Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica O mișcare-simbol ce solidarizează lumea întreagă

O mișcare-simbol ce solidarizează lumea întreagă

Un articol de: Diac. Ioan-Aurelian Marinescu - 18 Feb, 2018

Devenită astăzi cea mai mare rețea umanitară de pe întreg mapamondul, reprezentată și activă în aproape orice țară din lume, Crucea Roșie are o istorie bogată și deja îndelungată. Prezentă atât în Primul, cât și în cel de-al Doilea Război Mondial, cu o activitate filantropică pe toate continentele și cu un efectiv global de aproximativ 300.000 de angajați și peste 100 milioane de voluntari, Crucea Roșie este astăzi în conștiința lumii un reper.

 

Notorietatea sa a dat spre exemplu în Franța până și numele unor cartiere, în Paris și în Marseille, al unei stații de metrou pariziene, astăzi dezafectată, al uneia dintre intersecțiile Parisului, devenită din 2005 „Place Michel Debré”, precum și al unui timbru poștal francez, emis pentru a sprijini organizația activă în acest stat.

Locul și data nașterii unui deziderat umanitar

 Formată actualmente din Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR), situat la Geneva și fondat în 1876, din Federația Internațională a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii și din Socie­tățile Naționale prezente în nu mai puțin de 186 de țări, Mișca­rea Crucii Roșii își are însă începuturile cu aproape 160 de ani în urmă, pe câmpurile de luptă din nordul Italiei. Se naște în chiar anul unirii Moldovei cu Țara Românească, după bătălia de la Solferino din 24 iunie 1859, soldată cu victoria armatei aliate, formată din armata franceză, condusă de Napoleon al III-lea, și armata sardă, condusă de Victor Emmanuel al II-lea, împotriva armatei austriece, condusă de împăratul Franz Joseph I, confruntare ce constituie de altfel ultima mare bătălie din istoria universală în care toate armatele s-au aflat sub comanda personală a monarhilor lor.

Fondatorul ei a fost omul de afaceri evanghelist de origine elvețiană Henry Dunant (1828-1910). Venind în Italia pentru a se întâlni cu împăratul Franței Napoleon al III-lea, în vederea unor discuții privind unele afaceri din Algeria (ocupată la acea vreme de Franța), și ajungând în micul oraș Solferino chiar pe data de 24 iunie, Henry Dunant este martor ocular al bătăliei în care într-o singură zi aproximativ 40.000 de soldați din cele două tabere sunt abandonați pe câmpul de luptă, morți sau răniți. Impresionat de scena teribilă a suferinței soldaților răniți, de lipsa medicamentelor, a instrumentelor de îngrijire medicală primară și a personalului medical calificat, omul de afaceri abandonează complet scopul inițial al călătoriei sale, dedicându-se pentru mai multe zile îngrijirii celor răniți de ambele părți ale frontului și organizând totodată un grup de ajutor format din localnici, pe care îi convinge să-i ajute fără discriminare pe cei aflați în suferință.

După încetarea luptelor, se strecurau printre morți și răniți rude și prieteni ai acestora, pentru a-i ajuta pe cei care mai puteau fi salvați, sau pentru a le lua și înmormânta trupurile cum se cuvine. Pe aceste câmpuri sinistre existau însă și hoți în căutare de lucruri de valoare, care amputau degete sau chiar îi ucideau pe cei care încercau să se opună jefuirii lor. Tocmai pentru a nu fi atacat de răniți, Henry Dunant s-a gândit să fluture un steag care putea fi considerat neutru, un negativ al steagului elvețian, obținut în pripă prin desenarea unei cruci roșii pe o pânză albă.

Întorcându-se la Geneva, Dunant scrie o carte, intitulată Amintiri din Solferino, pe care o publică cu cheltuială proprie, trimițând-o totodată liderilor politici și militari din întregul continent european. Lucrarea s-a bucurat de o mare receptare în toată Europa. Pe lângă relatarea experienței trăite la Solferino în 1859, Dunant pledează în această carte atât pentru formarea unor organizații națio­nale voluntare, care să ajute la acordarea de îngrijiri medicale solda­ților răniți în timpul războiului, cât și pentru elaborarea de tratate internaționale, care să garanteze protecția celor răniți pe câmpurile de luptă.

Un voluntariat de proporții spre alinarea suferinței multora

Împreună cu alți patru oameni dedicați, Henry Dunant formează, la 9 februarie 1863, „Comitetul celor Cinci”. În același an, într-o conferință ținută la Geneva este adoptat oficial și simbolul ei: o cruce roșie pe un fundal alb, inversul drapelului elvețian (cruce albă pe fundal roșu). Semnul nu era încă ceva cu totul nou, căci Crucea latină roșie fusese deja semnul distinctiv pe care îl purtau pe hainele lor membrii „Ordinului Clericilor slujitori ai bolnavilor”, ordin monastic romano-catolic fondat la Roma în secolul al XVI-lea.

În 1919, reprezentanți ai societăților de Cruce Roșie din Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și Statele Unite s-au reunit în capitala Franței ­pentru a fonda Liga Societăților de Cruce Roșie. Liga a creat apoi orga­nizațiile de tineret ale Crucii Roșii în cadrul socie­tăților naționale. Astăzi, Fede­rația cuprinde peste 190 de societăți naționale, cele șapte principii ale misiunii sale fiind adoptate în mod oficial deja ­­în cadrul celei de-a 20-a Conferințe Interna­ționale a Crucii Roșii, ținută la Viena în 1965: Umanitate, Imparțialitate, Neutralitate, Independență, Voluntariat, Unitate, Universalitate.

Crucea Roșie Română și fondatorii ei

Cât privește țara noastră, ea a devenit parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din 1864, ratificând-o în 1874. Doi ani mai apoi, la 4 iulie 1876, se înființează Societatea de Cruce Roșie din România, începându-și activitatea în Spitalul Colțea din Capitală. Primul președinte al Crucii Roșii Române (CRR) a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897, printre semnatarii actului ei de înființare numărându-se importante perso­nalități ale epocii, precum: Nicolae Kretzulescu, George Grigorie Cantacuzino, Constantin Alexandru Rosetti, Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza și Dr. Carol Davila.

În 1877-1878, în timpul Războiului de Independență, Crucea Roșie Română a intervenit cu personal sanitar, ambulanțe și trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie, înfiin­țând totodată așezăminte medicale atât în Capitală, cât și în alte orașe din țară.

Pentru că prin Statutul Crucii Roșii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea societății, în 1906 s-au pus bazele Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România, care acționa în paralel cu Societatea de Cruce Roșie Română, ocupându-se de strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și cala­mități, de pregătirea de personal voluntar și de cooptarea de femei devotate din aproape toate orașele țării.

Adunarea Generală a Socie­tății Naționale de Cruce Roșie a aprobat însă în 1915 fuzionarea celor două organizații. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfâr­șită dragoste.”

Tragedia Primului Război Mondial

Cu un număr impresionant de voluntari, Crucea Roșie Română a înfruntat și tragedia Primului Război Mondial, organizând în toată țara nu mai puțin de 58 de spitale.

Românce din mai toate păturile sociale vor răspunde la chemarea Societății Naționale de Cruce Roșie, făcând voluntariat în spitalele și cantinele organizate și administrate de această organizație umanitară. Astfel au fost îngrijiți peste 150.000 de răniți, însăși Regina Maria implicându-se în asistarea lor medicală.

La începutul anului 1917, Crucea Roșie Română avea de îngrijit atât răniții evacuați de pe front, cât și miile de bolnavi afectați de epidemiile de holeră asiatică, de tifos exantematic, iar mai târziu și de malarie. Filialele organi­zației au intervenit în peste 40 de localități din țară, numai în Capitală fiind îngrijiți peste 7.000 de bolnavi. Crucea Roșie Română trebuia să facă față acestei profunde situații de criză, în con­dițiile în care Capitala era deja ocupată, iar inamicul își însușise cele mai bune stabilimente medicale ale organi­zației și fondul strâns cu greu de medicamente și materiale medicale.

Chiar dacă astăzi se pare că am scăpat de epidemiile de acum un secol, Crucea Roșie Română continuă să ne fie exemplu de solidaritate ce naște în jurul său coeziune socială. Câteva cifre ne vorbesc și de activitatea ei recentă: doar în 2016, nu mai puțin de 550.000 de persoane au fost sprijinite de cei peste 5.000 de voluntari de care dispune orga­nizația la nivel național, mai mult de 96.000 de români au beneficiat de programe de informare despre cum să se comporte în cazuri de dezastru și peste 41.000 de persoane au fost formate în tehnicile de acordare a primului ajutor.