Martiriul creștin, expresie a iubirii smerite față de Hristos

De peste 20 de ani, în țări din Africa și Orientul Mijlociu, creștinii care cred, iubesc și Îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor al lumii sunt marginalizați în societate, arestați, anchetați, torturați, uciși, într-un cuvânt, martirizați. În fiecare an, aproape 100.000 de creștini sfârşesc prin moarte martirică, ca rezultat al unor conflicte religioase din ţări precum: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India.

În 2016, mai mulți creștini au fost crucificați în Siria. Acum doi ani, părintele Nicolae Kotelnicov a fost ucis în biserică. În urmă cu o lună, în Biserica „Sfântul Proroc Ilie” din Damasc, 22 de creștini au fost uciși, într-un atentat, în timpul sfintei slujbe, alți 52 au fost răniți, iar biserica a fost devastată. În anul 2012, o treime din țările lumii (33%) se confruntau cu persecuțiile religioase, iar un raport internaţional arată că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute”.

Iată o realitate dureroasă cu care se confruntă creștinii de astăzi. Se pune cu necesitate o întrebare: Persecuția creștinilor și atacurile asupra valorilor creș­tine sunt un fenomen nou? Cu toată convingerea: Nu! Biserica creștină a fost întotdeauna, mai mult sau mai puțin, sub valuri de opresiune și persecuție. Dumnezeu a dat libertate și legi care respectă drepturile fundamentale ale omului, fiecare persoană fiind liberă a-și manifesta cre­dința, cultul și cultura religiei sale. Dar când aceste drepturi sunt flagrant încălcate, libertatea omului este restrânsă sau anihilată. Din punct de vedere uman, frățesc, așa cum a făcut-o Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, trebuie înălțat glas de apărare a celor persecutați și mărturisirea drepturilor divine și umane.

Revenind la istoria persecu­țiilor Bisericii, în primii 300 de ani, creștinii au suferit martiriu continuu, milioane fiind persecu­tați și martirizați, iar astăzi îi avem sfinți înscriși în calendar. Persecuțiile pot fi tratate atât ca probleme religioase, cât și ca probleme sociale și umane. Lumii civilizate de astăzi i se pot cere mai multă maturitate spirituală, mai multă înțelegere umană. ­Însă aceste fapte necivilizate, ­păgâne și inumane trebuie tratate și din punct de vedere duhovnicesc.

Duhul lui Hristos şi duhul lumii, în contradicţie

Ascultând cuvintele lui Hristos: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), sau „Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24), sau „între Hristos și veliar nu este nici o învoire” (II Cor. 6, 15), înțelegem că Duhul lui Hristos, izvorul a toată sfințenia, și duhul lumii, duhul lui Satan, din care izvorăsc tot păcatul și răutatea, sunt în contradicție. Duhul lui Satan stârnește mânie și duș­mă­nie împotriva Bisericii lui Hristos, a fiecărui creștin care este o biserică vie a lui Hristos (II Corinteni 6, 16), împotriva credincio­șilor care iubesc curăția, bunătatea, lumina, frumusețea, iubirea, iertarea, bucuria, libertatea.

Duhul Sfânt este duhul iubirii jertfelnice a lui Hristos, duhul care dorește binele și fericirea oamenilor, care se roagă întru noi cu suspine negrăite (Romani 8, 26). Prin Duhul Său, Hristos Se răstignește și suferă în viața fiecărui creștin, cum spune părintele Constantin Galeriu. Duhul Sfânt este duhul pă­cii, al bucuriei, al fraternității, al credin­ței, al bunătății, al blân­de­ții, al ajutorării, al abstinenței, al milei și iertării (cf. Galateni 5, 22-23). Este Duhul libertății de fii ai lui Dumnezeu. Noi luptăm fie alături de Hristos, prin Duhul Său cel Sfânt, fie alături de duhul lumii.

Duhul lumii este duhul como­dității, al egoismului, al plăcerilor senzuale, al modei și divertismentului, lăcomiei, mâniei, urii și răzbunării. Acest duh dă naștere robiei, opresiunilor, războaielor, suferințelor, bolilor, terorismului, precum și altor flageluri care tulbură pacea socială. Ce trebuie să facem noi, creștinii, în aceste condiții în care trăim o luptă vădită cu forțele răului? Un singur lucru putem face, manifestat în multe aspecte: intensificarea vieţii duhovniceşti. Să intensificăm rugăciunea (cf. II Tes. 5, 7), să slujim, să participăm mai des la Sfânta Liturghie, să postim, să iertăm, să ne pocăim şi să ne curățim de păcate prin spovedanie, milostenie, Sfânta Împărtășanie. Să intensificăm trăirea în Hristos, ca El să se manifeste întru noi.

Desăvârșirea creștină

Mare bucurie este să-L întâl­nești pe Hristos față către față, să-I arăți iubirea ta, adorarea și închinarea ta, în lumina Raiului. Când Îl iubim pe Hristos, dorim să murim bucuroși pentru El și pentru Evanghelia Sa, ca să putem primi de la El învierea și bucuria vieții veșnice împreună cu El.

Am văzut mărturii recente din Siria și alte locuri, unde creștinii sunt persecutați. Datorită iubirii lor față de Hristos, au primit martiriul în duhul învierii Sale. Martiriul nu poate fi din alte rațiuni decât din iubirea smerită față de Hristos. Biserica nu a încurajat martiriul, chiar dacă Sfântul Clement Alexandrinul îl consideră întruchiparea dragostei desăvârșite (Stromate IV-4), iar profesorul Teodor M. Popescu îl numește primul ideal popular al creștinismului. Însă i-a sfătuit pe toți creștinii, mai ales pe cei prigoniți și perse­cutați, să primească prigonirile cu pace, cu liniște, bucurie și mul­țumire, așa cum le-au primit ­Apostolii și toți martirii primelor veacuri.

În zilele noastre, un misionar creștin în China a fost închis 22 de ani pentru credința și iubirea sa față de Hristos. La eliberarea din detenție i s-a tăiat mâna dreaptă. Îi părea rău că nu va mai putea scrie cuvinte sfinte, însă nu a plâns de durere, ci a ridicat mâna tăiată și a mărturisit cântând cu credință și bucurie: Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Hristos ne cheamă să fim smeriți (Matei 5, 3), să avem conștiința nimicniciei, a depen­den­ței noastre de El, care ne-a creat din nimic și fără de care nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Ne cheamă să plângem (Matei 5, 4) înstrăinarea noastră de El prin păcate, dar să plângem și bucuria mântuirii, primită prin întruparea și răstignirea Sa. Să plângem de mulțumire că, prin jertfa Sa, El ne-a împăcat cu Tatăl.

Să fim blânzi (Matei 5, 5), să fim curați, nevinovați ca porumbeii și copiii; să însetăm (Matei 5, 6) de dreptatea și sfințenia Lui, căci suntem făcuți spre a înseta de lumina, iubirea și frumusețea divină. Noi nu vom afla odihnă decât la El; să fim milostivi (Matei 5, 7) față de toată creația: oameni, animale, plante, orice făptură creată în cer, pe pământ și în iad; să fim curați cu inima (Matei 5, 8), căci numai într-o inimă curată și cinstită Îl putem vedea pe Dumnezeu. Iar după ce ne vom întări în credință, și mai ales în iubire, după ce vom primi pacea dumnezeiască a lui Hristos (Matei 5, 9) care covârșește toată mintea, să ne pregătim și de prigoane și persecuții. Așa a pătimit Hristos, așa au pătimit toți sfinții: Apostoli, mucenici, ierarhi, cu­vi­oși, profeți și drepți.

Suntem chemați să trăim Evanghelia

Iată că această problemă constantă a persecuțiilor din ultima vreme, tratată din punct de vedere duhovnicesc, poate reprezenta și un har, o binecuvântare, o fericire dumnezeiească, căci Hristos zice că Cel ce va mărturisi pentru Mine în fața oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el în fața Tatălui ceresc (Matei 10, 32). Noi, drept creștini și următori ai lui Hristos, nu putem să evităm martiriul, dacă ni se va cere. Avem cu toții imperioasa datorie ca, prin intensificarea vieții duhovnicești, să ne pregătim. Știm că (Apocalipsa 6, 10) cei martirizați pentru Hristos cer răzbunarea sângelui lor. Dar, oare, aici pe pământ se cere răzbunarea jertfei noastre? Nu! Cu siguranță, nu.

Sângele nevinovat este cel mai puternic martor din cer și pe pământ, zice Sfântul Nicolae Velimirovici. Răzbunarea sângelui nevinovat, de la dreptul Abel la Nevinovatul Mântuitor Hristos și la toți martirii și mucenicii se va face la sfârșitul lumii. Până atunci trebuie să ne adâncim în smerenie și rugăciune, încât să primim toate suferințele și persecuțiile cu pace și mulțu­mire, încredințați că suntem în mâna Atotțiitorului Dumnezeu, Care este Atotiubitor și Atotputernic.

Dacă privim la martiriul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon - izvorâtorul de milă, prăznuit în această lună, cu câtă credință, iubire și râvnă sfântă s-a dăruit slujirii lui Hristos! Cum în lucrarea sa a vindecat bolnavi, a făcut minuni și a înviat și morți. Cu câtă dulceață a primit chinurile, la vremea martiriului, încât din trupul său izvorau miere și lapte, cu bucurie putem spune și noi atunci când vom fi prigoniți, împreună cu Hristos și întâiul Său Mucenic Ștefan Arhidiaconul: Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac! (Luca 23, 34).

Suntem chemați să trăim Evan­ghelia și să o mărturisim în această lume, prin faptă și cuvânt. Să-L mărturisim cu iubire și bucurie pe Hristos, chiar în fața morții martirice, dacă ni se va cere, așa cum ne îndeamnă și versurile poetului german creștin Reiner Maria Rilke, cu care încheiem: „Stinge-mi lumina ochilor (Doamne); Te pot vedea/ Acoperă-mi urechile, Te-aud ușor./ Fără picioare, către Tine pot umbla/ Și fără gură pot să Te implor./ Frânge-mi în două brațele; la fel/ Te va cuprinde inima-mi la loc!/ Oprește-mi inima și creierul va bate!/ Și de-mi azvârli și-n creier foc,/ Pe sânge Te voi duce mai departe“ (Din Arhim. Ioan Negruțiu. Convorbiri duhovnicești vol. II, cu arhim. Ioanichie Bălan. Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 229).