi la întrebări care astăzi par a fi fără răspuns. Încotro se îndreaptă satul, lumea românească, în această perioadă, când există mari presiuni privind modernizarea, sincronizarea la o modernitate, ce vine din afară? Înstrăinarea, alienarea se simt în aer. Chiar debusolează o mulţime de minţi. Termenii schimbării, cum spune Rebreanu, au rămas aceiaşi. Şi Rebreanu susţine, în final, că sensul schimbărilor nu poate fi oprit. La noi, schimbările au venit de sus în jos. Nu dinspre ţăran, ci din afara lui. Dinspre omul politic, care, adesea, nu mai vede realitatea de bază, dinspre intelectuali, dinspre reprezentanţii urbanităţii. Oraşul, ca expresie a modernităţii, se revarsă orgolios spre sat. Însă, materia de bază - valorile spirituale şi morale - o conferă lumea satului. Ea va fi turnată în forme noi. Ea reprezintă temelia, o cultură minoră - aşa cum este numită frecvent în scenariile filosofiei şi istoriei -, ce se metamorfozează, prin efortul unor forţe proaspete, într-una majoră, modernă. Însă felul cum elementele de bază - locul, limba şi credinţa - vor rămâne neştirbite rămâne cheia acestui parcurs social.

Astăzi, tensiunea argumentaţiei din textul lui Rebreanu ar putea părea ciudată. Ne aflăm, cum ar spune scriitorul, nu într-un timp al gravităţii şi naivităţii - epitete de bază ale ţărăniei româneşti -, ci mai mult, într-unul al ironiei. Un moment istoric, cumva, străin, aparţinând exclusiv modernităţii.