Cercetarea şi doxologia, nedespărţite în viziunea Sfinţilor Părinţi

Imboldul de cunoaştere a lumii înconjurătoare, dar şi cel al înţelegerii de sine sunt fireşti. Venind parcă în întâmpinarea omului şi a dispoziţiilor sale contemplative, ştiinţele recente au făcut o serie de descoperiri ce arată că lumea în care trăim este extraordinară. De partea cealaltă, preocuparea omului pentru viaţa interioară traversează întreaga istorie a umanităţii, culturile şi tradiţiile spirituale, ca o dovadă că lumea nu poate mulţumi deplin pe om. Cu toate acestea, şi contemplarea frumuseţilor creaţiei, şi preocuparea pentru viaţa interioară, spirituală par să fie, astăzi, tot mai puţin importante. Planificările strategice, imperativul utilităţii şi eficienţei, asigurarea venitului, idealul bunăstării, siguranţa carierei, visul notorietăţii, dezideratul succesului, „raiul“ divertismentului, judecăţile pragmatice, economizarea vieţii şi a culturii tind să devină noile preocupări ale omului. Însă lumea, organizată în jurul acestor valori, nu a însemnat numai progres. O serie întreagă de ameninţări întunecă deja viitorul apropiat al vieţii omului şi al lumii. În ele s-ar putea întrevedea că viaţa omului are nevoie de o temelie spirituală.

În gândirea patristică regăsim deopotrivă şi preocuparea pentru ştiinţe şi conştiinţa limitărilor puterilor omeneşti.

În primul rând trebuie spus că, la prima vedere, s-ar putea crede că dialogul teologiei cu ştiinţa şi încercarea de semnificare teologică a datelor ştiinţelor s-a dezvoltat cu precădere în ultimii 50 de ani, în contextul apariţiei rezultatelor surprinzătoare ale fizicii, mecanicii cuantice sau psihologiei. Totuşi, deschiderea teologiei către ştiinţe, în spaţiul creştin răsăritean, s-a produs mult mai devreme. Un număr însemnat de Sfinţi Părinţi au arătat preocupare pentru ştiinţe, fiind interesaţi de rezultatele lor mai ales în încercarea de a descoperi în ele valoarea spirituală, cu relevanţă în planul mântuirii şi în lumina adevărurilor de credinţă.

Între autorii patristici care au avut deschidere către câmpul cunoaşterii ştiinţifice şi al scrierilor filosofice pot fi menţionaţi Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Tertulian, Origen, Clement Alexandrinul, Lactanţiu, Sf. Ioan Damaschinul, Cosma Indicopleustul. Aceşti Părinţi nu au ocolit aprofundarea ştiinţelor exacte, nici observarea, cercetarea şi experimentarea fenomenelor naturii (1). În operele lor ei au menţionat rezultate care astăzi s-ar regăsi în mod legitim în domenii precum astronomia, zoologia, medicina, geografie, biologia sau anatomia.

Prin felul cum au abordat datele ştiinţelor de care dispuneau la acea vreme, Sfinţii Părinţi dovedesc faptul că între preocupările de cinste ale unui creştin se poate înscrie şi cunoaşterea lumii fizice, ca operă a lui Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Ambigua, vede lumea ca o a doua Scriptură, scrisă nu cu cuvinte, ci cu lucruri sensibile. Întrucât toate cele existente sunt făcute de Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin conchide că nu există nimic mai preţios decât cunoaşterea, aceasta fiind lumina sufletului. La fel, şi Sfântul Vasile cel Mare afirmă că admiraţia noastră faţă de măreţia creaţiei nu se micşorează cu nimic dacă aflăm prin cercetare modul în care s-au făcut toate aceste lucrări minunate (2).

În scrierile patristice ale autorilor menţionaţi se găsesc nenumărate pasaje în care sunt elogiate şi alcătuirea omului, şi lumea, şi natura cu diversele specii de plante şi animale, şi cosmosul întreg. Unii autori numesc explicarea legilor creaţiei şi a personajelor şi textelor contemplaţie. Ei consideră chiar că legile naturii şi revelaţia biblică au o importanţă egală în călăuzirea spre spiritualitate, „pentru cel ce le înţelege sau le contemplă în sensul lor spiritual“. Virtutea este, astfel, un rod al raţiunii şi contemplaţiei prin trup sau în virtute se manifestă amândouă acestea. De aceea, virtutea apare ea însăşi ca iubitoare de înţelepciune sau ca înţelepciune realizată (3).

Priviri duhovniceşti

în lumea materiei

Cu toate acestea, desprinderea unei teorii a cunoaşterii din scrierile autorilor patristici bizantini, în forma unui sistem elaborat, care să reflecteze felul în care omul poate cunoaşte lumea şi teoriile care au dus la alcătuirea ei este o întreprindere grea, care poate sfârşi foarte uşor în eroare, pentru că este foarte dificil de pus în cadre teoretice care să îndeplinească cerinţele unui discurs conceptualizat4. Aceasta, pentru că strădania principală a Sfinţilor Părinţi nu este lumea, ci Autorul ei; nu sunt legile fizice ale naturii, ci mai ales poruncile şi fericirile ca recomandări ale vieţii duhovniceşti, nu vizează structura cuvintelor sensibile, adică forma şi structura lucrurilor şi a materiei sensibile care intră în alcătuirea lor, ci mai ales înţelesul duhovnicesc al cuvintelor Scripturii; nu atât legile care guvernează trecutul, prezentul şi viitorul Universului fizic, ci posibilitatea de a restaura viaţa şi întreaga creaţie printr-o viaţă în comuniune cu Dumnezeu, prin Sfintele Taine ale Bisericii. În viziunea Sfinţilor Părinţi, acest drum poate conduce pe om, prin lumea sensibilă şi prin cunoaşterea celor existente în ea, spre Dumnezeu. În acest fel, şi cunoaşterea oferită de ştiinţe, şi reflecţia filosofică cu referire la viaţă capătă un sens edificator. Roadele ştiinţei şi filosofiei pot să fie resimţite chiar în miezul vieţii omului, în felul cum se raportează la lume, la semeni şi la Dumnezeu, în felul cum priveşte viaţa şi în modul cum primeşte moartea. Punând în legătură cu Dumnezeu şi Universul, şi lumea înconjurătoare, şi vieţuitoarele din ea, şi darul vieţii şi al înţelegerii, sfinţii au aşezat cunoaşterea ştiinţifică şi reflecţia filosofică în antecamera mântuirii. În acest fel, cunoaşterea cosmosului este foarte aproape de a deveni un gest liturgic, doxologic, pentru că Dumnezeu este Făcătorul Cerului şi al Pământului; viaţa pământească şi moartea nu rămân doar experienţe inevitabile, ce stârnesc interogaţii şi reflecţii filosofice, ci şi etape ale creşterii spirituale, în care se poate descoperi împreună-lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Biruitorul morţii, şi a Duhului Sfânt, Domnul de Viaţă Făcătorul.

În acest fel, în toate experienţele de cunoaştere se pot desluşi înţelesuri folositoare pentru viaţa spirituală.

Limitele

puterilor omeneşti

Pe de altă parte, deodată cu aceste preocupări pentru lumea înconjurătoare, care poate deschide ferestre către înţelegerea mai profundă a darurilor pe care Dumnezeu le dăruieşte omului în lume, gândirea patristică a zăbovit asupra limitelor puterilor omeneşti. Faptul că omul nu poate, în mod autonom, să cunoască desăvârşit ceva, cât de mic, este aproape un aspect comun în scrierile patristice. Aceasta, pentru că nu e cu putinţă să cunoaştem desăvârşit nici lucrurile ieşite din mâna omului. „Dacă nu poţi cunoaşte, omule, acestea pe care le avem înaintea ochilor şi pe care le săvârşeşte priceperea omenească datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cum poţi cunoaşte desăvârşit pe cele create de Dumnezeu? Ce iertare mai poţi avea? Ce cuvânt de apărare, când eşti atât de nebun de-ţi închipui cele mai presus de firea ta?“(5).

Ei bine, şi în preocupările filosofiei, şi în strădania duhovnicească a sfinţilor, aceste situaţii relevă faptul că încercarea de înţelegere a omului nu priveşte doar lumea, ci şi pe sine însuşi. Pe lângă drumul deschis de om spre o tot mai bună înţelegere a lumii, prin ştiinţe, există şi o străveche preocupare a lui pentru sine, o anumită grijă de sine. Îndeletnicirea aceasta ascunde, aşa cum dovedesc diverse culturi şi tradiţii spirituale, înţelepciunea, cumpătarea, viaţa armonioasă cu semenii şi cu natura. Există nenumărate mărturii care dezvăluie felul cum era abordată preocuparea de sine în perioada antică grecească (6). Preocuparea de sine şi îndeletnicirea pentru o viaţă spirituală însă a primit forma ei cea mai înaltă în perioada patristică. Subiectul în sine este unul extrem de vast. Felul cum preocupările pentru viaţa spirituală, exerciţiile ascetice şi contemplative ale anticilor, rugăciunea şi strădaniile duhovniceşti ale monahismului creştin fac dezvăluiri antropologice importante despre felul cum omul poate dobândi un anumit fel de viaţă duhovnicească sau, dimpotrivă, se poate abandona pe sine în patimi este un subiect în sine.

Întreaga filocalie poate fi aici invocată, însă nu doar ca o colecţie de cărţi destinate dobândirii vieţii spirituale, ci ca dovezi de viaţă, mărturii despre urcuşul propriu-zis. Important însă de subliniat aici este faptul că strădania părinţilor pentru o viaţă duhovnicească nu a fost pur şi simplu preluată din modelul şcolilor elenistice (cu dezideratul educaţiei integrale), chiar dacă acelea erau încă răspândite în primele veacuri de după Hristos. Viaţa creştină, care are în centrul ei Revelaţia făcută de Fiul lui Dumnezeu, are în atenţie restaurarea prin har, primit în Biserică, prin Sfintele Taine. Între aceste hotare se mişcă viaţa fiecărui creştin.

Şantierul total al postmodernităţii

Dar de ce am pomenit toate acestea aici? Pentru că viaţa zilelor noastre este asaltată din diverse direcţii, cu provocări ce ameninţă să o schimbe din temelii. Felul cum înţelegem lumea, felul cum trăim în ea relaţiile noastre cu semenii şi cu Dumnezeu, toate sunt puse astăzi în discuţie, din diverse perspective. Post-modernitatea pare să fi deschis, în ultimele decenii, în întreg spaţiul de viaţă al lumii, un imens şantier. Economia, cultura, cercetarea ştiinţifică, politica sau educaţia, dar şi aspecte mult mai mărunte ale vieţii, precum producţia şi consumul de divertisment, sunt supuse unui proces de restilizare continuă. Adesea, până şi gamele diversificate ale măruntelor produse de larg consum sunt precedate de lungi analize strategice, în care sunt puse la un loc complicate date statistice şi tehnici de marketing. Schimbările ce vin de pe urma economizării vieţii şi a culturii sunt pronunţate. Fără a avea convingerea că toate aceste schimbări s-au făcut în avantajul nostru, putem spune însă cu siguranţă că puţine din aspectele vieţii noastre au rămas neschimbate în ultimii 30 de ani.

Progresul lumii şi devenirea omului

Cum se leagă acestea de cele spuse anterior? În marasmul cotidian, înţesat cu oportunităţi şi obligaţii, cu şanse şi riscuri, timpul destinat reflecţiei interioare, cu privire la felul în care trăim şi la experienţele cărora ne încredinţăm se scurtează tot mai mult. De multe ori, preocuparea de sine este înlocuită de pragmaticul management al carierei, grija de sine este cucerită de eforturile de dobândire a unei poziţii sociale şi a notorietăţii. Pragmatismul (derivat din pragma - care înseamnă în limba greacă „faptă“, „acţiune“), până la a se insera ca mod de gândire şi în viaţa noastră, a făcut deja istorie în spaţiul filosofiei americane, încă de la începutul secolului al XIX-lea. În locul preocupărilor pentru devenire, o ţintă axiologică îndepărtată, pragmatismul a pus fapta concretă, cu efecte imediate asupra vieţii. În locul ideilor eterne, căutate cu ajutorul raţiunii, s-a pus dinamismul acţiunii, iar adevărul a fost pus în legătură cu succesul şi utilitatea (7). Multe dintre realizările ştiinţelor şi tehnologiilor, prosperitatea economică a societăţilor dezvoltate, noile condiţii de trai şi multe alte coordonate ale prezentului se leagă într-un fel de această manieră de a privi lumea şi omul. Însă erorile trecutului recent, excesele prezentului şi riscurile care ameninţă deja viitorul apropiat al omenirii dovedesc într-un fel că mai sunt necesare şi alte puncte de sprijin. Sărăcia lumii a treia nu a fost eradicată, deşi numeroase organizaţii internaţionale, politice şi umanitare luptă de mai bine de 50 de ani cu decalajul economic şi social al ţărilor subdezvoltate; conflictele economice generate de lupta pentru resurse sunt numeroase în trecutul recent; consumerismul, superficializarea vieţii, societatea spectacolului, sunt excese evidente astăzi, ameninţarea mediului de viaţă, riscurile manipulărilor genetice, tehnologia nucleară, instrumentalizarea vieţii, toate ameninţă deja viitorul apropiat.

Metanoia minţii

şi a vieţii

Din perspectivă creştină, restaurarea vieţii sufleteşti, dar şi a celei comunitare, reaşezarea relaţiilor interpersonale şi a raporturilor cu lumea, într-un alt orizont decât cel de utilitate şi consum, sunt posibile prin viaţa spirituală.

Viaţa teologică este posibilă numai în condiţiile unei metanoia a minţii. Este necesară o distanţă faţă de reperele comune, dar nu pentru abandonarea lor definitivă, ci pentru o depăşire a înţelesurilor denotative ale limbajului, o dezmărginire a lumii, peste graniţele ei sensibile. Harul lui Dumnezeu şi viaţa duhovnicească descoperă omului că şi cuvintele Scripturii, şi lucrurile din lumea înconjurătoare, şi semenii revelează purtarea de grijă a lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa de fiecare zi.

Fără această distanţă faţă de lume şi faţă de reperele experienţei ei imediate, rămânem prizonierii unui orizont mai strâmt. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că, la fel cum „părinţii trupurilor sunt împătimiţi de dragostea faţă de cei născuţi din ei, la fel şi mintea se alipeşte prin fire de cuvintele sale. Şi, precum celor mai împătimiţi dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi în toate privinţele cei mai de râs, li se vor părea cei mai drăgălaşi şi mai frumoşi dintre toţi, la fel minţii nebune îi vor părea cuvintele ei, chiar de vor fi cele mai prosteşti, cele mai înţelepte dintre toate. Înţeleptului însă nu-i apar aşa cuvintele sale, ci, când i se va părea că e mai sigur că sunt adevărate şi bune, atunci se va încrede mai puţin în judecata lui (8)“.

Restaurarea omului

prin comuniunea

cu Dumnezeu

Pentru viaţa duhovnicească este nevoie de credinţă, de asumarea Revelaţiei. Este nevoie de asumarea condiţiei căzute şi a tuturor precauţiilor care decurg din ea, o condiţie umană contingentă, limitată, relativă şi cu dispoziţii pervertite, autoreferenţiale. Şi aceasta, pentru că prin teologie omul se apropie de Cel Care, în plan ontologic, este infinit diferit şi depărtat de el şi de formele experienţei sale. Această apropiere a lui Dumnezeu îl solicită pe om practic, comunional, pentru că singura formă de a desfiinţa distanţa care îl separă de El este iubirea Lui, care se coboară. Răspunsul omului la iubirea Lui este şi singura formă de a-L cunoaşte.

Între formele de experienţă şi de cunoaştere pe care le avem la dipoziţie, cunoaşterea adevărurilor de credinţă angajează integral toate puterile sufleteşti, deopotrivă raţiune şi iubire. Este adevărat că adevărurile de credinţă primesc expresii dogmatice prin cuvânt şi că cele referitoare la Dumnezeu se lasă cuprinse în cuvinte relative şi limitate. Dar, oricât ar fi un lexic de bogat, el este neputincios pentru a exprima inefabilul. Deşi se vorbeşte de un discurs teologic, în fapt cunoaşterea, viaţa teologică, nu ţine de un anumit tip de discurs, ci este liturgică şi contemplativă. Dumnezeu nu este subiect de discuţie ci Subiectul unei comuniuni. Omul trebuie să caute în lume şi în propria viaţă trăirea lui Dumnezeu în comuniune. De aceea, textele patristice nu caută în mod predilect nici explicaţii privind alcătuirea lumii, nici parcursul omului către sine însuşi, şi nici nu vor să elucideze misterul prezenţei lui Dumnezeu. Ele caută să adâncească, mai degrabă, premisele care fac posibilă comuniunea cu El. Până la urmă, teologia trasează, prin experienţa vie a prezenţei lui Dumnezeu, calea mântuirii. Iar mântuirea este rezultatul unui parcurs practic, dar unul care începe, continuă şi se sfârşeşte în experienţa eclezială a comuniunii cu Dumnezeu.

Note:

1 prof. Dem. Kotsakis, Astronomy and Mathematical Sciences in Bizantium, în Aksum-Thyateira. A. Festschrift for Archbishop Methodios of Thyateira and Great Britain; dr. George Dragas (ed.), Londra, 1985, pp. 227-233, apud. Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine, ediţia a II-a, revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 63;

2 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omil. I, X, în PSB, vol. 17, p. 81-82;

3 pr. Dumitru Stăniloae, nota 82, Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuiri ale unor adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 106;

4 Dan Chiţoiu, Repere în filosofia bizantină, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2003, p. 111;

5 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, EIBMBOR, colecţia PSB, vol. 21, Bucureşti, 1987, p. 40;

6 Menţiuni şi observaţii importante cu referire la preocuparea de sine au fost făcute în cursul susţinut de Michel Foucault, la College de France, în anii 1981 şi 1982. Cursurile au fost transcrise şi publicate în volumul LâHerméneutique du subjet. Cours au College de France, Edition du Seuil/Gallimard, 2001. Volumul a apărut şi la noi, sub titlul Hermeneutica subiectului, Editura Polirom Iaşi, 2004;

7 Cf. Filosofia în secolul XX, Anton Hugli şi Poul Lubke coordonatori, vol. 2, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 6;

8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 114.