Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Psihologie Atitudinea faţă de tine, esenţială în raportarea la ceilalţi

Atitudinea faţă de tine, esenţială în raportarea la ceilalţi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Psihologie
Un articol de: Alina A. Rotaru - 08 Iul, 2021

Felul cum te raportezi la corpul tău arată modul în care te priveşti pe tine însuţi. Orice altceva este zgomot de fundal pentru o realitate care stă în picioare la o simplă analiză a dialogului purtat cu sine în fața oglinzii. Poate e mult spus dialog, însă acordă atenţie atitudinii pe care o manifeşti faţă de tine: acceptare, furie, ostilitate, critică, nemulțumire… Corpul poartă însemnele dialogului interior pe care îl avem cu noi înşine frecvent - postura, gesturile, modul în care ne mișcăm când suntem singuri sau pe stradă. Pentru sănătatea ta emoțională, este necesară înlocuirea autocriticii cu acceptarea, ostilitatea cu dragostea, furia cu acceptarea.

Este important să înţelegem nevoile pe care le avem fie că ţin de corp, fie de sentimente sau dorințe, deoarece aşa aflăm în ce măsură ne cunoaştem pe noi înşine. Este nevoie să avem claritate în acest sens şi pentru că aşa cum ne purtăm cu noi înşine, ne vom purta şi cu cei apropiaţi nouă: soţ/soţie, copii, părinţi. Practic, trebuie să cauţi răspunsurile la întrebări precum: mă văd valoros sau sunt constant propriul critic, dur şi necruțător?; Caut doar defectele, mă blamez, mă condamn, mă judec? Dacă răspunsurile confirmă aceste întrebări, este bine să frânezi imediat manifestarea acestor atitudini critice. Oprește lupta împotriva ta, autocritica și autodistrugerea. Este absolut falsă ideea că, dacă eşti dur cu tine, te vei mobiliza mai bine, vei persevera mai mult, vei obține rezultate mai repede şi mai bune.

Să nu uităm un lucru esenţial, viața nu înseamnă rezultate (mereu) sau performanță cu orice preţ, ci vindecarea relației cu tine. De aici pornește totul.

Poate că sună ezoteric sau fantasmagoric, însă la un moment dat vom vedea că viața ne izbeşte de această realitate de fiecare dată când ne încăpățânăm să continuăm dialogul de ură cu noi înşine. Alege să înveţi calea uşoară, citind, documentându-te, practicând, căci responsabilitatea îți aparține. De fapt, de aici pornește schimbarea, de la asumarea responsabilității.

Simptomele unei dialog disfuncţional

Când te tratezi pe tine cu ură, așa îți vei trata și partenerul de viață, și părinții, și copilul, și prietenii. E o lege firească, nu poți oferi ceea ce tu nu ai. Desigur, nu va fi o ură declarată, fățișă sau acceptată, va fi o ură pe care o vei proiecta sub forma nemulțumirilor, a perfecționismului, a așteptărilor nerealiste pe care le proiectezi asupra celor din jur, a criticii constante, a tonului ridicat, a tristeții și anxietății. Însă toate acestea sunt simptomele unei relații disfuncționale cu tine, în primul rând.

Din păcate, noi, oamenii, trăim mult prea mult în minte, în rațional, deşi emoțiile sunt esențiale în economia vieții, mai ales atunci când vine vorba de a le lăsa să ne comunice despre ce avem de schimbat sau acceptat în noi. De aceea, este nevoie să te eliberezi, spunându-ţi constant, până vei ajunge să simți adevărata valoare, sloganul „Ceea ce simți contează!” Da, rațiunea este importantă, însă emoțiile reprezintă o componentă esențială. Premisele care lucrează la dezvoltarea unui dialog distructiv cu tine sunt: abuzul emoțional, dependențele, depresia, bârfa, vina, frica, rușinea, apatia, respingerea, gelozia, lipsa de siguranță, etichetarea, egoismul. Toate aceste componente trăite duc la ura față de tine, o imagine de sine față de care simți respingere, durere, evitare.

Componentele care duc la construcția unui dialog sănătos cu tine sunt: încurajarea, răbdarea, joaca, responsabilitatea, iertarea, angajamentul, integritatea, adevărul în relații, bucuria, încrederea, scopurile, sănătatea emoțională și fizică, sportul, acceptarea, pacea minții, împlinirea, o direcție interioară sau misiune personală. Aşadar, asumă-ți responsabilitatea faţă de tine, începe procesul de auto-observare și corecție cu blândețe! Da, va fi un proces consumator de energie şi de durată. Vei eșua, te vei ridica, o vei lua de la capăt, însă merită tot efortul.

În Universul în care avem onoarea să existăm, sunt legi de care nici un muritor nu poate face abstracție, una dintre ele fiind legea cauzalității: orice fapt e determinat de ceva, are la bază o cauză, iar această cauză determină un fapt, de regulă, vizibil. Dacă timp de cinci de ani mănânci trei ciocolate pe zi, nu va fi o surpriză când te vei trezi cu hiperglicemie și, posibil, diabet. Cauza bolii (sau cel puțin una dintre cauze) a fost faptul că ți-ai îmbolnăvit pancreasul, abuzând de dulciuri.

Din (ne)fericire, atunci când vine vorba de starea subiectivă de bine interior, de cele mai multe ori e vorba de lucrurile cu care ți-ai hrănit sufletul, mintea și trupul, de-a lungul timpului. Te alimentezi cu bârfă, invidie, răutate, ură, egoism, nefericire, ceartă, dușmănie sau altruism, bunătate, prietenie, zâmbet, pace, recunoștință, veselie, credință? În funcţie de trei atitudini din cele descrise mai sus şi care te definesc, se poate intui felul cum te simți, cum arată relațiile tale și implicit nivelul de satisfacție al vieții.

În mod cert, nu putem influența anumite aspecte din viața noastră, dar în orice împrejurare ne aduce viața, avem libertatea de a alege atitudinea sau cum spunea Viktor Frankl: „Totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru, ultima dintre libertăţi, de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe”.

Proiecţia noastră asupra copilului

Ne dorim să avem și să creștem copii, însă prea adesea nu ținem cont de faptul că emoțiile reprimate sau neexprimate în legătură cu noi sau orice alt aspect din viața noastră ajung să găsească o cale de exprimare prin copil. Acesta are rolul de a ne pune în față o oglindă pentru propriile emoții, de aici se conturează perspectiva vindecării sau negării lor. Cercetătorul John Gottman descrie patru abordări diferite pe care le poate avea un părinte în fața sentimentelor copilului: antrenarea emoțiilor, respingerea, dezaprobarea și permisivitatea.

Antrenarea emoțiilor ne învață că putem recunoaște emoțiile de intensitate scăzută, astfel încât să le putem gestiona înainte ca ele să capete amploare. Emoțiile negative sunt o reacție naturală la evenimentele negative de viață şi, pentru că evenimentele negative sunt uneori inevitabile, tot așa sunt și emoțiile negative. Acestea din urmă constituie o parte normală a vieții, ele sunt discutate, au nume și fac obiectul empatiei celorlalți. Părinții care își educă copiii în această paradigmă abordează situațiile în felul următor: „E normal să te simți rău uneori”, „Poți să plângi cât vrei, dragă”, „Atunci când te simți rău, te iubim la fel de mult ca atunci când te simți bine”. Tristețea, furia și frica sunt emoții specifice oamenilor.

Părinții care adoptă ca paradigmă respingerea emoțiilor, îi învață pe copii că ar trebui să ignore emoțiile subtile sau de intensitate mai redusă pentru că ele sunt irelevante, emoțiile negative sunt toxice pentru propria persoană și pentru cei din jur, emoțiile negative le poți alege, prin urmare pot fi pedepsite, chiar și atunci când nu există abateri de comportament. Tristețea, furia sau frica sunt indicii ale eșecului, fie propriu, fie al familiei. Părinții care își educă copilul în paradigma de respingere a emoțiilor, le spun frecvent acestora: „Treci peste asta”, „Fii recunoscător”, „Nu te mai plânge”, „Zâmbește și tu”.

Sentimentele negative sunt normale: când trăiești o nedreptate, apare furia, când trăiești o pierdere, apare tristețea, când te confrunți cu obstacole în drumul spre un obiectiv, apare frustrarea, când simți o amenințare, apare frica. Dezaprobarea față de sentimentele copilului conduce la inadecvare și jenă în legătură cu ceea ce simte față de o anumită situație, iar permisivitatea este o neînțelegere sau subestimare a emoțiilor resimțite. Orice adult funcțional și părinte echilibrat își dorește ce este mai bine pentru propriul copil, dar acest demers porneşte mai întâi de la vindecarea personală și autoeducație.