Cerul şi pământul în Biblie şi cosmosul la grecii antici

Există o carte publicată la jumătatea secolului trecut de un mare stilistician și istoric al literaturii, Erich Auerbach, numită Mimesis, adică o istorie a stilisticii europene, de la începuturi până la Virginia Woolf. Despre începuturi se scrie în primul capitol al acestei cărți, care se cheamă Cicatricea lui Ulise și care este o comparație foarte inspirată între stilul din Odysseia și ideologia literară de acolo, modul cum autorii ei își concepeau lumea și un capitol faimos din Geneză care vorbește despre eșuata sacrificare a lui Isaac de către părintele său, Avraam. Auerbach mărturisește liniile tutelare ale spiritului unitar european: Biblia și Homer. Prima reprezintă mai multe cărți care ne vorbesc despre relația noastră cu Dumnezeu. Spiritul european autentic înseamnă în primul rând relație cu Dumnezeu, relație cu obligație morală, cu responsabilitate. Pe de altă parte, este enormă curiozitate. Europa pune întrebări, are spirit critic. Ea pune în același timp cunoașterii niște limite rezonabile în care se desfășoară.

Auerbach observă că în Odysseia stilul este unul al curiozității rezolvate. Orice detaliu, în Homer, este vizualizat. Bunăoară, în Iliada, când un erou ca Diomede lovește un troian,
curge sânge, acțiunea se oprește asupra lăncii cu care Diomede își lovește adversarul și începe o povestire în ramă despre istoria respectivei arme, cui a aparținut, cum a ajuns la Diomede. La fel, în Odysseia, când Ulise ajunge acasă, în Itaca, Euricleea, doica lui, îl recunoaște după o cicatrice și în acea clipă se declanșează, în mijlocul acestei acțiuni, scena dobândirii acelei cicatrici. Odysseia trăiește prin ea însăși. E un univers care își este sieși suficient. Își are propriile limite și este suficient ca noi, ca cititori sau ascultători, cum erau în antichitate, să intrăm pe această ușă pe care o deschide Homer și să ne lăsăm încântați de această operă. Totul se rezolvă în interiorul acestei lucrări și nici un detaliu nu scapă curiozității auctoriale. Acesta este un fel de a privi lumea, să vezi totul. Iliada și Odysseia sunt niște universuri ale vizualității integrale.

 Nu descrierea contextului, ci relația Dumnezeu-om este esențială în Scriptură

În Biblie lucrurile stau cu totul și cu totul altfel, zice Auerbach. Nu știm absolut nimic nici despre ziua, nici de clipa și nici de peisajul în care la un moment dat Avraam aude o voce masivă care i se adresează: „Avraame!” Răspunsul lui Avraam este prompt: „Iată-mă, Doamne”. Fără nici o mirare, cine ești, de unde vii, a cui voce reprezinți, ce aud. Nimic. Este o disponibilitate enormă pentru relație. Dumnezeu îl pune pe Avraam să săvârșească un sacrilegiu familial: „Omoară-ți copilul! Atentează la o relație la care nu poate atenta în mod normal nimeni!” Și aici este vorba de o relație. Oamenii, Avraam și Isaac, pornesc pe muntele Moria pentru ca ultimul să fie omorât. Nu se pune absolut nici o întrebare. Se știe doar că se merge cu catâri și că drumul durează de dimineață până seara. Detaliile vizuale, de timp, sunt absente. În interiorul Scripturii nu funcțio­nează o curiozitate care să epuizeze subiectul, scenariul. Totul este sugerat, dar tensiunea este atât de mare, este cu mult mai mare decât în universurile care rezolvă totul dintr-odată.

Lumea în viziunea romană și greacă

Cuvântul „univers” vine din latinește, unde se spune universum și înseamnă exact ce vedem, lumea în întregul ei. Termenul e un compus din două părți: verto,-ere care înseamnă a se roti și unus, una, unum care înseamnă unul singur. Ideea romanilor, care aveau o cultură de țărani, referindu-se la univers, avea în vedere o realitate care se învâr­tește într-un singur sens. Adică are o rotire coerentă. Există un principiu de coerență în interiorul lumii acesteia. Lumea are deci un sens, unul singur și acest sens trimite la ideea de Provi­dență. Cineva, o instanță su­premă, gândește această mișcare.

În grecește, universum se cheamă to holon. Holos înseamnă întreg. To holon înseamnă întregul. Cosmos e un cuvânt care însemna la Homer podoabă. Cosmeo înseamnă a te împodobi, de aici cosmeticale, cosmetică. Podoaba este ceva pe care îl pui pe tine ca să arăți bine, e ceva ce te împo­dobește, te face arătos, te face luminos și îți dă, la o privire exterioară, aspect ordonat. Cosmos înseamnă, în accepțiunea filosofică a termenului, ordine. Și grecii se gândeau că există în lumea asta în care trăim un principiu de ordine care o reglează și o face să stea adunată într-un singur loc pentru a nu se disipa. Teoria modernă, mai sumbră, este că lumea tinde spre dezordine, ceea ce înseamnă că pentru a o ordona trebuie să ai o autoritate care să o țină la un loc. La greci această autoritate nu este neapărat personală și nu de la început. Grecii s-au desprins din marea cultură orientală prin secolul al IX-lea, când au preluat masiv și ideea că la începutul lumii au existat trei generații de zei. Lucrul acesta se găsește și în epopeea sumeriană Enuma Eliș. Urmele acestor preluări se găsesc în Homer, la Hesiod, care a încercat pentru prima oară să pună sistemă, să pună ordine în diversele generații de zei. În Theogonia relațiile dintre zei sunt foarte clare, limpezi, se știe cine s-a născut din cine, sunt ramificații care aduc aminte de arbori genealogici.

Orientul, locul unde divinitatea are postulare originară

La un moment dat, în Ionia, care se află pe coasta de est a Mării Egee, în Milet a apărut o școală filosofică, niște gânditori care au spus că nu au nevoie de principiul divin de care era plină toată gândirea orientală. Fiindcă Orientul nu-și poate formula nici un gând fără divinitate. Divinitatea era postulată de la început în Orient. Raportarea la zei era fundamentală pentru orientali. Dar grecii și-au zis: să-i punem la o parte pe zei. Lumea nu are nevoie de ei ca să funcționeze. Lumea are un numitor comun, ceva care o susține prin ea însăși. Și spune Thales din Milet că totul, absolut totul este apă. Totul se reduce la apă. Principiul lumii este apa. Totul s-a născut din apă, apa condensează, se evaporă. Toate se nasc și se întorc în apă.

Discipolul lui Thales, Anaximandru, este mai abstract decât maestrul său. Gândirea abstractă este străină Orientului. Nu, nu poate apa să fie principiul lumii, ci altceva pe care-l numim apeiron. Peiras înseamnă în greacă limită. Apeiron este un principiu care nu are limite, ceva care este nederminat, nu are borne. Dar și aici gândirea atât de abstractă a lui Anaximandru nu merge până la resorturile ei ultime, să spună că există o materie infinită. Fiind­că pentru grec nu există infinitul. Anaximandru spune că în sânul acestui apeiron este o con­crescență care este umedă și rece spre marginile ei și fierbinte în mijloc, iar toate acestea - umedul, recele, caldul și uscatul - se țin unul pe altul în frâu, delimitate de acest nelimitat. Din cauza tensiunilor enorme care se nasc din aceste principii cald-rece, umed-uscat, se ivesc niște forțe care împing în mijloc lumea noastră, adică pământul. Interesant, verbul care desemnează aceste raporturi este enkratein, a ține la un loc. Encratia devine mai târziu o virtute creștină, absti­nența absolută. Anaximandru spune că lumea este de sine stătătoare. Pământul își datorează existența în centrul acestui uriaș, dar limitat univers forțelor mecanice care există prin ele însele. Așa se gândea în secolul al VI-lea î.Hr.

Anaximene, cel ce vine după Anaximandru, nu e de acord și spune că aerul e principiul formator al lumii.

Lumea e un cosmos, adică exprimă o realitate ordonată

După ionici vine Pitagora, care a fondat o școală ce dă pentru prima oară expresie realității ordonate, cosmosul. La ei apare mai întâi viziunea aceasta. Pitagoreicii sunt o entitate religioasă, filosofico-teologică, care are o regulă de funcționare foarte strictă, cu sediul la Crotona, în sudul Italiei, cu niște principii foarte clare pentru membrii comunității. Pitagora era faimos. Pentru el lumea deriva din raporturile numerice. Numărul poate explica orice există. Din combinația de numere se naște lumea, lucru preluat de Platon ulterior. Pitagoreicii vorbeau de inteligența care ține la un loc această lume. Îi spuneau O Theos, adică Zeul, dar el nu avea nimic de-a face cu zeii mitologiei grecești. Lucru de care se temea și Heraclit, unul dintre cei mai rafinați filosofi pe care i-a dat Antichitatea greacă. El spune că nimic nu este permanent, totul se schimbă. Sau, dacă există ceva permanent, acela este schimbarea însăși. Toate se transformă alternativ în contrariul lor, iar lumea este o curgere eternă. Nu putem coborî de două ori în apa aceluiași pârâu. Albia pârâului este iluzia unei staze. Lucrurile curg și se transformă mereu. De aici ideea armoniei universale. Heraclit este cel care afirmă: Războiul este părintele tururor lucrurilor (polemos pater panton). Lupta contrariilor aduce armonia. Există ceva care le înglobează pe toate, o formă mereu dinamică, prezentă peste tot, principiu universal, continuând să trăiască din consumarea a ceea ce a fost înainte - este focul.

Heraclit spune că Dumnezeu este foc. Filosoful mai postulează că fiecare dintre noi avem ceva din natura uriașă a universului. Avem suflet, iar el e foc. Și tot el spune că marginile sufletului nu le poți afla, pe orice cale ai merge, atât de adânc este logosul lui. Logosul adică nu rațiunea lucrurilor, ci modalitatea de percepere și de adaptare, de ordonare a realității. Nu e rațiune, ci felul în care cineva pune lucrurile în ordine.

Prietenul lui Heraclit, Parmenide, nu este la fel de democratic. Ba dimpotrivă, el reprezintă esența gândirii totalitare. El spune: lumea pe care o vedem este iluzia absolută. Există totuși în afara trecerii permanente o realitate reală, adevărul însuși, care este simplu, esențial, nu are nici o lipsă, este etern, nu are început. Limitele lui sunt cele ale per­fecțiunii. Ființa, fiindcă despre ea vorbește Parmenide, nu are cusur. Noi suntem trecători, dar în afara noastră există această realitate, Ființa.

Toate aceste viziuni îl anunță pe Platon. Ființa esențială, perfectă, contemplabilă, cu care avem o relație pentru că posedăm ceva noi înșine din scânteia ei, ne determină. Ei îi datorăm existența. Aici e noutatea adusă de Platon.

Pentru greci lumea se poate studia pentru că există limite, limite la care chiar practic nu putem ajunge, totuși teoretic sunt gândibile.

Cerul și pământul în tradiția ebraică

Cu totul altfel stau lucrurile în Orient. Acolo, cel puțin în limba ebraică, există un termen pentru lume. Un termen care să numească lumea cu un singur cuvânt, olam. El desemnează o distanță foarte îndepărtată, dar care are și ea limite. Este distanța dintre mine și linia orizontului. Orice distanță spațială are și o reprezentare temporală. Un mic exemplu biblic, am mers cale de trei zile. Olam înseamnă și veac, eon, adică o lungă perioadă de timp ce are și ea un orizont, un punct terminus.

Mai există un cuvânt în Biblie care îl poate echivala pe grecescul to holon, cuvântul kol. Numai că kol înseamnă nu atât întregul cosmic, cât întregul acareturilor, tot ce are omul pe lângă casa lui, tot ce gestionează el. E un termen mai mult social, comunitar decât cosmic. În acești termeni se exprimă ideea despre averile diver­șilor regi, dar nu despre univers.

Însă Biblia ne oferă o expresie, care apare de cel puțin 70 de ori în psalmi, și anume „cerul și pământul”. Când se vorbește despre Dumnezeul Creator, se vorbește despre Cel Care a făcut cerul și pământul. Formula nu este nici ea ebraică. Are un precedent, pentru că tot Orientul se referea la univers cu acea sintagmă, de la Sumer, asirieni până în Egipt. Într-o gândire naivă, unii cercetători europeni au încercat să facă o schemă a lumii așa cum apare ea în Biblie. În Scriptură nu există un discurs cosmologic sistematic unde să vedem diferitele elemente așa cum avem la greci. Pe evrei nu-i interesează care sunt în detalii articulațiile lumii.

Cerul are trei niveluri în concepția iudaică, iar pământul este înconjurat de ape. Mai există și subpământul, adică șeolul, unde este lumea morților.

Lumea, în concepția orientală babiloniană, este înconjurată de un fel de inel, Okeanos, un râu care curge cu o viteză colosală în jurul Pământului, încât să ne țină în lumea aceasta pentru a nu trece în ținutul morților. La granița cu Okeanos sunt munții, munții de la capătul lumii, pe care se sprijină bolta cerească.

Lumea e o ordine cu două registre, unul terestru și altul celest

Asta nu face din cultura israelită una de margine, ci o încadrează într-un vast ansamblu de gândire similară. Evreii nu erau atât de izolați de restul lumii pe cât credeau ei.

Dar în ce fel apare cerul în Scriptura Vechiului Testament? Cerul are o dublă realitate. Una fizică, e locul unde se plimbă astrele, norii, unde plouă, bate vântul, zboară păsările. Cerul este separat de pământ de ceea ce se cheamă tăria. În evreiește tăria se cheamă rakia și ea a fost făcută de Dumnezeu ca un artizan, ca și cum ar bate-o cu ciocanul. Pentru că verbul raka înseamnă a bate cu ciocanul. Și tăria este atât de tare bătută, încât se întinde deasupra întregului pământ. În Cartea lui Iov se spune că Dumnezeu poate strânge tăria ca pe o foaie de cort. Prin tărie sunt separate două universuri acvatice, apele primordiale pe deasupra căruia se purta Duhul de apele de sub tărie.

Dar dincolo de realitatea fizică a cerului, în cerul cerurilor se postulează o realitate teologică. Acolo este sălașul lui Dumnezeu, spun unele cărți ale Bibliei. Însă în altă parte se spune că „cerul și cerul cerurilor nu Te încap” (3 Reg. 8, 27). Deasupra tăriei locuiește Dumnezeu. Desemnarea acestui loc reprezintă o hiperbolă absolută. Acest cer al cerurilor se sprijină pe pământ. Și există mai multe modalități. În psalmi se vorbește despre marginile Pământului ca despre o realitate muntoasă. Pe munți s-ar odihni cerul, acolo e punctul de întâlnire, fapt coerent cu întreg spațiul oriental. La fel se întâmplă lucrurile când se vorbește despre pilaștri, despre temeliile cerului. Lumea, pământul care ţine cerul, are el însuşi nişte pilaştri, care sunt întotdeauna patru. Cele patru puncte cardinale sunt desemnate în varii feluri: marginile pământului, capetele pământului. Pe ce stă pământul pe care îl vedem? Pe al treilea registru al lumii care este subpământul. Acesta apare în toate culturile orientale în două ipostaze. Fie un spaţiu subpământean gol, întunecat, rece, uscat, prăfos, fără Dumnezeu, care se cheamă şeol. Şeol este locul în care ne ducem cu toţii după ce murim, fie că suntem buni, răi, spun evreii. Şeolul e o realitate evreiască specifică. Termenul acesta nu mai poate fi întâlnit la popoarele din jurul Israelului şi vine de la verbul şaal care înseamnă a întreba şi se referă la practicile necromantice de aducere a morţilor dintr-un loc într-altul şi de întrebare a lor, aşa cum se întâmplă cu episodul vrăjitoarei din Endor.

Mai există o altă versiune, mult mai elaborată şi mai coerentă cu discursul, despre apele de deasupra şi de sub tărie, şi anume că sub pământ e un uriaş rezervor de apă primordială. Ceea ce se cheamă în evreieşte tehom. La prorocul Iona se vorbeşte despre această realitate subterană, acvatică, haotică, infernală, mereu la pândă, mereu gata să izbucnească pe pământ şi să-l înece. Motiv pentru care Dumnezeu o ţine mereu sub obroc.

Ce aduc evreii şi gândirea biblică în plus faţă de tot ce se găseşte în arealul oriental de gândire?

Un dezinteres total pentru discursul cosmologic strict. Dezinteres total pentru descrierea lumii în raporturile ei exacte. De ce? Pentru că se pleacă de la ideea că omul este fatalmente limitat şi că mintea lui nu poate să cuprindă gândirea Celui Care a pus temeliile acestei lumi. Orice am face, e imposibil să cunoaştem măreţia gândirii lui Dumnezeu. Ceea ce putem şti este exact ce spune Sfântul Apostol Pavel: „cunoaştem doar în ghicitură”. Nu înseamnă că ne dezinteresăm şi ne limităm la a nu avea nici un fel de formă de curiozitate, dar e un fel de a spune că nu ne interesează asta, pentru că ne interesează esenţial cu totul şi cu totul altceva. Şi anume relaţia pe care noi, în micimea noastră, o putem avea cu această măreţie fără limite. Noi nu putem gândi lumea şi nimic altceva decât în mod limitat, dar cu siguranţă că lumea noastră este, în măreţia ei, ceva nelimitat. Pentru a găsi un terminus medius între gândirea noastră şi gândirea incomensurabilă a divinităţii, am postulat o realitate intermediară, un fel de metaforă căreia îi spunem cerul şi pământul. Când spunem aceste cuvinte zicem foarte mult. Exact ca atunci când Avraam, chemat de Dumnezeu, răspunde: „Iată-mă”. Aici nu avem un fel de a spune: „Gheorghe, am venit”, ci e vorba de totala disponibilitate, de punerea la dispoziţia lui Dumnezeu a tuturor resurselor tale, a întregii tale fiinţe şi conştientizarea micimii tale şi a măreţiei lui Dumnezeu. Fără ca prin aceasta să te micşorezi pe tine, fiindcă Dumnezeu nu te vrea mic şi nici prost, cum spunea părintele Nicolae Steinhardt. Gândirea aceasta ne spune mereu că dincolo de lucrurile pe care le vedem există o realitate uriaşă care le determină şi care le face să funcţioneze după nişte principii necunoscute.