„Când traumele se prefac în minuni”

Viața noastră are suișuri și coborâșuri, experiențe plăcute și neplăcute, unele ne marchează negativ întreaga existență și pe acestea specialiștii le-au numit, generic, traume. Nu există om perfect, de aceea majoritatea suntem mai mult sau mai puțin traumatizați. Acesta este un adevăr existențial, de aceea una dintre preocupările esențiale ale vieții noastre ar trebui să fie cum ne putem „preface trauma în minune”, cum putem schimba rana în bucurie și iubire, prin întâlnirea cu Dumnezeu, după cum explică pr. Haralambos Papadopoulos: „Eu simt că aici stă ascuns Dumnezeu - în trauma noastră. Căci e o minune că o făptură neputincioasă, ca omul, cu atâtea eșecuri și reprimări, pierderi și răni, își poate replămădi materialul din care e făcut”. 

Se vorbește mult în spațiul public despre traumele suferite în copilărie și influ­ența acestora asupra vieții și comportamentului adulților. În ultima perioadă, s-au realizat numeroase cercetări în domeniul neuro­știin­țelor prin care s-a încercat identificarea schimbărilor intervenite la nivelul activității creierului, al volumului structurilor, al conexiunii dintre diverse regiuni cerebrale etc., produse de o traumă psihologică. Rezultatul acestor studii a permis elaborarea de instrumente cu ajutorul cărora să se poată remedia consecințele sau urmările lăsate de o anumită traumă. Aceste rezultate recente au descoperit ceea ce Biserica practică de două milenii, venind în ajutorul oamenilor cu instrumente duhovni­cești care și-au dovedit eficiența în timp.

Specialiștii susțin că atunci când o persoană vorbește despre traumele sau suferințele pe care le-a îndurat și de care nu a reușit să se elibereze, se diminuează sentimentele de rușine, se corectează convingerile care nu sunt de ajutor, sentimentele negative nu mai sunt atât de puternice, trauma devine mai organizată, mai clară, și apare sentimentul că acea persoană deține un anume control al situației respective.

În lucrarea cu titlu provocator „Când traumele se prefac în minuni”, preotul grec Haralambos Papadopoulos realizează o prezentare a traumelor din perspectiva practicilor terapeutice ale Bisericii Ortodoxe, ținând seamă în același timp de recomandările medicilor și ale psihologilor: „Viața noastră ia formă sub înrâurirea traumelor. Tot ce trăim reprezintă pierderile pe care fie le-am preschimbat în viață, fie au devenit iadul nostru. Întreaga viață înseamnă lupta de a preface întunericul în lumină. De a lua haosul materiei neprelucrate a sufletului nostru, plin de pierderi și traume, și, prin harul lui Dumnezeu, de a-i da formă și frumusețe. Aceasta este șansa vieții noastre: cum să transfigurăm iadul în rai; cum trauma să se prefacă în minune, cum rana să devină viață”.

Trauma are loc mai ales la vârsta copilăriei, când copilul are creierul în dezvoltare și nu posedă, încă, o identitate bine conturată, având doar o alcătuire în potență a imaginii de sine, despre ceilalți și lume. S-au scris tomuri întregi despre modul în care trauma ia naștere în adâncul nostru. E important să știm că nu ne amintim întotdeauna momentul apariției traumelor și nu e ușor ca o persoană să recunoască faptul că în spatele unor comportamente dis­funcțio­nale se ascunde o expe­riență traumatică. Chiar dacă nu suntem con­ș­tienți, această expe­riență neplăcută rămâne întipărită ca o realitate vie în viața noastră, influen­țându-ne gândurile, comportamentul, alegerile și atitudinile. Ca oameni, nu suntem perfecți, de aceea majoritatea suntem mai mult sau mai puțin traumatizați, iar aceasta nu este un reproș, ci un adevăr existențial. De aceea una dintre preocupările esențiale ale vieții noastre ar trebui să fie cum ne putem „preface trauma în minune”, cum putem schimba rana în bucurie și iubire, prin întâlnirea cu Dumnezeu, scrie pr. Haralambos Papadopoulos: „Eu simt că aici stă ascuns Dumnezeu - în trauma noastră. Căci e o minune că o făptură neputincioasă, ca omul, cu atâtea eșecuri și reprimări, pierderi și răni, își poate replămădi materialul din care e făcut. Ce putere se află în el, îngăduindu-i să prefacă bezna în lumină? Însuși Dumnezeu. El este Cel ce lucrează în noi, prefăcând întunericul în lumină, stricăciunea în veșnicie”.

„Călătorește alături de Dumnezeu”

Distinsul preot grec menționează și „câteva sugestii” pentru a avea mai multă claritate în lucrul nostru cu trauma. Astfel, este bine să fim suspicioși cu gândurile noastre și să așezăm un „poate” sau un „oare nu cumva” mă înțeleg greșit pe mine și pe ceilalți. Uneori, e necesar să ne punem întrebarea dacă există și alte moduri de a privi o anume situație, diferit de cel în care noi suntem fixați. Chiar și cel mai mare impas poate deveni o experiență din care avem de învățat și care ne poate conduce la cunoaș­terea de sine și a celorlalți. De aceea, e recomandat să privim cu atenție dificul­tățile sau traumele cu care ne confruntăm și să le descoperim sensul profund.

Soluțiile rapide și ușoare nu vor conduce niciodată la „dezlegarea” traumei, de aceea trebuie să avem răbdare și să acționăm cu blândețe. În acest sens, Părinții Bisericii spun despre pocăință că este un act de viață, care nu trebuie să înceteze niciodată. Schimbările profunde au nevoie de timp, așa că trebuie să persistăm în procesul de vindecare, făcând pași mici și constanți în fiecare zi. Atunci când nu vedem rapid rezultate, ne descurajăm, dar această descurajare reprezintă doar trauma noastră, care continuă să ne rănească. E important să învățăm să ne exprimăm verbal grijile, nevoile, sentimentele în discuții cu prietenii și cu persoanele apropiate. Iar în cazul unor traume să comunicăm cu persoane abilitate să ne asculte și să ne îndrume. Prin procesul povestirii și al analizei, istoriile personale se structurează, se clarifică și devin mai ușor de purtat. Poate de aceea Sfântul Grigorie Teologul recomanda: „Vorbește, chiar și cu vântul!” Valoarea terapeutică a vorbirii și povestirii, a legăturii și a relaționării se regăsește și în rugăciune, după cum menționează pr. Haralambos Papadopoulos: „Călă­to­rește alături de Dumnezeu. În călătoria replămădirii să nu te duci singur. Ai nevoie de luminare, insuflare și de cineva care să te sus­țină când cazi. Căci de multe ori trauma te va doborî la pământ, sufletul îți va obosi și vei fi dezamăgit. Acolo vei avea nevoie de puterea Sa. Să iei o gură de aer din dumnezeiescul Său oxigen. Din suflarea Sa de viață și de lumină. Nu uita că Hristos este Cel ce a prefăcut Crucea în Înviere, bezna în lumină. Cât de important e să-ți umpli existența cu pilda, dar și cu harul lui Hristos!”

Să nu ne lăsăm „roși de nimicul” cotidian

Viața noastră este un șir de provocări, cu reușite și eșecuri, cu bucu­rii, dar și cu încercări, care uneori ne pot copleși și înfrânge răbdarea. Dacă privim călătoria vieții prin prisma „gândului la moarte”, așa cum recomanda părintele Cleopa, atunci vom înțelege fragilitatea ființei umane și ne va fi mai ușor să ne acceptăm neputințele, să ne înfruntăm egoismul, să ne asumăm responsabilitatea față de problemele noastre, să ne îndurăm spaimele și incertitudinile sau să ne acceptăm eșecurile. În această privință, pr. Haralambos Papadopoulos atrage atenția să nu ne lăsăm „roși de nimicul” cotidian și să căutăm sensul mai adânc al fiecărei răni, acțiuni și al fiecărei zile.

Așa cum pentru a reuși la un examen este nevoie să învățăm și să depunem efort, la fel este și parcul vieții noastre care pentru desă­vârșire are nevoie de învățare și nevoință constantă, pentru a depăși traumele și pentru a câștiga mântuirea. În plus, viața nu poate fi explicată doar în bine și rău, alb și negru, corect și greșit, ci există și zone intermediare și în toate acestea trebuie să căutăm prezența lui Dumnezeu. „În zilele noastre există stresul cumplit de a demonstra nouă înșine și celorlalți că nu suntem un om «obișnuit». De parcă ar fi ceva rău să fii un om simplu și comun. Se proiectează concepția - și cu toții creștem cu ea - că pentru a avea valoare trebuie să ne «distingem», să «ieșim în evidență», să avem «succes». Iar, undeva, aici începe tragedia. Fiindcă în efortul nostru de a gusta din faptul de a fi «aparte» facem totul. Totul, chiar și ceea ce e cât se poate de catastrofal. Unicitatea însă nu este o minciună, nici fantasma unei imagini ce pretinde faptul de a avea recunoașterea celorlalți. Se află în legătură cu modul în care ne apropiem unii de alții, iubim și gustăm din frumusețea vieții în ce privește lucrurile imediate, și simple, care sunt sfinte și importante. Este modul în care împărțim cu ceilalți frumusețea harismelor noastre, din perspectiva unității”, arată pr. Haralambos Papadopoulos.

Modul în care Biserica se raportează la traume nu este paralel cu maniera în care științele sociale și psihologice abordează această problematică, ci vine cu instrumente spirituale care și-au dovedit eficacitatea în timp.