Rugăciunea curată

Sfântul Isaac Sirul, Cuvânt despre rugăciune, 70, 79, 89, 103, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 400-403

„(...) Abia de se găsește, prin harul lui Dumnezeu, din neam în neam câte unul care să ajungă la această cunoștință, la taina aceea care este după (rugăciunea curată) și dincolo de ea.

Rugăciunea este cerere și grijă și dorință de ceva sau de izbăvire de ispitele de aici sau de cele viitoare sau o cerere prin care omul este ajutat în calea către Dumnezeu. Înlăuntrul acestor mișcări sunt cuprinse și diversele forme de rugăciune. Curăția ei, precum și necurăția sunt astfel: când cugetul se pregătește să aducă (înlăuntrul sufletului) una din aceste mișcări ale sale, despre care am vorbit, în el se amestecă un gând străin sau o împrăștiere în ceva, iar atunci acea rugăciune se spune că nu este curată.

(...) Iar dacă cineva își va aminti de rugăciunea numită de Părinți duhovnicească și, fără a înțelege sensul cuvintelor Părinților, va zice: Și aceasta se află în hotarele rugăciunii, eu cred că, dacă cercetăm cu atenție înțelesul, este o hulă ca o făptură să spună că poate să se roage cu rugăciunea duhovnicească. Cea care poate fi făcută este mai prejos de rugăciunea duhovnicească, pentru că orice lucru duhovnicesc este eliberat de mișcare și de rugăciune. Iar dacă cineva abia de reușește să se roage în mod curat, ce-am mai putea spune despre rugăciunea duhovnicească? Pentru că Sfinții Părinți aveau obiceiul să denumească cu numele de rugăciune toate mișcările bune și lucrarea duhovnicească. Dar nu numai ei, ci și fericitul Tâlcuitor obișnuia să socotească faptele bune aproape ca o rugăciune. Iar acest lucru este evident, pentru că altceva este rugăciunea (duhovnicească), și altceva sunt faptele săvârșite.

Această așa-zisă rugăciune duhovnicească este numită de unii contemplație, de alții cunoștință, iar de alții descoperire a celor inteligibile. Vezi că Părinții schimbă denumirile date lucrurilor duhov­nicești? Doar lucrurile din această lume pot fi denumite cu precizie. Dar lucrurile din veacul viitor nu pot avea deloc un nume corespunzător sau adevărat, ci o cunoștință simplă, mai presus de orice denumire și de orice element, sau figură, sau culoare, sau formă, sau nume compuse. De aceea, când cunoștința sufletului este înălțată din lumea văzută, Pă­rinții folosesc ce numiri vor ei ca să denumească (acea cunoș­tință), de vreme ce nimeni nu știe cu precizie numele ei. Dar, ca să-și sprijine pe ea gândurile sufletești, folosesc denumiri și pilde, după cuvântul celui între sfinți Dionisie, care spune: Folosim pilde, silabe, numiri convenționale și cuvinte din cauza simțurilor. Dar, când sufletul ne este mișcat de lucrarea Duhului Sfânt spre cele dumne­zeiești, atunci simțurile și lucrările săvârșite prin ele sunt de prisos, după cum și puterile sufle­tului duhovnicesc sunt de prisos atunci când sufletul este asemenea Dumnezeirii printr-o unire de neînțeles și este luminat prin raza luminii celei înalte, prin mișcări lipsite de ochi.”

Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 1-8, în Filocalia (2002), vol. 8, pp. 215-218

„De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară. Căci acela și-apleacă capul în jos și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Și îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântă­rețul saltă de dulceața cântării.

Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. Că s-a lipit, zice prorocul David, sufletul meu de urma Ta (Psalmi 62, 8).

Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumneze­iești.

De nu vom închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencei. Că cerând aceea apa simțită, a aflat înăuntru ei apa săltătoare a vieții (Ioan 4, 14). Pentru că precum pământul are prin fire apa și în același timp aceasta curge din el, la fel și pământul inimii are prin fire această apă săltătoare și izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

Precum izvorăște apa dintr-un izvor nesecat, așa izvorăște și apa vie și săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălășluită și în sufletul lui Ignatie, l-a făcut să zică: Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare și grăitoare.

Asemănatu-s-a trezvia fericită și de trei ori lăudată, mai bine zis înțelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă și izvorăște din adâncul nesfârșit al inimii. Și, pe de o parte, apa ce țâșnește din izvor umple izvorul însuși; pe de alta, apa ce saltă de acolo din inimă și care, așa zicând, mișcându-se, e pururea mișcată prin Duhul, umple întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască și de Duh, iar pe cel din afară îl face arzător.

Mintea, care s-a curățit de cele din afară și și-a supus simțurile în întregime prin virtutea cu fapta, rămâne nemișcată ca și osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru, și stăpânindu-și capul privește acolo, având ca niște sonde razele înțelegerii, care scot de acolo înțelesurile dumnezeiești și supun toate simțurile trupului.

Nimeni din cei neintroduși sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2) să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit timpul. Pe unii ca aceștia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp și s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinții Părinți i-au socotit că fac un lucru nebunesc și nimic mai mult. Căci e cu neputință să citească o scrisoare cel ce nu cunoaște încă literele.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)