Axele prioritare ale politicii energetice europene

▲ Politica energetică este o parte integrantă a Stategiei de la Lisabona şi se încadrează într-un framework mai larg - Strategia Europeană pentru dezvoltare durabilă (sustenabiIă) ▲ Strategiile energetice au un impact absolut relevant asupra unui număr mare de alte politici ▲ În principiu, este necesară o creare a sinergiei şi a coerenţei între politica energetică europenă şi alte programe europene ▲ Mai mult decât atât, în domeniul relaţiilor externe, crearea unei politici energetice unice ar însemna instituirea unei singure voci relevante în contextul dialogului ecoonomic şi politic cu ţările terţe ▲

Uniunea Europeană are nevoie de o politică energetică ambiţioasă, orientată spre îndeplinirea intereselor întregii comunităţi, durabilă, ţintind spre reducerea dependenţei de alte ţări şi înbunătăţirea competitivităţii economiilor statelor membre. Axele prioritare ale politicii energetice europene ar fi: securitatea livrărilor, concurenţa loială şi asigurarea accesului tuturor la resursele energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemelor energetice.

Securitatea livrărilor

Securitatea furnizării stă la baza oricărei politici energetice - orice dezordine serioasă, care duce la întreruperea livrărilor de petrol şi gaze naturale, implică consecinţe importante asupra economiilor statelor membre ale UE. Pentru a întări această securitate, ţările UE trebuie să-şi diversifice vectorii săi energetici şi sursele energetice, precum şi să revizuie infrastructura de transport (conductele, liniile de transmisie, sistemele de repartizare etc.). Concomitent, trebuie revăzută şi politica de asigurare a rezervelor.

Concurenţa loială şi asigurarea accesului tuturor la resursele energetice

Prin reducerea consumului în toate ariile (industrie, transport etc.) se va îmbunătăţi şi competitivitatea, reducându-se dependenţa, precum şi influenţa asupra mediului. Pe lângă implementarea integrală a liberalizării sectorului energetic, mai sunt necesare şi alte măsuri, ca: îmbunătăţirea consultărilor dintre operatori, autorităţi de reglementare şi de implementare a politicilor, îmbunătăţirea accesului la reţelele de transmisie şi facilităţi de stocare, îmbunătăţirea eficienţei energetice în industrie, gospodăririi şi în sectorul transporturilor, dezvoltarea politicilor în domeniul ştiinţei şi inovării, demonstrării şi propagării de tehnologii.

Dezvoltarea durabilă a sistemelor energetice

Un aspect foarte important în aceste sens se referă la „energia sustenabilă“ în strânsă legătură cu politica industrială şi de mediu, această direcţie de acţiune trebuind să-şi găsească cele mai bune mijloace pentru a nu afecta echilibrul ecologic şi pentru a folosi raţional sursele energetice. UE şi-a propus sporirea procentului de energii ecologice şi regenerante cu 15%, până în 2015. Dintre statele membre, Germania este şi cel mai mare consumator de energie, dar se numără şi printre cele mai preocupate state în ceea ce priveşte valorificarea noilor surse generatoare de energie: energia hidro, energia vântului pe apă şi pe uscat, pila fotovoltaică, biomasa, energia solară, geotermală şi deşeurile urbane.

Cel puţin aceasta este viziunea statelor membre precum Belgia, care nu dispune de propriile resurse energetice, spre deosebire de Germania, şi care ar dori şi ea să pună cuvântul său în împărţirea „plăcintei energetice“ prin instituirea unor instrumente de nivel supranaţional comunitar.

Concomitent cu elaborarea noii politici în domeniu şi până la concretizarea noii înţelegeri cu Rusia, liderii statelor europene acordă un loc din ce în ce mai important chestiunilor energetice în relaţiile pe care le stabilesc cu terţi şi caută, permanent, alternative. Conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), inaugurată pe 25 mai 2005 şi care conectează Marea Caspică şi coasta estică a Turciei, a fost construită pentru a oferi o alternativă la dependenţa Vestului de un Orient Mijlociu instabil şi de membrii OPEC. În acest context, importanţa Turciei pentru Uniunea Europeană creşte considerabil. Conducta este un element important care poate balansa puterea în regiunea Asiei Centrale, iar relaţiile comerciale bilaterale, inclusiv uniunea vamală Turcia-UE, din 1995 vor deveni mai strânse.

UE, o piaţă de desfacere sigură pentru Rusia

Rusia dispune de o viziune proprie asupra problemei în cauză. Pe de o parte, este membru al „BIG 7 + 1“, care, ca şi majoritatea statelor industrial dezvoltate (mai puţin Rusia), sunt importatori neţi ai resurselor energetice şi pe care îi interesează asigurarea livrărilor consistente şi continue la preţuri rezonabil de mici. Pe de altă parte, Rusia este unul dintre statele net exportatoare de resurse energetice, interesele globale ale căruia se rezumă la asigurarea fluxului de resurse energetice la export, la preţuri rezonabil de înalte, precum şi la asigurarea securităţii tranzitului. Interesele Rusiei se concentrează asupra faptului că ţările UE reprezintă atât o piaţă de desfacere consistentă şi sigură, dar şi că sunt şi furnizori ai tehnologiilor înalte şi de echipament necesar în domeniul energetic. În plus, UE dispune de resurse financiare necesare pentru modernizarea complexului termo-energetic rusesc. Pentru Rusia, o importanţă mare o are şi asigurarea de condiţii de rentabilitate înaltă şi de siguranţă a tranzitului resurselor energetice în Europa de Vest.

Întreaga discuţie privind bătălia pentru energie - în prezent sau în trecut - nu e decât consecinţa omniprezenţei guvernelor în exploatarea şi controlul resurselor naturale. Ameninţarea reprezentată de dependenţa faţă de gazul rusesc nu este decât un caz particular al acestui fenomen, cu atât mai îngrijorător cu cât statul rus suprasolicită în mod conştient controlul resurselor naturale pentru a-şi asigura o influenţă în politica de putere din spaţiul european şi ex-sovietic. Or, numai în absenţa respectului pentru proprietatea privată şi a libertăţii schimbului, piaţa poate fi înlocuită cu o bătălie politică. Numai în mâinile guvernelor controlul unor resurse economice vitale - fie direct, fie prin intermediul unui şir de reglementări, precum tarifele vamale - poate deveni un instrument de şantaj şi luptă politică. Între agenţi privaţi, drepturile de proprietate şi libera lor tranzacţionare reglează distribuirea armonioasa a resurselor. În cadrul pieţei, orice tranzacţie este un joc cu sumă pozitivă. Când, însă, piaţa este abolită sau limitată şi distribuirea resurselor se face preponderent pe cale politică, prin tratate bilaterale sau alte parteneriate inter-guvernamentale, conflictul este inevitabil. Forţa înlocuieşte tranzacţiile comerciale reciproc benefice.

Iluzia aspiraţiei către autarhie

Nu piaţa, ci instrumentalizarea politică a resurselor economice este problema. Agenţii privaţi produc în vederea profitului şi obţin profit numai prin satisfacerea consumatorului; un producător privat de energie nu poate exista altfel; chiar şi un monopol privat e dependent, în ultimă instanţă, de satisfacerea consumatorilor, aria sa de discreţie fiind limitată de competiţia potenţială, produsele-substitut şi de elasticitatea cererii; or, cu totul altfel stau lucrurile în cazul monopolurilor de stat: guvernele nu au nici un stimulent să producă pentru satisfacţia consumatorului; în schimb, ele au, inevitabil şi întotdeauna, o agendă politică care vizează poziţii de putere şi dominaţie în sistemul internaţional, obiective vândute publicului credul sub forma discursului patriot-naţionalist.

Aspiraţia către autarhie în domeniul energetic - la nivel european sau naţional - e iluzorie. Chiar dacă guvernele europene pot atinge o stare de independenţă energetică, din punct de vedere economic costurile efortului depus ar depăşi cu mult câştigul. Avantajul diviziunii internaţionale a producţiei, mai ales în cazul unei distribuţii inegale a resurselor naturale, este evident. Dependenţa Europei de gazul rusesc are ca revers dependenţa Rusiei de veniturile obţinute din vânzările de gaz pe piaţa europeană. În definitiv, problema se reduce la faptul că partenerul de afaceri, sub forma Gazprom, este Statul rus, iar posesia resurselor naturale este instrumentalizată politic. În consecinţă, Gazprom nu este un agent economic obişnuit, ci este, concomitent, un virtual instrument de presiune politică. Dar, dacă perspectiva eliminării controlului Statului rus asupra resurselor de energie şi a instaurării proprietăţii private asupra resurselor naturale ruseşti pare foarte îndepărtată în momentul de faţă, abolirea, în Europa, a monopolurilor de stat producătoare de energie şi a tuturor reglementărilor în domeniu, concomitent cu abolirea barierelor transnaţionale şi internaţionale ale intrării pe piaţă ar infuza o foarte necesară competiţie pe piaţa energiei, o presiune pe termen mediu şi lung de scădere a preţurilor şi de stimulare a dezvoltării de noi tehnologii şi produse energetice, o situaţie care - dincolo de beneficiile consumatorului - ar forţa Gazpromul şi Kremlinul sa joace dupa regulile pieţei, făcând din ce în ce mai mari costurile instrumentalizării politice a resurselor de gaz natural de care dispune.

„Securitatea energetică“ nu este, în definitiv, decât produsul insecurităţii politicii internaţionale de putere. A lăsa statele să „vindece“ cu aceleaşi instrumente o problemă produsă de state nu este o soluţie, ci o escamotare a problemei.