Opoziţia secularismului faţă de cult în lumea modernă

Secularismul a devenit în secolul al XX-lea un subiect central în discuţiile teologice. "Emanciparea" lumii faţă de divinitate a atins punctul maxim preconizat de Nietzsche în faimoasa sa maximă "Dumnezeu a murit". În opinia părintelui Alexander Schmemann, însă, drama cea mai mare a secularismului nu constă în negarea sau ignorarea existenţei lui Dumnezeu, ci în dorinţa de a adapta legile divine care guvernează cosmosul la voinţa umană. Lucrul acesta se observă cel mai mult în mutaţiile cultului liturgic.

Părintele Alexander Schmemann s-a născut pe 13 septembrie 1921, în Tallin, capitala Estoniei. Încă de la o vârstă fragedă a fost nevoit să plece împreună cu familia sa la Paris. Aici şi-a desăvârşit studiile universitare la faimosul Institut Ortodox "Saint-Serge". Va petrece aici doisprezece ani, dintre care ultimii cinci ca lector universitar. Tot aici o cunoaşte pe Juliana Onorguine, care îi va deveni soţie. La un an de la căsătorie, Alexander Schmemann este hirotonit preot. Începând cu 1951, părintele Schmemann decide să plece împreună cu familia sa în SUA, pentru a ocupa un post de lector la Saint Vladimirâs Seminary din New York. Din 1962, părintele Schmemann este numit decan, funcţie pe care o va îndeplini până la moartea sa, survenită în 1983. Printre lucrările cele mai importante publicate se numără: "Din apă şi din Duh", "Pentru viaţa lumii" şi "Introducere în teologia liturgică".

Secularismul - opoziţie faţă de cult

Părintele Alexander Schmemann consideră că principalul efect ale secularismului în societatea modernă este o respingere a cultului. "Secularismul, după părerea mea, este, mai presus de toate, o negare a cultului. Accentuez: nu a existenţei lui Dumnezeu, nu a unui anumit fel de transcendenţă şi, prin urmare, a unei anumite religii. Dacă secularismul, în termeni teologici, este o erezie, el este, în primul rând, o erezie despre om. El este negarea omului ca fiinţă cultuală, ca homo adorans: cel pentru care cultul este actul esenţial, care nu numai că "afirmă" umanitatea sa, ci o şi împlineşte. Este interesantă afirmaţia părintelui Schmemann legată de adevărata opoziţie a secularismului. Astfel, această mişcare modernă nu se opune lui Dumnezeu, faţă de Care are oricum o atitudine de relativism şi ignoranţă, ci esenţial cultului ca formă de manifestare a iubirii omului faţă de Dumnezeu. Secularismul militează pentru un cult mai mult conceptual, deoarece nu recunoaşte nici o sacralitate lumii sau omului. Atât lumea, cât şi omul sunt separaţi de Dumnezeu, cu care nu au nimic în comun. Secularismul neagă omului calitatea de fiu al lui Dumnezeu, iar lumii îi neagă posibilitatea de a fi menţinută în existenţă de Creatorul ei. "Secularismul nu admite ca ontologic şi epistemologic "decisive" cuvintele care "întotdeauna, pretutindeni şi pentru toţi" au constituit adevărata "epifanie" a relaţiei omului cu Dumnezeu, cu lumea şi cu sine însuşi: "cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale". Această negare a cultului are un efect distrugător mult mai mare decât cel al negării lui Dumnezeu. Dacă nimeni nu poate şti cu adevărat din exterior dacă un om crede în Dumnezeu sau nu, el îşi poate da seama din modul în care acesta priveşte cultul. Un om fără cult este unul fără Dumnezeu. Simpla rugăciune făcută acasă nu este suficientă pentru mântuire.

Lumea ca sacrament

Dumnezeu se revelează în lume, atât prin intermediul simbolurilor, cât şi prin Întruparea Sa. Astfel, lumea sau, într-un termen apreciat de Sfântul Ioan Damaschin - materia primeşte capacitatea de a transmite mesajul divin şi de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. "Termenul "sacramental" semnifică aici că intuiţia principală şi primordială, care nu numai că se exprimă pe sine în cult, ci întregul cult constituie "fenomenul" ei - atât efect, cât şi experienţă -, este că lumea, fie în totalitatea ei ca şi cosmos, sau în viaţa şi devenirea ei ca timp şi istorie, este o epifanie a lui Dumnezeu, un mijloc al revelaţiei, prezenţei şi puterii Lui. Cu alte cuvinte, nu numai că pune ideea de Dumnezeu drept cauză raţional acceptabilă a existenţei Sale, ci cu adevărat "vorbeşte" despre El şi este în sine un mijloc esenţial, atât al cunoaşterii lui Dumnezeu, cât şi al comuniunii cu El şi a fi aceasta este adevărata sa natură şi destinul său suprem." Prin urmare, părintele Schmemann are dreptate atunci când afirmă că, în mod esenţial, cultul este cel care stabileşte o legătură de comuniune a omului cu Dumnezeu. "Dar, atunci, cultul este cu adevărat un act esenţial, iar omul o fiinţă cultuală, întrucât doar în cult omul are izvorul şi posibilitatea acelei cunoaşteri care este comuniune, şi acelei comuniuni care se împlineşte pe sine ca adevărată cunoaştere: cunoaştere a lui Dumnezeu şi, astfel, cunoaştere a lumii - comuniune cu Dumnezeu şi, astfel, comuniune cu tot ce există." Prin lume Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Observând minunata ordine a creaţiei şi raţiunile divine necreate care o împodobesc, ne umplem de uimire. Însă, pentru a stabili o legătură strânsă cu divinitatea, avem nevoie de cult. Un cult pe care dacă secularismul îl acceptă, doreşte să îl transforme într-o simplă refulare a problemelor actuale.

Cultul conceptelor

S-a demonstrat ştiinţific că IQ-ul oamenilor a crescut cu procente serioase în ultimii 50 de ani. Acest aspect însă nu le-a oferit şi posibilitatea de a creşte inteligenţa duhovnicească. Considerăm că aceasta a scăzut cu cel puţin acelaşi număr de procente cu care a crescut IQ-ul. Acolo unde secularismul nu condamnă cultul, încearcă să îl modernizeze după anumite concepte şi idei proprii, care nu au nici o legătură cu rădăcina esenţială a modificării: insuflarea Duhului Sfânt. "Secularistul este foarte ataşat de termeni ca simbolism, sacrament, transformare, celebrare şi de întreaga panoplie a terminologiei cultice. Ceea ce el nu înţelege este faptul că întrebuinţarea pe care el le-o dă acestora descoperă, de fapt, moartea simbolurilor şi descompunerea sacramentului. Şi el nu-şi dă seama de aceasta pentru că, respingând sacramentalitatea lumii şi a omului, el priveşte simbolurile ca simple ilustrări ale ideilor şi conceptelor, ceea ce ele, în mod absolut, nu sunt." Respingând sacralitatea omului şi a lumii, ridicăm la rang divin lumea platonică a ideilor. Însă, spre deosebire de Platon, care cere totuşi o purificare sufletească a celui care doreşte să acceadă în lumea ideilor, secularismul pune în locul acestei curăţiri inteligenţa dezvoltată. Ştim însă, atât din Sfânta Scriptură, cât şi de la Sfinţii Părinţi, că inteligenţa este doar un dar, nu un scop în sine. Privită ca scop în sine, această calitate se transformă într-un idol pe care îl adorăm cu mândrie. În loc să privească lumea şi omul ca plini de sfinţenie, secularismul sfinţeşte doar inteligenţa. Încheiem cu îndemnul pe care părintele Schmemann îl oferă celor care doresc să urmeze în continuare calea corectă: "Nu avem nevoie de vreun cult nou care să fie mai potrivit pentru noua noastră lume seculară. Ceea ce ne trebuie este o redescoperire a adevăratului sens şi a puterii cultului, adică a dimensiunilor şi conţinutului său cosmic, eclesiologic şi eshatologic. Aceasta, cu siguranţă, presupune multă muncă, multă "curăţenie". (...) Dar odată ce descoperim adevărata lex orandi, înţelesul autentic şi puterea Liturghiei noastre, odată ce ea devine din nou izvorul concepţiei atotcuprinzătoare despre lume şi puterea de a trăi conform ei - atunci şi doar atunci va fi găsit antidotul unic la "secularism". Şi nu există nimic mai urgent astăzi decât această redescoperire şi această întoarcere - nu în trecut, ci la lumină şi la viaţă, la adevăr şi la har, care sunt etern împlinite de Biserică atunci când ea devine - în Liturghia ei - ceea ce este ea cu adevărat."