O istorie religioasă a aromânilor (IX)

Manifestărilor religioase aromâneşti iniţiate de insurgenţii greci au fost anihilate mai ales după alipirea provinciilor Tesalia şi Arta, în 1881, în componenţa statului grec. Astfel, 300.000 de aromâni şi-au pierdut libertăţile câştigate în cadrul statului turc. În aceste împrejurări, aromânii în frunte cu Apostol Mărgărit au protestat către reprezentanţii Marilor Puteri de la Constantinopol, prin memorii exprimându-şi opoziţia cedării Tesaliei statului grec care deja impusese o serie de taxe fârşeroţilor, crescători de oi. Din acest motiv, o parte dintre aceşti crescători de oi au fost nevoiţi să se refugieze în spaţiul stăpânit de statul otoman, de pildă la Coriţa, unde au pus bazele unei şcoli şi biserici care au ridicat prestigiul comunităţii româneşti din această localitate.

Mai mult, pentru a contracara concretizarea ideii „Greciei mari”, Mărgărit, împreună cu alţi lideri albanezi, a lansat manifestul pentru crearea unui stat albanez-macedonean autonom, ulterior avansându-se chiar sugestia ca statul austriac să administreze această entitate. Astfel, se căutau soluţii cât mai viabile pentru protejarea şi obţinerea drepturilor românilor care se vedeau deja împărţiţi în mai multe state balcanice.

Situaţia complicată în care se aflaseră românii în timpul războiului din 1877-1878, repoziţionarea României în Balcani după Pacea de la Berlin, din cauza atitudinii agresive a Rusiei şi căutarea unui sprijin în Austria, dar şi în contextul intimidărilor tot mai violente venite din partea insurgenţilor şi prelaţilor greci, l-au determinat pe neobositul şi nerăbdătorul Mărgărit să întreprindă demersuri pentru obţinerea unei protecţii internaţionale. Mărgărit nu vedea cu ochi buni lipsa de coerenţă din politica statului român faţă de cosângenii de la sud de Dunăre, cu un ministru de externe precum Vasile Boerescu (1879-1881), care la înfiinţarea Societăţii macedo-române şi anunţarea obiectivelor afirmase că „nu va tolera altă politică, paralelă cu cea a guvernului”.

Astfel, Mărgărit apela a doua oară la misiunea diplomatică austriacă din Turcia care se erija în protectorul catolicilor din Imperiul Otoman. Era pentru a doua oară în cazul lui Mărgărit, însă de data aceasta protecţia internaţională era condiţionată în formula convertirii la catolicism, ca o garanţie de fidelitate pentru statul austriac. Iar acţiunea lui Mărgărit era una concertată, deoarece el avea sprijinul unor oameni de cultură aromâni, conservatori, ca ministrul Vasile Boerescu, din ţară, precum Ion Caragiani, profesor de limba greacă la Universitatea din Iaşi şi Mihai Obedenaru, secretarul Legaţiei române din Roma, cel din urmă întreprinzând chiar o serie de intervenţii la Vatican pentru unirea religioasă a aromânilor. Totul a început în 1878, când, în virtutea legăturii pe care o avea cu abatele Faveyrial, Mărgărit a înfiinţat o şcoală primară la Bitolia, într-o clădire închiriată de la ordinul catolic lazarist. Doi ani mai târziu, în aceeaşi clădire a fost mutat gimnaziul românesc. Cum ordinul lazarist era sub protecţia statului austriac, atunci a început să circule zvonul unirii românilor din Macedonia cu Roma. Zvonul era confirmat de documentele diplomatice austriece, care detaliau acţiunile celor doi aromâni din ţară. Fără nici o împuternicire din partea guvernului de la Bucureşti, cei doi aromâni din ţară făceau demersuri pe lângă Curia papală pentru subordonarea aromânilor faţă de administratorul apostolic din Turcia, Episcopul bulgar unit de Kilkis, Nil Izvorov. (Va urma)