O istorie religioasă a aromânilor (XXIII)

Evenimentele ce au urmat presiunilor venite din partea grecilor pentru obţinerea unor teritorii, precum Tesalia sau Epirul, i-au determinat pe oficialii otomani să adopte o poziţie mai binevoitoare faţă de cererile românilor. Poarta era convinsă că supuşii săi români îi erau fideli, în comparaţie cu grecii care activau permanent la subminarea statului. Pe de altă parte, Turcia era tot mai convinsă că pentru păstrarea teritoriilor din partea europeană, atât de mult râvnite de Grecia, avea nevoie de un aliat politic, precum România, care era văzută ca protejata noului Imperiu German.

Dar nu era încă momentul politic favorabil înfiinţării episcopatului aromânilor. Grecii aveau resentimente faţă de aromânii care se opuseseră la cedarea Tesaliei în graniţele statului grec, abia se consumase episodul zisei convertiri la catolicism iniţiate de Mărgărit, iar oficialităţile din ţară, în special Biserica Ortodoxă, doar ce obţinuseră independenţa jurisdicţională de la Patriarhia Ecumenică.

În 1890, Apostol Mărgărit a revenit cu petiţia sa pentru înfiinţarea episcopatului aromânesc. Sublima Poartă a răspuns favorabil cererii, urmând ca formalităţile propriu-zise să fie îndeplinite de Patriarhia Ecumenică, iar candidatul la scaunul eparhial să fie un supus otoman.

Ideea înfiinţării episcopatului a fost propagată în comunităţile de români, astfel încât, în iunie 1892, şase reprezentanţi ai acestora - Papa Nicolae Cornetescu din Cruşevo, preotul Haralambie Balamace din Gherige, Gheorghe Hagi Goga, negustor din Veria, Hristu Zega, negustor din Caterina (Salonic), Zissi Papatanasi, doctor în medicină în Zagor (Ianina), Haralambie Cogiaman, institutor la Berat (Albania), şi Dumitru Atanasescu, institutor la Târnovo (Terranova) - au depus o petiţie la Înalta Poartă. În document, aceştia îl înştiinţau pe sultan că mitropolitul românilor din Turcia nu va adopta o poziţie de „fanatism” şi „opoziţie” aşa cum se găseşte la Patriarhia Ecumenică, iar şcolile româneşti care funcţionează deja vor rămâne în atenţia funcţionarilor provinciali ai Ministerului turc al Instrucţiunii. Sultanul s-a arătat convins de doleanţele românilor, dispunând rezolvarea cererii în înţelegere cu Patriarhia Ecumenică.

De la bun început, Patriarhia Ecumenică a tergiversat demersurile pentru înfiinţarea episcopiei, refuzând chiar să-i primească pe reprezentanţii aromânilor. Sublima Poartă a sugerat patriarhului să negocieze această problemă, însă întâistătătorul i-a acuzat pe reprezentanţii aromânilor că nu sunt împuterniciţii comunităţilor aromâneşti, cu toate procurile prezentate de aceştia. Era clar că Patriarhia Ecumenică nu va accepta uşor acest demers. Totodată, în comunităţile aromâneşti au reînceput campaniile de intimidare ale antarţilor şi ale grecomanilor. Au fost înregistrate conflicte în biserici, românii refuzând să permită arhiereilor greci să-i izgonească pe preoţii români din biserici. Au fost situaţii în care unii arhierei greci au fost linşaţi de mulţimile de credincioşi aromâni care nu voiau să-şi trădeze preotul. La Clisura, Episcopului Alexandru al Prespei şi Ohridei i-a fost smulsă barba de femeile aromânce, deoarece acesta dispusese arestarea preotului român; acelaşi episcop a lovit la Molovişte pe cântăreţul Gheorghe Dincă, care citise Psalmii în limba maternă, în timp ce la Constantinopol patriarhul ameninţa că va afurisi pe toţi românii din jurisdicţia sa, deoarece demersul lor este, „în principiu, o tendinţă schismatică”.

Românii macedoneni, şi în special preoţii, au avut foarte mult de suferit din cauza campaniilor insurgenţilor greci care nu ascundeau sprijinul de care se bucurau din partea mitropoliţilor greci. De pildă, la Vlaho-Clisura, preotul Sofronie a fost închis timp de 40 de zile şi lipsit de hrană pentru că botezase în limba maternă pe fiul unui institutor român, iar preotul Nicolae Tegu, din aceeaşi localitate, a fost închis pentru că citise rugăciuni în „blestemata de Dumnezeu” limbă română, cum considera mitropolitul grec al locului; la Gopeş, preotul Nicolae Nanciu a fost încătuşat, maltratat şi afurisit pentru că, la fel, botezase în limba maternă pe fiul institutorului român Gheorghe Caracota; la Ohrida, preotul Ioan Sgula a fost închis în Mănăstirea „Sfântul Naum” pentru că slujise în limba română; la Grebena, episcopul grec a trimis în detenţie pe preotul român Dimitrie Constantinescu, eliberat abia după trei luni la intervenţia autorităţilor otomane; preoţii români de la Bitolia, Teodor Constantin, de la Gopeş, Christu Leon, şi de la Molovişte, Papagheorghe Christu, au fost maltrataţi, insultaţi şi ameninţaţi cu afurisenia, în cele din urmă fiind excomunicaţi de către autoritatea bisericească greacă; la Coriţa, mitropolitul grec, însoţit de o bandă de antarţi, au intrat cu forţa în biserica românească, după ce spărsese uşile, declarându-şi autoritatea în acest locaş de cult; la Liumniţa, Cupa şi Livezi, Mitropolitul ­Antim de Florina a scos cărţile de cult şi cele şcolare de limba română din biserici şi şcoli le-a ars şi a numit cu forţa preoţi şi institutori greci. (Va urma)