100 de ani de la confiscarea tezaurului de către bolșevici

Problema tezaurului României de la începutul secolului trecut există în mentalul nostru colectiv. Toți i-am auzit pe bunici povestind celor cu vârste fragede că „rușii ne-au luat tezaurul”. În urmă cu 100 de ani, ministrul plenipo­tențiar al României de la Petrograd (Sankt Petersburg), Constantin Diamandi, era arestat, iar relațiile româno-sovietice rupte. La 26 ianuarie 1918, liderul rus Lev Davidovici Troțki vestea lumea oficial de acest lucru, anunțând că tezaurul României nu va putea fi obținut de „oligarhia română”. Iată, așadar, coșmarul devenit realitate: confiscarea tezaurului
românesc de către bol­șevici. Prin confiscarea lui, rușii săvârșeau un delict calificat de Codul penal: abuzul de încredere.

În luna decembrie a anului 1916, familia regală, guvernul, parlamentul, autoritățile și cea mai mare parte din instituțiile particulare au luat odată cu Banca Națională drumul pribegiei, spre cea de-a doua capitală a țării. Tezaurul băncii a fost pus în siguranță la Iași, deși o parte din  conducătorii neamului în acele vremuri de restriște, întemeiați pe prevederile Con­venției de la Haga care asigurau protecția averilor particulare, erau de părere ca întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la Bucu­rești. Întreaga situație a fost cauzată de ocuparea Bucu­reștiului de către trupele Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria).

La scurt timp de la confiscarea tezaurului țării noastre de către sovietici, istoricul Mihail Gr. Romașcanu a explicat situația tezaurului în lucrarea Tezaurul român de la Moscova, sursa articolului nostru.

Avertismentul lui Mauriciu Blank nu e luat în seamă

În timp ce se duceau tratativele cu guvernul rus pentru punerea în siguranță a tezaurului român, președintele Consiliului de Miniștri, I.I.C. Brătianu, a cerut în această privință și părerea lui Mauriciu Blank (diplomat în științe economice și comerciale, co-fondator al Băncii Marmorosch-Blank). „Cunosc Rusia, a răspuns bătrânul financiar, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo și nesiguranța terenului pe care se calcă în acest vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem tezaurul la Londra.”

I s-a replicat lui Mauriciu Blank că „rușii s-ar simți jigniți prin faptul că preferăm puternica Anglie țării lor. Și apoi călătoria tezaurului până la coasta Norvegiei și de acolo cu vaporul spre Londra ar costa ca primă de asigurare vreo zece milioane”.

Replica nu l-a descurajat. „Consider, spunea el, că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de zece milioane pentru tezaurul țării noastre nu e exagerată. Dar mai este și o altă cale. Ce ar fi dacă am încredința tezaurul țării noastre băncilor din Cristiania (numele mai vechi al capitalei Norvegiei, Oslo, n.n.)? Am lua eventual cu chirie la acele bănci atâtea safeuri (seifuri, n.n.) câte trebuie și vom avea toată liniștea.”

Valoarea totală depusă la Kremlin se ridica la suma de 9.416.417.177,93 lei aur

Obiecția că Rusia s-ar simți ofensată în cazul în care România ar depozita tezaurul în altă țară a fost din nou ridicată față de soluția dată problemei de bancherul Mauriciu Blank, care nu s-a lăsat învins. „Bine, a continuat el, în acest caz am putea recurge la următoarea combi­nație, care să scoată România din joc. Vom spune guvernului rus că România încheie la Londra un împrumut important și că în acest scop ni se cere ca gaj tezaurul. Vom interveni pe lângă guvernul englez ca să confirme aceasta, înlesnindu-ne astfel asigurarea tezaurului nostru într-o țară neutră. Dar, pentru Dumnezeu, nu-l trimiteți în Rusia.”

În ziua de 12/25 decembrie 1916, în prezența reprezentantului guvernului rus, generalul A. Mossoloff, s-a început încărcarea tezaurului în gara Iași. Primul transport a fost de șapte vagoane, fiecare vagon cuprinzând 100 de casete. A doua zi, 13/26 decembrie 1916, s-au mai încărcat 7 vagoane care conți­neau câte 100 de casete, mai puțin penultimul, care cuprindea 140 de casete. În cea de-a treia zi, 14/27 decembrie 1916, s-au mai încărcat trei vagoane, primele având câte 100 de casete, iar cel de-al treilea 98. Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv compus din monede diferite și lingouri era de 314.580.456,84 lei aur. În afară de tezaurul Băncii Naționale se mai încărcaseră în a treia zi, în vagonul numărul trei, încă două casete, conținând bijuteriile M.S. Regina Maria, a căror valoare era de 7.000.000 lei aur. Cel de-al doilea transport a fost efectuat în zilele de 23, 24, 25 și 27 iulie 1917. Valoarea declarată era de 7 miliarde și jumătate de lei.

Astfel, valoarea totală transportată la Kremlin a ajuns la suma de 9.416.417.177,93 lei aur. Din acest cuantum, în primul transport a fost trimis stocul metalic de aur al Băncii Naționale a României, precum și bijuteriile M.S. Regina Maria. Cel de-al doilea transport conținea aur efectiv, arhiva Băncii Naționale, titluri, efecte, depozite și alte valori, proprietatea Băncii Naționale. Totodată, erau tablouri, numerar și alte depuneri făcute Casei de Depuneri de particulari. Observăm astfel că România a continuat să trimită al doilea transport în Rusia, după instaurarea guvernului sovietic.

În urma cuceririi puterii politice de către bolșevici, Comitetul Revoluționar a declarat că „nu poate răspunde personal de siguranța tezaurului nostru decât în cazul când dânsul ar fi singur stăpân pe putere, dar că nu-și ia nici o răspundere atâta timp cât anarhiștii și bandele organizate i-o vor disputa”. Consulul nostru de la Moscova, P. Guerin, comunicând acest lucru guvernului prin telegrama din 15 noiembrie 1917, îl sfătuia „să ia măsuri grabnice pentru strămutarea valorilor noastre în America, căutând în același timp să obțină din partea reprezen­tanților Aliaților o mijlocire colectivă pe lângă Comitetul Revoluționar, făcându-l răspunzător de integritatea tezaurului nostru”.

Într-adevăr, tratativele începute pentru transportarea tezaurului român de la Moscova în America prin Siberia au fost duse cu americanii până spre sfârșitul anului 1917. Colonelul canadian Boyle, căruia mulți dintre români îi datorează o vie recunoștință pentru că i-a salvat de la o moarte sigură (a contribuit la eliberarea a 92 de ostatici români din Odessa), a făcut unele propuneri destul de serioase în această privință. Se pare că într-o vreme guvernul român a fost pe deplin câștigat de proiectul lui Boyle, dar, după cum rezultă din cuprinsul telegramei din 2 decembrie 1917, trimisă de Nicolae Titulescu consulului Guerin, guvernatorul Băncii Națio­nale refuza să consimtă această operațiune fără garanția Aliaților (Anglia și Franța).

Pe măsură ce propaganda bolșevică cucerea masele, raporturile dintre România și Rusia se înăspreau. Pentru extremiștii ruși, România, care constituia un puternic obstacol în calea realizării aspirațiilor lor, trebuia desființată. Mii de agenți diplomatici cutreierau Moldova de la un capăt la altul, semănând ideile anarhice în rândurile populației și printre ostași. Însă pretextul care a declanșat ura sovieticilor a fost reprezentat de acțiunea generalului Șt. Ștefănescu, care, pe 22 decembrie 1917, a ocupat cu ușurință gara Socola, dezarmându-i pe ruși. Drept răspuns, în noaptea de 1/13 ianuarie 1918, ministrul României de la Petrograd (Sankt Petersburg), Diamandi, a fost arestat și încarcerat la Petroplavovsk (Bastilia rusească), de unde a fost eliberat după trei zile. În acel moment, relațiile româno-sovietice au fost rupte, iar la 26 ianuarie, Troțki a vestit lumea oficial de acest lucru. În același context, liderul sovietic a anunțat că tezaurul României nu va putea fi obținut de „oligarhia română”. Iată, așadar, coș­marul devenit realitate: confiscarea tezaurului românesc de către bolșevici. Prin confiscarea lui, rușii săvârșeau un delict calificat de Codul penal: abuzul de încredere.

„Restituirea” din 1956

În timp, singura revenire asupra deciziei lui Lenin din 13 ianuarie 1918 de confiscare a tezaurului României a avut loc în 1956, când România i-a sprijinit pe ruși în momentul Revoluției din Ungaria. Drept recompensă, sovieticii au restituit Cloșca cu puii de aur, precum și câteva manuscrise, colecția numismatică a Academiei Române, dar și unele picturi. În actele oficiale, era consemnat faptul că întregul tezaur fusese restituit, România acreditând această idee. Pentru o și mai mare întărire a falsului, a fost trimisă la Moscova o delegație română compusă din academicienii Mihail Ralea și Tudor Arghezi.

Odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea statului român, în urma unei întâlniri bilaterale româno-sovietice a fost ridicată și chestiunea tezaurului. Răspunsul rușilor a fost hilar: „Tezaur?... Ce tezaur?... Noi nu știm nimic despre acest tezaur!”

Cert este că istoria ține cu cei puternici, însă laudativ la adresa noastră în „povestea tezaurului” este tocmai această renaștere și putere a noastră de reconstruc­ție, după ce ni s-a luat tot. În interbelic, România a ocupat locuri fruntașe la producția de petrol și grâne, având o economie înfloritoare. În timp, țara noastră a reușit să refacă cantitatea de aur necesară pentru a avea un „tezaur”, lucru important pentru că, datorită lui, se pot contracta împrumuturi și țara are credibilitate.