Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Psihologie Cauzele psihologice ale dependențelor

Cauzele psihologice ale dependențelor

Un articol de: Alina A. Rotaru - 14 Oct, 2019

În cartea „Pe tărâmul fantomelor întunecate”, medicul Gabor Maté vorbește cu precădere despre dependența de substanțe și alcool, munca lui concentrându-se, de-a lungul deceniilor, pe tratarea dependențelor clienților săi din Downtown Eastside (un cartier rău famat al Vancouverului), însă, mai mult decât atât, ne vorbește despre mecanismele dependenței și ne prezintă studii din neurobiologia adicției, astfel încât să obținem o imagine cât mai amplă și comprehensibilă a ceea ce înseamnă comportamentul dependent, cauzele lui și cum îl putem trata.

Dr. Gabor Maté afirmă cu precauţie că „nu toate cazurile de dependență își au rădăcina în abuz sau în traumă, însă cred că toate pot fi legate de experiențe dureroase. În centrul tuturor comportamentelor dependente stă o durere”. La baza tuturor dependențelor stă golul spiritual, chiar dacă „o dependență nu este niciodată pur «psihică», ci toate dependențele au o dimensiune biologică”.

Înțelegerea emoțiilor pe care le trăim zilnic nu ar trebui să fie separată de neuroștiință, cu alte cuvinte, funcționalitatea creierului creează răspunsurile emoționale și comportamentale, iar pentru a găsi soluții eficiente este necesar să privim holistic comportamentul adictiv. „Toate problemele sunt de natură psihologică, dar toate soluțiile sunt de natură spirituală”, spunea atât de bine Thomas Hora.

Nu vorbim de o genă responsabilă unu-la-unu de comportamentul dependent, ci de o serie de factori fizici, sociali și psihologici care contribuie la instalarea unei dependențe, indiferent că vorbim despre depen­dența de droguri sau dependența patologică de mâncare.

Ipoteza este confirmată de numeroase studii din neurobiologie care ne arată deficite la nivelul receptorilor de dopamină. Dopamina este o substanță chimică din creier care joacă un rol central în depen­dențe, deoarece este una dintre substanțele chimice cerebrale asociate plăcerii. În creierul persoanelor dependente, cercetările arată că există un număr mai mic de receptori de dopamină, astfel încât prin practicarea comportamentului dependent nivelul de dopamină crește (și implicit plăcerea), însă pe termen lung un consum ridicat de cocaină, de exemplu, duce la pierderea treptată a receptorilor de dopamină. Este o explicație simplistă pentru un întreg circuit complex în care sunt angrenate și alte sisteme care se influențează reciproc, între ele existând un schimb permanent de informație, al cărui scop este men­ținerea constantelor fiziologice în condiții diferite de mediu. Alcoolul, marijuana, opioidele, heroina, morfina, cocaina, cafeina, metamfetamina, mâncarea și contactul sexual accentuează temporar funcția dopaminei în creier.

Cum „funcționează” dependența?

Comportamentul adictiv sau obiceiul este atât de puternic, încât de îndată ce ajunge în sistemul nervos va conduce comportamentul fără să îngăduie libertatea de a alege.

În ce privește dependențele, dr. Maté pleacă de la ipoteza că ele reprezintă un simptom (atenție, nu cauza) al stresului experimentat în primii ani de viață, și vorbim aici cu precădere despre izolarea emoțio­nală, neputința și stresul timpuriu. A ne axa pe dinamica emoțională care determină un comportament este infinit mai valoros decât să judecăm sau criticăm respectivul comportament, chiar dacă el este autodistructiv.

Un raport al „Journal of the American Medical Association” arată că istoricul de abuz din copilărie crește pe viață reactivitatea fiziologică a stresului, care poate fi potențată la vârsta adultă de experimentarea altor traume.

În ceea ce privește cauzele obezității la copii, dr. Maté spune că nici o generație nu a fost atât de stresată și de privată de relații hrănitoare cu adulții ca generația actuală: „Copiii ale căror relații hrănitoare din punct de vedere emoțional cu adulții le dau un simț puternic al propriei valori nu au nevoie să se aline consumând pasiv mâncare sau distracție. Epidemia de obezitate demonstrează un gol psihic și spiritual creat în centrul societății consumeriste”.

Practic, prin mâncare, obținem recompensele de dopamină și endorfine (sistemul atașament-recompensă și stimulare-motivare) pe care contactul uman plin de afecțiune ar trebui să le furnizeze, cu mențiu­nea că senzația de bine (autoliniș­tirea) este obținută doar temporar.

Perry și Pollard (1998) au ajuns la următoarea concluzie în studiul lor despre traumă, stres și adaptare la copii: „Creierul ne forțează să devenim reflexii ale istoriilor noastre personale. Mai simplu spus, copiii reflectă lumea în care sunt crescuți”.

Aici nu vorbim despre a-i blama pe părinți, deoarece pornim de la prezumția că fiecare părinte dorește binele copilului lui și face tot ce îi stă în putință pentru aceasta, ci este vorba despre abilitatea părintelui de a fi prezent din punct de vedere emoțional, astfel încât copilul să se simtă acceptat, înțeles și oglindit, doar că aceasta rareori se întâmplă atunci când părintele este deprimat, stresat sau distras de grijile cotidiene. Separarea proximală este termenul care desemnează prezența părintelui în mod fizic, însă nu și prezența lui emoțională (sintonizarea), adică „acordarea” la stările emoționale ale copilului.

Lissau și Sorensen (1994) au arătat că există o asociere puternică între neglijarea parentală și dezvoltarea obezității mai târziu în viață.

Ar fi simplist să afirmăm că toate comportamentele adictive își au originea în abuz și neglijare, deseori la mijloc intervine și influența grupului de prieteni sau un management defectuos al stresului, însă vorbim despre faptul că un copil crescut cu o conexiune emoțională stabilă cu adultul de referință are mult, mult mai puține șanse să dezvolte un comportament dependent, față de un copil abuzat sau neglijat.

Soluția dependenței

Dr. Panksepp spune că „singurul mod prin care pot scăpa de dependențele lor este să le fie alinate durerile; prin readucerea emoțiilor lor la o stare sănătoasă de echilibru. Atunci când operezi în modul dictat de obiceiul tău, tu simți, dar nu reflectezi asupra acelor sentimente. Ele sunt prea puternice, sunt prea înrădăcinate în acel obicei. Așa că tratamentul pentru dependență necesită o insulă de alinare, un loc în care nevoia de ușurare a durerii nu conduce în mod constant motivația acelei persoane. Are nevoie de un mediu social complex și încurajator”.

Așa cum am spus, și cred că aceasta este una dintre ideile esențiale ale articolului, a ne axa pe dinamica emoțională care determină un comportament este infinit mai valoros decât să judecăm sau criticăm respectivul comportament, chiar dacă el este autodistructiv. Aceasta înseamnă că nu-i refuzăm dependentului accesul la substanță sau mâncare, ci pentru a spune „nu” lucrului care îi face rău este necesar să îi dăm ceva la care să poată spune „da”. Or, alinarea autentică poate fi găsită în iubirea și interacțiunea umană, în acceptare și nonjudecată.

Fără a fi idealist, dr. Maté pune o întrebare incomodă: „Suntem gata să le purtăm de grijă ființelor umane care suferă de pe urma propriilor comportamente în care se complac, conștienți de faptul că aceste comportamente își au originea în adversitățile din copilăria lor timpurie, la care nu au avut nici un aport?”

E un proces care necesită răbdare și dedicare, însă este modalitatea sănătoasă și viabilă pe termen mediu și lung (fără garanții, desigur, deoarece dependența este o boală cronică, unele consecințe fiziologice fiind ireversibile) de a trata depen­dența.

Revenirea din dependență înseamnă crearea unor noi resurse interioare și exterioare care pot facilita un răspuns sănătos la nevoile din prezent, iar pentru aceasta este necesară în permanență autoobservarea blândă și practicarea autocompasiunii. De asemenea, aceasta în­seamnă, implicit, dezvoltarea unor circuite neuronale noi care permit răspunsuri mai flexibile în fața nevoilor emoționale sau situa­țiilor stresante din prezent.

În lumina înțelegerii mecanismelor din spatele dependenței, judecata, critica și condamnarea se risipesc, iar noi începem să căutăm proactiv soluții viabile pe termen lung și în același timp să găsim în ființa noastră explicații pentru propriile comportamente dependente, indiferent că vorbim despre depen­dența de muncă, cumpărături sau lauda celor din jur.