Cum să dobândim rugăciunea curată

Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 1-8, în Filocalia (2002), vol. 8, pp. 215-218

„De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară. Căci acela și-apleacă capul în jos și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Și îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântă­rețul saltă de dulceața cântării.

Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. Că s-a lipit, zice prorocul David, sufletul meu de urma Ta (Psalmi 62, 8).

Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumneze­iești.

De nu vom închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencei. Că cerând aceea apa simțită, a aflat înăuntru ei apa săltătoare a vieții (Ioan 4, 14). Pentru că precum pământul are prin fire apa și în același timp aceasta curge din el, la fel și pământul inimii are prin fire această apă săltătoare și izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

Precum izvorăște apa dintr-un izvor nesecat, așa izvorăște și apa vie și săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălășluită și în sufletul lui Ignatie, l-a făcut să zică: Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare și grăitoare.

Asemănatu-s-a trezvia fericită și de trei ori lăudată, mai bine zis înțelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă și izvorăște din adâncul nesfârșit al inimii. Și, pe de o parte, apa ce țâșnește din izvor umple izvorul însuși; pe de alta, apa ce saltă de acolo din inimă și care, așa zicând, mișcându-se, e pururea mișcată prin Duhul, umple întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască și de Duh, iar pe cel din afară îl face arzător.

Mintea, care s-a curățit de cele din afară și și-a supus simțurile în întregime prin virtutea cu fapta, rămâne nemișcată ca și osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru, și stăpânindu-și capul privește acolo, având ca niște sonde razele înțelegerii, care scot de acolo înțelesurile dumnezeiești și supun toate simțurile trupului.

Nimeni din cei neintroduși sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2) să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit timpul. Pe unii ca aceștia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp și s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinții Părinți i-au socotit că fac un lucru nebunesc și nimic mai mult. Căci e cu neputință să citească o scrisoare cel ce nu cunoaște încă literele.”

(Rubrică realizată de pr. Narcis Stupcanu)