O istorie religioasă a aromânilor (IV)

Se poate spune că procesul de emancipare națională a aromânilor din Balcani a început încă de la sfârșitul sec. XVIII. Iar acest lucru s-a datorat, aparent paradoxal, distrugerii orașului Moscopole. După distrugerea acestei prospere urbe eco­nomi­ce și culturale, viața religioasă a aromânilor s-a evidențiat tot mai mult prin efervescența culturală pe care o întrețineau în marile centre europene în care își desfă­șurau activitățile econo­mice, în special comerciale. Publicarea unor cărți, unele cu caracter religios, în care era reliefată limba maternă, arăta în mod clar dorința aromânilor de a-și manifesta atitudinile religioase în limba proprie, și nu în greacă, așa cum fuseseră obligați până atunci.
Dar românii din Balcani au fost descoperiți, apoi susținuți îndeaproape de acei revoluționari pașoptiști care se aflau în exil în Turcia. Ion Ionescu de la Brad, cel care administra proprietățile agricole ale lui Mustafa Reșid Pașa, îi descoperea pe aromânii din Tesalia, iar generalul Christian Tell în drumul său către Chios, trecând pe la Muntele Athos, l-a întâlnit la Mănăstirea Iviron pe monahul Averchie Iaciu Buda, aromân din Avdela, Macedonia. Ulterior, la sugestia lui Nicolae Bălcescu și cu sprijinul lui Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, la origine aromân, întreprindea în 1854 o călătorie la Muntele Athos și în Macedonia pentru a culege informații despre frații de sânge din aceste zone ale Imperiului Otoman și chiar intervenind în favoarea acestora la Constantinopol, prin intermediul ministrului de externe turc, Fuad-Pașa. În 1863, atunci când se inițiau primele acțiuni concrete ale autorităților de la București în sprijinul aromânilor, lucrarea întocmită de Bolintineanu a fost editată.
Primele inițiative din țară în favoarea aromânilor le avem de la Anastasie Panu, român de la sud de Dunăre. În contextul Războiului Crimeii, Panu a întocmit un amplu memoriu către împăratul Napoleon al III-lea în care solicita sprijinul pentru recunoașterea din partea Înaltei Porți a drepturilor în problema vieții bisericești, a limbii și a autonomiei locale, pe baza vechilor privilegii. Același lider român schița chiar un program de acțiune imediată prin aducerea unor elevi aromâni în Principatele Române pentru a fi educați, apoi trimiși în satele natale să activeze ca învățători și preoți. Cheltuielile urmau să fie suportate dintr-un fond de 100.000 de galbeni provenit din veniturile mănăstirilor închinate. Ulterior, din aceleași fonduri urmau să fie întreținute așezămintele românești care trebuiau constituite în comunitățile românești de la sud de Dunăre.
Așa se face că, la București, apar primele inițiative pentru instruirea unor bursieri aromâni, care urma să fie trimiși în locurile natale pentru ca, la rândul lor, să-i instruiască pe semenii lor. Dar astfel de inițiative s-au materializat printr-o acțiune conjugată cu susținerea preoților aromâni care trebuia să slujească în limba maternă. O astfel de inițiativă a fost a domnului Moldovei, Mihai Sturdza Voievod, care în sprijinul acestor școli a oferit veniturile Mănăstirii Aron Vodă.
Acest proiect s-a materializat mai ales în contextul formării și dezvoltării statului românesc modern, în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I. De fapt, încă din 1863, Dimitrie Bolintineanu făcea un apel către frații de la sud de Dunăre, spunându-le: „În biserică aveți limbă străină… este timpul ca limba națională să se verse din vetrele voastre în comerțul și bisericile voastre. Până când veți asculta pe străini, rugând pe Dumnezeu pentru voi într-o limbă străină pe care cei mai mulți nu o înțelegeți?… Gândiți-vă cât este de dulce a ruga cineva pe Dumnezeul său în limba patriei și cât este de amar a-L ruga într-o limbă străină, în care să nu știe ce zice, să nu știe ce cere!”
Astfel, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în paralel cu pregătirea dascălilor și a preoților care să slujească la sud de Dunăre, a fost tipărită Biblia în dialectul aromânesc, fiind răspândită, prin orice mijloace, în întreaga peninsulă. Dar reacția episcopilor greci a fost dură, închizând bisericile comunităților aromâne sau preluându-le în vederea numirii unor preoți greci.
În fața acestor probleme, autoritățile statului român au trecut, cu contribuția credincioșilor aromâni, la ridicarea unor lăcașuri de cult care să deservească direct comunitățile aromâne și în care erau numiți preoți instruiți în România. Aceștia funcționau cu acceptul tacit al autorităților otomane locale, după negocieri intense purtate de repre­zentanții diplomatici români cu oficialii turci. (Va urma)