Mişcarea revoluţionară din 1821 reprezintă unul dintre cele mai însemnate evenimente din istoria poporului român. Îndreptată împotriva sistemului fanariot, „a jafurilor şi a nelegiuirilor cu care turcii şi grecii chinuiau acest popor“, Răscoala lui Tudor Vladimirescu a fost, de fapt, acea scânteie care a aprins flacăra unui veac de frământări sociale, menite să scuture din temelii jugul dominaţiei străine. O parte din aceste evenimente istorice s-au derulat şi pe plaiurile vâlcene, fiind susţinute de întregul cler şi credincioşi, deopotrivă.
Însemnătatea Revoluţiei lui Tudor se vădeşte cu preponderenţă în scopul urmărit: libertate socială şi naţională. Pentru împlinirea aspiraţiilor sale, alături de domnitorul oltean a fost toată suflarea românească, de la ţărăni şi orăşeni până la preoţi şi ierarhi, care n-au pregetat o clipă să treacă în rândul mirenilor şi să susţină idealurile unei întregi naţiuni. Din tradiţia consemnată în scris de istoricul C. D. Aricescu reiese că la intrarea lui Tudor în Bucureşti, în fruntea pandurilor, avea în dreapta sa un preot, cu crucea în mână, în calitate de susţinător al idealurilor poporului român. Ideea este susţinută şi de către F. G. Laurencon, profesor de origine franceză, stabilit în Bucureşti, care menţiona în impresiile sale că ofiţerii lui Tudor Vladimirescu au străbătut Capitala, urmaţi fiind de clericii „care intonau rugăciuni, pe care le sfârşeau descărcând pistoale şi chemând poporul la libertate cu strigăte puternice“. Prezenţa clerului alături de domnitor şi de oastea ţării relevă sacrificiile făcute şi rolul determinant pe care l-a avut Biserica în desfăşurarea şi proiectarea evenimentelor din 1821.
Desigur, printre preoţii care au participat la mişcarea din zorii secolului al XX-lea îi găsim şi pe cei din judeţul Vâlcea. Drept aceea, socotim util să înfăţişăm pe baza mărturiilor istorice contribuţia clerului vâlcean la izbânda revoluţiei, punând accentul, îndeosebi, pe aportul mănăstirile acestor meleaguri la apărarea gliei naţionale.
Tudor Vladimirescu şi plaiurile vâlcene
Ataşamentul lui Tudor faţă de aceste ţinuturi se regăseşte, în primul rând, în demnităţile deţinute, ca vătaf de plai la Câineni şi în drumurile pe care le-a făcut în judeţul Vâlcea. O scrisoare a consulului austriac din Bucureşti, Fleischlackel von Hakenau, consemnează că, la 20 octombrie 1819, slugerul Tudor era vătaf la Câineni, unde din propria sa iniţiativă a reparat şoseaua, „încât se putea trage cu mult mai puţin pericol“ prin defileu. Este cunoscut faptul că în 1821, având judecată la Divan, a fost chemat de vornicul Constantin Samurcaş şi de episcopii Ilarion al Argeşului şi Galaction al Râmnicului, care l-au rugat să se ridice împreună cu pandurimea pe care o va putea strânge împotriva împilărilor. Plecând din Bucureşti spre oraşul Târgu-Jiu, împreună cu 40 de persoane, viitorul domnitor a trecut Oltul, la 19 ianuarie 1821, prin satul Budeşti, lângă Râmnicu Vâlcea, petrecându-şi seara la Ocnele Mari, unde a făcut „câteva cumpărături, fără a-i aduce cuiva cea mai mică supărare“. A doua zi, oamenii pandurului au ridicat pe vechilul vătafului plaiului Hurezu, care, însoţit de un plăieş, aducea la zărăfia judeţului „două mii şi mai bine de galbeni“. La porunca lui, 20 de arnăuţi au ridicat de la conacul său pe Dinicu Oteteleşanu, ispravnicul judeţului, făcându-se simţite astfel primele efecte ale ideilor revoluţionare. De altfel, apelul făcut prin satele vâlcene a avut rezonanţă puternică în sufletele celor întâlniţi, nu mai puţin de 500 de oameni din Tomşani dorind să se facă panduri.
Aşezămintele monahale din Vâlcea în timpul Revoluţiei din 1821
Ştiind bine că aşezămintele monahale olteneşti ar putea fi un bun loc de refugiu, Tudor Vladimirescu a trimis, la sfârşitul lui martie 1821, 500 de oameni ca să le ocupe pentru a asigura o bază puternică de rezistenţă, pentru o apărăre îndelungată. Între lăcaşurile vâlcene luate sub stăpânire, aprovizionate şi fortificate de către panduri, merită evidenţiate în primul rând cele amplasate în partea de nord şi vest a judeţului: Hurezi, Bistriţa sau Cozia. Tendinţa lui Tudor era ca în cazul unui eşec să se retragă în Oltenia, în aceste eventuale puncte de refugiu, care urmau să joace un rol decisiv de cetăţi de apărare: „mănăstirile de peste Olt... le-am umplut cu zaharele şi cu panduri; acolo eu mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta“ (C. D. Aricescu, p. 204). Ţinând cont de această misiune pe care aveau să o îndeplinească, slugerul a dat ordin, sub pedeapsa cu moartea, ca nici un zavergiu să nu fie admis în mănăstirile oltene.
Importanţa strategică a ctitoriei şi a întregului district Vâlcea, unde erau locuri foarte greu de cucerit şi sigure pentru apărare, a fost consemnată şi de M. Cioranu, aghiotantul lui Tudor, care oferă foarte multe informaţii privind revoluţia pandurului din Oltenia. Spre deosebire de alte centre de apărare, Mănăstirea Cozia a fost locul care s-a bucurat de cea mai mare încredere a domnitorului, aici găsindu-şi adăpost chiar şi boierii români fugiţi de furia ţăranilor, nemulţumiţi de muncile şi dările la care erau supuşi. Cunoaştem o scrisoare din 6 martie 1821, adresată lăcaşului pentru adăpostirea unor familii de boieri, şi alta din 8 martie 1821, prin care poruncea oamenilor Adunării să nu supere câteva familii de boieri, aflate în drum spre aşezământ, căci cel care „împotrivă va urma, pedeapsa îi va fi pierderea vieţii, precum bine aţi văzut că au păţit şi alţii care au urmat împotriva acesteia“. La 13/25 mai a trimis sub pază la Mănăstirea Cozia „vremelnica ocârmuire“, el însuşi dorind să treacă Oltul „cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mănăstirile ce le-am umplut cu zaharele şi cu panduri şi nădăjduiesc... să mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, până când îi voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă“. Menţionăm că într-o altă scrisoare din 21 mai, adresată polcovnicului Ion Solomon, la Râmnic, Tudor îi comunică să lase 100 de panduri la Cozia, care aveau să se îngrijească de zaharelele ce sunt acolo şi orice sârbi sau greci vor fi prin mănăstirile olteneşti să-i dea afară şi să rămână numai panduri.
Nu este lipsit de interes să subliniem faptul că la Cozia s-a adăpostit şi prinţul Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, rămânând trei zile, însoţit de „străji şi pază destulă“. Propriii săi soldaţi, dorind să-şi primească solda, strigau împotriva lui „şi îndrăzneala lor ajunsese până acolo, încât au luat cu forţa din bucătărie de la bucătar prânzul pregătit pentru el“. Nu mai puţin însemnat pentru soarta lui Ipsilanti a fost Schitul Cornet, aflat tot în judeţul Vâlcea, unde poposeşte în fuga lui spre Turnu Roşu, împreună cu alţi 40 de oameni care-l însoţeau aflaţi „în starea cea mai rea de istovire“.
Corespondenţa cu Mănăstirea Horezu
Preocupările lui Tudor de a transforma vetrele monahale din Vâlcea în centre fortificate se observă şi la Mănăstirea Govora, pe care a vizitat-o în 1821, după ce a trecut prin Râmnic şi Ocnele Mari, în drum spre Horezu şi Tg. Jiu, şi mai ales la Hurezi (foto), unde au fost strânse arme de isprăvnicatul din Vâlcea, pe care le-a transportat apoi la Cotroceni pentru fortificarea Bucureştiului. Izvoarele istorice arată că aşezământul brâncovenesc a primit între zidurile sale, la iniţiativa pandurului, opt familii boiereşti, care au fost atacate de ţărani şi arnăuţi, într-un conac din satul Beneşti, unde-şi găsiseră refugiul. Ne-a rămas chiar şi o scrisoare către egumenul mănăstirii, prin care Tudor îl înştiinţa să-i ocrotească şi să le ofere cele necesare traiului: „Şi cu această scrisoare către cuvioşia sa egumenul sfintei mănăstiri Horezul să mergeţi la Horezu. Şi fiindcă peste câteva zile este să vie, atât la acea monăstire cât şi altele dimprejur, câţiva paznici acolo, să vă arătaţi către acela ce va fi mai mare asupră-le cu scrisoarea ce făcurăm către părintele egumen, a vă da cele trebuincioase“.
La 6 martie 1821, din Slatina, Tudor adresează alte două scrisori Mănăstirii Hurezi în legătură cu adăpostirea boierilor din Beneşti, menţionându-le şi numele.