Cui foloseşte presa creştină?

Titlul acestui articol ar putea şoca pe unii dintre cititorii "Ziarului Lumina"; ei se pot linişti, intenţia mea nu este aceea de a provoca. Ei trebuie să ştie că autorul acestor rânduri este un preot catolic francez, stabilit în România din septembrie trecut, după ce a lucrat timp de 20 de ani ca jurnalist în redacţia cotidianului "La Croix". În această calitate, cu această experienţă - mai ales ca redactor-şef, din 1997 până în 2010 -, îmi permit să pun această întrebare: Cui foloseşte presa creştină?

Această întrebare primeşte adesea două răspunsuri opuse: pentru unii, rolul său principal este acela de a evangheliza, direct sau indirect, pentru alţii funcţia este mai ales de a informa şi de a comunica. Voi încerca să răspund la întrebare plecând de la cunoaşterea acestei prese - scrise şi audiovizuale - în Europa Occidentală: experienţa mea în estul continentului este într-adevăr încă foarte limitată pentru a putea vorbi despre ea într-o manieră pertinentă.

După un sondaj recent, 44% din francezi ştiu că există o presă catolică, 22% au avut ocazia de a citi această presă şi 11% se declară cititori cel puţin ocazionali. Care trebuie să fie prioritatea acestei prese? Pentru 61% din cititorii ei, presa înseamnă a împărtăşi, dincolo doar de publicul catolic, o viziune diferită asupra lumii, vine apoi o preocupare mai apropiată de comunitate, de a se informa şi dezbate toate subiectele Bisericii şi societăţii. În al treilea rând, înseamnă a da o vizibilitate din punct de vedere catolic. În fine, o minoritate cere ca această presă să facă cunoscută catolicilor poziţia papei şi a episcopilor.

Aici încă, cititorii unui cotidian ortodox român se vor mira de asemenea procente. Dar diferenţa de mentalitate care inspiră aceste răspunsuri nu este probabil, esenţial vorbind, ceea ce distinge un spirit ortodox şi un spirit catolic, nici măcar o cultură orientală sau occidentală. E mai degrabă diferenţa care există între o societate cum este cea din România, întotdeauna marcată de identitatea creştină, şi cea din Franţa, care este prinsă de mai bine de un secol într-o mişcare profundă de secularizare.

Într-o lume care se consideră creştină, funcţia unei prese confesionale este mai întâi de folos intern: în spiritul unui mai mare număr nu există o diferenţă fundamentală între identitatea poporului şi credinţa Bisericii - prima nu face decât să rezulte din a doua. La polul opus, într-un univers emancipat de orice referinţă la credinţă, mass-media creştină a aşteptat să furnizeze repere care nu mai sunt vizibile în spaţiul public, chiar dacă, în situaţii de laicitate "pură şi dură", ele sunt cu brutalitate interzise acolo.

Lumea comunicării, "prim areopag al timpurilor moderne"

Am putea gândi, în faţa acestui mod de a privi lucrurile, că situaţia se rezumă la două sfere cu totul diferite: una rămasă creştină, alta laicizată, şi în sânul fiecăreia, media creştină are să dezvolte misiunea specifică corespunzând mediului ei. Aceasta este corect, fără îndoială. Dar se va permite unui novice cum sunt eu în România de a pune o nouă întrebare: Ce ţară, de o aşa înaltă tradiţie creştină, nu a intrat, la rândul ei, într-un lung proces de secularizare? Puţin importă aici a determina cauzele şi momentul secularizării, şi mai ales de a ne întreba dacă este cauzat de căderea comunismului sau pur şi simplu concomitent.

Ceea ce contează este să analizăm atent, întrebându-ne, de exemplu, dacă este vorba de o respingere deliberată a oricărei referinţe la transcendenţă în maniera în care se defineşte omul contemporan sau, mai degrabă, de o îndepărtare progresivă prin raport la un sistem de referinţă religios care pentru un număr crescut de contemporani (noile generaţii, mijloacele cultivate…) încetează de a părea pertinent pentru a furniza un sens vieţii.

Ne-am îndepărtat cu aceste întrebări de rolul presei creştine? Dimpotrivă. Nu doar acest nou context nu o privează de prima sa raţiune de a fi, informaţia, dar ea primeşte una nouă, care constituie o formidabilă provocare. Această provocare fusese formulată într-o enciclică a papei Ioan Paul al II-lea, consacrată acum 20 de ani misiunii Bisericii şi în care el evocă acest "prim areopag al timpurilor moderne care este lumea comunicării: angajamentul în media nu are ca singur scop multiplicarea anunţului Evangheliei. Este vorba de o realitate mai profundă, căci chiar evanghelizarea culturii moderne depinde în mare parte de influenţa ei. Nu este suficient aşadar de a utiliza mass-media pentru a asigura difuzarea mesajului creştin şi învăţătura Bisericii, ci trebuie să integrăm mesajul acestei "noi culturi" create de mijloacele moderne de comunicare" (Redemptoris Missio, 1990, n. 37).

Rolul ziarului creştin: să facă Biserica şi lumea să comunice mai bine

În vestul, ca şi în estul continentului nostru, în societăţile deja secularizate sau în curs de secularizare pe termen mai lung sau mai scurt, presa creştină este indispensabilă mai mult ca oricând. Pe de o parte, pentru a evangheliza o cultură din ce în ce mai marcată de mass-media - eu sunt surprins de numărul mare de televiziuni existent în România, de altfel campioană în Europa la conectările la internet - şi, pe de altă parte, pentru a lua în calcul realitatea acestei culturi în mărturisirea credinţei şi în maniera de a trăi în Biserică. Teologii occidentali vorbesc astfel despre necesitatea de a incultura mesajul creştin într-o societate şi mentalităţi marcate de mass-media.

Într-o asemenea perspectivă, un cotidian creştin este o dată un ziar ca toate celelalte şi, în acelaşi timp, diferit de toate celelalte. El trebuie să trateze actualitatea cu aceleaşi exigenţe profesionale ca şi confraţii lui, seculari, şi să formeze un spaţiu de dezbatere între opiniile publicului său.

Dar el trebuie, de asemenea, să facă loc actualităţii religioase, să răspândească modul de a gândi al Bisericii şi mai ales să facă ca Biserica şi lumea să comunice mai bine, aceste două realităţi care, în Occident cel puţin, se ignoră adesea sau întreţin clişee reciproce, care împiedică dialogul. Cu cât mai mult lumea se îndepărtează de Biserică, cu atât trebuie să existe creştini - clerici şi mireni - "cufundaţi" în universul media. Astfel, Biserica va putea să stăpânească regulile şi tehnicile pentru a discerne "semnele timpului" (după Conciliul al II-lea Vatican), aducând o viziune creştină asupra evenimentelor şi pentru a denunţa ceea ce în mass-media merge împotriva valorilor evanghelice.

Dar marea miză, pe termen lung, este de a elabora un nou limbaj pentru credinţa creştină, un limbaj care să poată fi auzit de generaţiile al căror catehism va fi, că se vrea sau nu, mai mult mediatic decât eclesiastic.

"Un cotidian creştin este o dată un ziar ca toate celelalte şi, în acelaşi timp, diferit de toate celelalte. El trebuie să trateze actualitatea cu aceleaşi exigenţe profesionale ca şi confraţii lui, seculari, şi să formeze un spaţiu de dezbatere între opiniile

publicului său."

Pr. dr. Michel Kubler este directorul Centrului de Studii Bizantine şi Întâlniri Creştine "Sfinţii Petru şi Andrei" din Bucureşti

Traducere din franceză de Augustin Păunoiu