Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Ieromonahul Ghervasie Hulubaru: Jurnal de refugiu în 1944

Ieromonahul Ghervasie Hulubaru: Jurnal de refugiu în 1944

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 21 Aug, 2012

Contraofensiva sovietică din iarna 1943-1944 a fost de neoprit de către armatele româno-germane, care mai sperau în recuperarea teritoriilor ruseşti pe care le ocupaseră în 1941. În februarie 1944, Odesa era pierdută, trupele germane retrăgându-se în încercarea de a stabiliza frontul pe Nistru, mai apoi pe linia fortificată Carpaţi - Focşani - Nămoloasa - Galaţi. Practic, autorităţile şi armata română erau obligate să se refugieze înspre vestul ţării. Cu toate acestea, mareşalul Ion Antonescu spera la o stabilizare a frontului, cel puţin în Basarabia, în situaţia în care în aprilie 1944 sovieticii atingeau cursul superior al Prutului. Totuşi, ofensiva armatei sovietice a fost oprită pe linia Rădăuţi - Tg. Neamţ - Iaşi - Chişinău - Nistru. În această situaţie, românii care nu voiau să cunoască talpa bolşevismului au plecat în refugiu, unul dintre nenumăratele cazuri fiind cel al părintelui duhovnic Ghervasie Hulubaru de la Mănăstirea Agafton, judeţul Botoşani, care nota: "S-a dat plan de evacuare: Cernăuţi, apoi Dorohoi, apoi Iaşi şi Botoşani. Panică mare. Toţi clericii eparhiei şi autorităţile administrative comunale trebuiau să se retragă în Muntenia şi în Banat. Panică mare în Mănăstirea Agafton, şi jale, şi bocete; unele călugăriţe spuneau să plece, altele nu. A rămas aşa cum se spunea, şi anume ca preoţii mai în putere şi unele din maici să se refugieze. La urmă de tot s-au hotărât ca sub orice primejdie va fi să rămâie pe loc. Iar noi, doi preoţi şi diaconul mănăstirii am rămas să ne refugiem; şi nu ne-am gândit mai pe departe decât la munţii Neamţului, sub culmea carpatică, prin pustii, rătăcind în munţi, de unde vine ajutorul. Am plecat într-o dimineaţă cu o căruţă din satul Agafton, noi, trei inşi: eu, pr. Veniamin Barbacaru şi arhidiaconul Ghenadie Honciuc, pe timp nelimitat. Când va fi să ajungem, vom ajunge, acolo, în mănăstirile munţilor Neamţului, Văratecu şi Agapia. Am venit cale de o săptămână cât pe ici, cât pe colea. Şoselele mari erau acum aglomerate de lume care se refugia, şi mai cu seamă de armatele noastre în retragere spre Bucureşti… Cu noi a plecat o singură maică din Agafton, maica Minodora Gheorghiu, cu ceva bagaj, spre a se aşeza în Mănăstirea Văratecu. Cu voie, nevoie, am ajuns în Tg. Neamţ. În drumul nostru am poposit noaptea prin satele din calea noastră. Plecarea noastră a fost, cum se spune în Evanghelie, într-o sâmbătă dimineaţa, pe o furtună şi viscol îngrozitor, dar am plecat, căci nu se mai putea revoca ordinul. O jale şi un plânset nemaipomenit au fost la plecarea noastră, că nu ştiai când o să ajungi şi ce vei întâmpina pe drum. Armatele noastre cu muniţii, trenurile arhiîncărcate, iar o parte din soldaţii infanterişti cu cai, căruţe, tunuri, camioane, remorchere; de ai fi stat pe un dâmb să priveşti, vedeai spectacol oribil. Nu erau cruţaţi cei care se refugiau, erau aruncaţi în şanţ familii de preoţi cu preotese, rebegiţi, dregându-şi fiecare carul, vitele şi calabalâcul din averea lor expuse diferitelor nenorociri. Aşa a fost tot drumul nostru în retragere. Noi am mers mai pe lături, cum ştia un om din Agafton, care era de meserie cărăuş foarte iscusit. Am trecut prin Tg. Neamţului ca prin iad. Începea a se despoia şi prăda atât de către armatele noastre, cât şi de partizani… Cu voie-nevoie am ajuns spre seară la Mănăstirea Văratecului, cu bejenia maicii Minodora Gheorghiu, căci de ea a fost tocmit omul, iar noi, numai cu o îmbrăcăminte bună, de iarnă, am mers mai mult pe jos, de acompaniament şi pe la Vecernie am ajuns la Mănăstirea Văratecului". (Va urma)