Conferinţa de la Belgrad şi reglementarea regimului navigaţiei pe Dunăre (II)

La 4 august 1948, prin vocea lui Andrei Vişinski, URSS a propus un proiect al viitoarei Convenţii a Dunării. Proiectul prevedea existenţa unei singure Comisii care să-şi exercite autoritatea de la Ulm la vărsarea în Marea Neagră. Era menţionată libera navigaţie pe Dunăre, dar fiecare stat urma să stabilească, pe propria porţiune de fluviu, taxele şi regulamentele sanitare şi de poliţie fluvială. Era interzisă navigaţia vaselor de război ale tuturor statelor neriverane, pe Dunăre. S-a omis constituirea unui organ care să tranşeze diferendele dintre ţările nesemnatare ale viitoarei convenţii.

Ca notă generală, se remarcă că proiectul sovietic dădea mai multă autoritate şi putere statelor riverane, dar, aşa cum se ştie, acestea erau controlate de Moscova, care, implicit, avea pârghiile de putere în mână.

Reacţiile la proiectul sovietic au fost cele anticipate. Fireşte, toate statele satelit ale URSS au aprobat proiectul, în timp ce Marea Britanie şi Franţa l-au criticat, arătându-i punctele slabe, în propria lor opinie (lipsa de posibilităţi, pentru ţările neriverane, de a-şi proteja interesele, existenţa de administraţii separate pentru Porţile de Fier şi gurile Dunării, chestiunea instalaţiilor portuare, transferarea bunurilor fostelor comisii, celei noi ş.a.m.d.). Curios este faptul că un contraproiect nu a venit de la britanici sau francezi, ci de la americani, care, prin prezenţa lor în Austria şi Germania şi în virtutea statutului lor de la sfârşitul războiului, au înţeles că Dunărea va deveni un fief şi un spaţiu de expansiune al intereselor sovietice. Americanii propuneau, în propriul proiect de convenţie, acces egal pentru toţi la navigaţie şi instalaţii portuare, libertatea tuturor companiilor de navigaţie de a face comerţ. Comisia urma să fie alcătuită şi din neriverani, iar puterile sale şi autoritatea, mult augumentate. Mai mult, Comisia urma să fie ataşată organelor corespunzătoare ale ONU care ar fi avut şi drept de mediere în caz de divergenţe. Convenţia trebuia să aibă un caracter deschis şi să poată fi semnată şi de alte state.

În faţa atacurilor violente ale sateliţilor Moscovei

Evident, proiectul american a găsit sprijinitori în tabăra occidentală şi critici acerbi în cea a Uniunii Sovietice. După trei zile de dezbateri care au prilejuit şi tirade politice, alături de discursurile tehnice şi argumentările juridice, în şedinţa din 7 august 1948 s-a ajuns la situaţia în care s-a decis continuarea dezbaterilor în cadrul unui Comitet general, pornindu-se de la proiectul sovietic. Proiectul american urma să servească de referinţă pentru eventualele amendamente aduse proiectului sovietic.

Şedinţa din 7 august şi hotărârile ei au condus la schimbări tactice în abordarea chestiunii noii convenţii de către cele două tabere. Astfel, conferinţa intra în faza ei finală. Tabăra occidentală, în faţa violentelor atacuri ale sateliţilor Moscovei şi conştientă de faptul că interesele ei nu puteau fi susţinute într-o manieră acceptabilă, a luat în discuţie posibilitatea de a părăsi lucrările conferinţei. Totuşi, pentru a nu da satisfacţie deplină Moscovei şi pentru a nu prilejui un atac propagandistic violent la adresa ei, cum era de aşteptat, după consultări cu propriile guverne în zilele de 8 şi 9 august (sâmbătă şi duminică), s-a luat decizia de participa, în continuare, la lucrările Comitetului general.

Amendamentele occidentalilor

Ca linie tactică s-a stabilit ca principalele puncte de atac să fie chestiunea internaţionalizării Dunării şi a canalelor şi gurilor sale, suprimarea administraţiilor speciale pentru Porţile de Fier şi delta fluviului, accesul liber la instalaţiile portuare fără acordul prealabil al companiilor mixte de navigaţie sovietice, obţinerea de garanţii pentru ţările neriverane în cazul unor litigii, în fine, o nouă redactare privind protocolul suplimentar legat de anularea Convenţiei din 1921 şi transferul bunurilor fostelor comisii către noul organism creat în scopul reglementării navigaţiei pe Dunăre. Aceste obiective urmau să facă obiectul unor amendamente unice susţinute de occidentali. În cazul previzibilului eşec al amendamentelor, s-a formulat intenţia ca, înaintea ultimei şedinţe, delegaţiile să refuze semnarea convenţiei şi să prezinte poziţia propriilor guverne în această chestiune. Americanii au hotărât să rămână până la finalul conferinţei, în ciuda faptului că erau în minoritate, pentru a nu da un nou prilej de atac, taberei sovietice. Evident, tabăra sovietică era puţin dispusă la negocieri substanţiale care să altereze litera şi spiritul proiectului înaintat de Andrei Vişinski. Amendamentele occidentale au căzut, rând pe rând, în şedinţele succesive care au urmat şi, astfel, s-a ajuns la şedinţa finală, în ziua de 18 august 1948.

Franţa, Marea Britanie şi SUA resping noua convenţie

În cadrul acestei şedinţe plenare, al cărei scop era votarea în ansamblu a noii convenţii, reprezentantul sovietic a anunţat că era dispus ca URSS-ul şi Ucraina să aibă un singur vot în Comisia Dunării, ca o concesie aparentă. Delegaţiile occidentale şi-au prezentat poziţiile finale după cum urmează: Franţa a subliniat că documentul Convenţiei a fost elaborat, practic, de un singur stat care s-a sprijinit pe voturile unei majorităţi servile şi că nu va semna o Convenţie contrară spiritului Cartei ONU, conţinutului tratatelor de pace şi instrucţiunilor Comitetului Miniştrilor de Externe. Astfel, delegaţia franceză nu va lua parte la votul final.

Marea Britanie, la rândul ei, a subliniat, prin vocea propriului delegat, că încă din debutul conferinţei, poziţia ei nu a fost luată în considerare şi că puterilor occidentale li s-a arătat uşa. Mai mult, nici un amendament propus de occidentali nu a fost acceptat şi, ca urmare, nu a fost vorba de nici o negociere. Drept consecinţă, guvernul britanic consideră, în continuare, validă convenţia din 1921, până în momentul elaborării unui nou document negociat în deplină libertate şi cu bună credinţă, neacceptând o convenţie care garantează doar câtorva ţări monopolul asupra Dunării.

La rândul ei, delegaţia americană a reiterat toate argumentele aduse de Franţa şi Marea Britanie şi a subliniat că experţii aduşi la conferinţă nu au avut nici un rol, iar libertatea de navigaţie pe Dunăre nu este garantată corespunzător. În consecinţă, SUA nu vor accepta textul convenţiei aşa cum este redactat.

Toate articolele convenţiei au fost adoptate prin şapte voturi (ale URSS şi statelor satelite), nimeni nu a votat împotrivă, o delegaţie s-a abţinut (cea americană) şi două (cea britanică şi cea franceză) nu au participat la vot. Acelaşi rezultat al votului a fost consemnat şi pentru protocolul adiţional. În final, s-a trecut la votarea pe ansamblu a textului convenţiei, anexelor şi protocolului adiţional. Toate documentele au fost adoptate cu şapte voturi; reprezentantul SUA a votat împotrivă, iar cei ai Marii Britanii şi Franţei nu au luat parte la vot, părăsind sala şi lăsând doar observatori. Astfel, la 18 august 1948, la ora 17:25, lucrările conferinţei au luat sfârşit, consacrând o nouă etapă în evoluţia regimului navigaţiei pe Dunăre.

Concluzii

În încheierea demersului nostru consacrat modificării regimului de navigaţie pe Dunăre, în perioada imediat postbelică, câteva concluzii ni se par absolut necesare:

a. Dunărea a reprezentat, şi în conjunctura internaţională a genezei şi desfăşurării Războiului Rece, un punct de real şi multiplu interes pentru cele două tabere;

b. Odată cu această nouă etapă, ţările riverane au preluat controlul asupra fluviului. Asistăm astfel la o întoarcere la modelul consacrat de Congresul de pace de la Viena din 1815, care a statuat controlul exclusiv al riveranilor asupra fluviilor internaţionale;

c. Folosind principii moderne şi democratice, URSS-ul şi-a marcat dominaţia indirectă (prin intermediul riveranilor sateliţi) asupra Dunării şi bazinului dunărean;

d. Conferinţa de la Belgrad a confirmat dezintegrarea definitivă a marii coaliţii care a câştigat cea de-a doua conflagraţie mondială. Ea a fost precedată de conferinţele eşuate ale Comitetului Miniştrilor de Externe din 1947, de refuzul sovietic şi al ţărilor vasalizate de a accepta planul Marshall, de abandonarea cooperării interaliate în teritoriile ocupate din Europa (Germania, în special). Mai mult, lovitura de stat din Cehoslovacia, blocada Berlinului, crearea Cominformului şi începutul „defecţiunii titoiste“ sunt evenimente contemporane Conferinţei de la Belgrad;

e. URSS-ul a folosit Conferinţa de la Belgrad nu numai pentru a-şi impune, de jure, dominaţia asupra Dunării şi bazinului dunărean, ci şi pentru a umili public cu scopuri propagandistice evidente, tabăra occidentală. În plus, reafirmarea forţei sovietice şi testul de loialitate impus sateliţilor au însemnat câştiguri evidente pentru diplomaţia Moscovei, din ce în ce mai agresivă şi vocală în duetul impus de Războiul Rece;

f. Noul statut al Dunării impus prin Convenţia de la Belgrad a constituit unul din instrumentele importante ale Războiului Rece şi al dominaţiei sovietice în zonă - în fond o parte a cortinei de fier - iar consecinţele sunt decelabile până în zilele noastre. Convenţia a rămas un instrument valid în relaţiile internaţionale, inclusiv după ce Războiul Rece a devenit istorie.