Dezarmarea - subordonata securităţii

Remediul pentru cursa înarmărilor este, în mod logic, dezarmarea. Dezarmarea este un termen imprecis, care poate însemna fie abolirea armelor, fie limitarea creşterii numărului lor, fie restrângerea tipurilor de arme şi a utilizării lor. Altfel spus, dezarmarea reprezintă o reducere sau eliminarea anumitor arme sau a tuturor armelor, cu scopul încheierii cursei înarmărilor. Pentru momentul actual, dezarmarea este un deziderat, dar ceea ce numim „controlul armelor“ este o practică curentă în raporturile dintre state. Încercările de a asigura un control al înarmărilor s-au soldat cu succese, mai ales în domeniul armamentului nuclear.

Există trei distincţii care trebuie făcute încă din faza definirii fenomenului dezarmării: cea între dezarmare şi controlul armelor, cea între dezarmare generală şi locală, precum şi distincţia între dezarmare calitativă şi cea cantitativă. Dacă dezarmarea reprezintă reducerea sau eliminarea armamentului, controlul înarmărilor se referă la reglarea cursei înarmărilor, cu scopul de crea stabilitate militară. Termenul de „controlul înarmărilor“ a intrat în uz începând din 1945, referindu-se la limitarea creşterii numărului de arme şi la retragerea tipurilor de arme şi a utilizării lor. Dezarmarea generală priveşte acel tip de dezarmare la care iau parte toate naţiunile implicate (exemple în acest sens ar fi Tratatul de Washington privind Limitarea Înarmărilor Navale, din 1922, şi Conferinţa Mondială a Dezarmării din 1932). Vorbim de o dezarmare locală numai atunci când este implicat un număr limitat de naţiuni (de pildă, Înţelegerea Rush-Bagot, din 1817, dintre Statele Unite şi Canada). Dezarmarea cantitativă vizează reducerea majorităţii sau a tuturor tipurilor de armament, în timp ce dezarmarea calitativă urmăreşte reducerea sau abolirea unor tipuri speciale de armament.

Istoria încercărilor de dezarmare este una marcată de puţine succese şi foarte multe eşecuri, ceea ce subliniază ideea că dezarmarea este unul dintre principalele instrumente de asigurare a ordinii şi păcii internaţionale.

Încă din cele mai vechi timpuri, dezarmarea a fost impusă unei puteri sau acceptată de către aceasta la pierderea unui război. Demolarea obligatorie a fortăreţelor a fost, probabil, cea mai veche formă a sa, impusă de către regi vasalilor săi, în cursul instituirii autorităţii statale. Avantajul demolării fortificaţiilor rezidă în uşurinţa monitorizării procesului.

Dezarmarea bilaterală şi multilaterală

Pentru epoca modernă, putem invoca două exemple ilustrative, în care o mare putere înfrântă a adoptat măsuri de dezarmare benevolă, înaintea semnării unui tratat cu inamicul victorios. Atât Franţa, în 1815, cât şi Japonia, în 1945, au sfârşit un mare război în stare de epuizare şi deprimare. Franţa nici nu a necesitat o dezarmare prin constrângere după războaiele napoliniene, iar japonezii au adoptat, sub supervizare americană, o constituţie nouă, prin care s-a renunţat la dreptul de a declanşa război şi s-a declarat că nu vor fi menţinute niciodată forţe armate. În răstimp de cinci ani, acest fapt a devenit stingheritor pentru americani, care au dorit o Japonie reînarmată, ca aliat în Pacific, înpotriva Rusiei.

Pentru epoca contemporană, putem aborda două tipuri de dezarmare: cea bilaterală şi cea multilaterală. Dezarmarea multilaterală a fost ridicată la rangul de ideal politic, fiind, în decursul istoriei, greu de obţinut, din mai multe motive.

Primul dintre acestea ar fi egoismul naţional, în virtutea adevărului că fiecare putere consideră că securitatea sa ar fi mai bine servită dacă celelalte state se dezarmează; puterea în cauză îşi păstrează astfel libertatea de a decide asupra propriilor armamente.

Dincolo de egoismul naţional, dar mai profundă ca dificultate, se află comparaţia între puteri. Statele variază mult în privinţa potenţialului de război, a intereselor vitale şi a necesităţilor defensive. Dezarmarea este, în definitiv, subordonata securităţii, pentru că forţele militare existente sunt, uneori, singura apărare a unei puteri mici împotriva potenţialului de război al unei mari puteri. Pe de altă parte, limitarea sau reducerea armamentului ar tinde să rezulte în consolidarea status-quoului şi a echilibrullui de forţe. În această situaţie sunt favorizate puterile mai slabe, pentru că acestea nu ar contesta un status-quo care le este favorabil.

Este posibil ca echilibrul de forţe instaurat prin dezarmare să fie unul precar şi artificial, ceea ce ar putea conduce unele state spre ridicarea unor noi bariere în calea continuării sau definitivării procesului dezarmării. Vorbim despre dezarmarea în baza acordării unor garanţii, aşa cum a cerut Franţa, între cele două războaie mondiale.

Dezarmarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei politice internaţionale

Ca atare, putem afirma că dezarmarea, nu mai puţin decât cursa înarmărilor, este o reflectare a relaţiilor de putere dintre naţiunile implicate în proces. Întocmai ca şi cursa înarmărilor, dezarmarea este o reacţie la relaţiile de putere care i-au dat naştere. În măsura în care cursa înarmărilor potenţează lupta pentru putere prin intermediul panicii generate şi al poverilor inerente, dezarmarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei politice internaţionale, prin eliminarea tensiunilor politice şi prin crearea unei încrederi reciproce între naţiuni. Prin urmare, contribuţia dezarmării la stabilirea ordinii internaţionale şi la menţinerea păcii este una semnificativă. Trebuie subliniat faptul că aceasta reprezintă o contribuţie, dar evidenţele arată că dezarmarea nu reprezintă soluţia pentru problema ordinii şi păcii internaţionale.

Pentru momentul actual, dezarmarea este un deziderat, dar ceea ce numim „controlul armelor“ este o practică curentă în raporturile dintre state. Încercările de a asigura un control al înarmărilor s-au soldat cu succese, mai ales în domeniul armamentului nuclear. Ne putem întreba cât de amplă este revoluţia adusă de către noile arme, în domeniul relaţiilor internaţionale. Magnitudinea pericolului reprezentat de către armele nucleare nu face decât să amplifice imperativul moral al respectului pentru celălalt, mai ales când discutăm despre actorii scenei internaţionale.

Reacţia la noile arme nucleare a fost una suficient de ambiguă. S-a vehiculat mult cu privire la începerea unei perioade total noi, din istoria contemporană. Această perioadă este caracterizată de adevărul că războiul nu mai poate fi o extensie a politicii practicate uzând de alte mijloace. Era nucleară se remarcă prin diferenţele dintre starea de război şi cea de pace, în sensul că pacea a devenit un permanent exerciţiu de a preveni războiul şi de a te pregăti pentru acesta. Acest raţionament va fi valabil atât timp cât armele nucleare există, în ciuda relaxării sau dispariţiei relaţiilor internaţionale tensionate.

Cursa înarmărilor în domeniul armelor nucleare

Toate statele admit că războiul nuclear este sinucigaş, astfel că toate conflictele care ar putea căpăta valenţe şi turnuri „nucleare“ sunt rezolvate cu o atenţie deosebită. În consecinţă, însăşi strategia statelor este una orientată pe trei direcţii majore, care sunt dificil de adus pe un teren comun. În primul rând, se încearcă împiedicarea unor conflicte armate de amploare, într-o epocă în care nu mai putem privi războiul ca pe un instrument clasic al politicii. Dacă împiedicarea unui conflict eşuează, se încearcă limitarea amplorii acestuia. În al treilea rând, se urmăreşte obţinerea victoriei, într-un mediu ce favorizează competiţia între state. Dificultatea de a reconcilia cele trei direcţii se materializează în faptul că împiedicarea izbucnirii unui conflict se bazează pe ameninţări. Ducerea la capăt a acestor ameninţări ar fi un dezastru mondial.

Cursa înarmărilor în domeniul armelor nucleare poate fi privită drept una iraţională, pentru că, spre deosebire de armele convenţinale, acumularea nelimitată de armament nuclear nu îmbunătăţeşte securitatea nucleară, odată ce este asigurată o cantitate suficientă de putere distructivă. Această cantitate suficientă poate fi definită drept totalitatea focoaselor nucleare şi a dispozitivelor de lansare, necesare pentru a distruge instalaţiile militare şi centrale industriale şi urbane ale inamicului. Achiziţionarea unor cantităţi suplimentare de armament nuclear este inutilă, deoarece nu măreşte puterea militară a unei naţiuni.

Odată ce două state aflate în competiţie au atins starea de saturaţie nucleară - relevant este exemplul Statelor Unite ale Americii şi al Uniunii Sovietice - ele împărtăşesc un interes comun de a stabiliza cursa înarmărilor şi de a o regla. Acest lucru este posibil prin intermediul a trei strategii.

În primul rând, acestea pot limita producţia armelor nucleare şi a dispozitivelor de lansare prin acţiuni unilaterale. Statele Unite au acţionat astfel prin oprirea sau reducerea producţiei de rachete şi avioane; putem presupune că şi Uniunea Sovietică a făcut acelaşi lucru.

În al doilea rând, statele îşi pot controla înarmarea prin acordurile tacite ce funcţionează pe baza principiului că acţiunea sau inacţiunea unei părţi poate fi fundamentată pe exemplul celeilalte părţi. În virtutea acestui principiu, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au întrerupt testarea armelor nucleare în atmosferă (între 1958 şi 1961), iar în 1964 au anunţat o reducere a fabricării armelor nucleare.

Al treilea aspect vizează controlul înarmării prin semnarea de acorduri oficiale.

Controlul armelor nucleare, limitat şi temporar

Motivul pentru care controlul înarmărilor a avut succes în privinţa armelor nucleare, dar a eşuat în privinţa celor convenţionale priveşte impactul direct pe care îl are cantitatea de arme convenţionale asupra puterii militare. De vreme ce statele se află în competiţia puterii militare, semnarea unor acorduri privitoare la controlul armelor convenţionale ar însemna sfârşitul competiţiei.

O preocupare comună a statelor este aceea de a reduce posibilitatea unui război nuclear, dar şi de a maximiza posibilitatea supravieţuirii în situaţia unui eventual conflict nuclear.

Oricum ar sta lucrurile, controlul armelor nucleare este unul limitat şi temporar, cel puţin atât timp cât competiţia militară este stimulată politic. Este evident că dezarmarea este imposibilă, iar controlul armelor rămâne precar, deoarece el nu poate urma, şi nu precede unificarea politică a lumii.