Descoperirile ştiinţei, în lumina credinţei

Graţie tehnologiilor recente, o colecţie tot mai mare de fapte şi fenomene pot fi observate, măsurate sau reproduse în laborator. Prin puterea înţelegătoare a raţiunii, limitele lumii fizice s-au extins dincolo de puterea de pătrundere a simţurilor noastre. Ştiinţa continuă să descopere miracole extraordinare despre lumea în care trăim. Însă, întrebuinţarea cea mai înaltă a achiziţiilor ştiinţei nu constă în tehnologii de consum sau în prosperitate economică, ci în semnificaţiile spirituale extraordinare, luminate de credinţă.

Ştiinţa a dovedit că există o legătură strânsă între ordinea lumii şi raţiunea umană. Chiar şi antropologii spun că, prin experienţa repetată a simţurilor, regularităţile faptelor determină gramatica unei limbii.i Dacă limbajul se naşte deodată cu organizarea experienţelor şi datelor senzoriale, atunci ştiinţa (în particular, fizica) ar putea fi privită ca având o lucrare similară: aceea de a pune ordine în datele empirice, ceea ce poate contribui, desigur, la dezvăluirea legilor lumii fizice şi la înţelegerea lor.

Einstein afirma, spre exemplu, cu câteva decenii în urmă, că „putem descoperi cu ajutorul unor construcţii pur matematice acele concepte şi acele corelaţii legice dintre ele care ne oferă cheia înţelegerii fenomenelor naturale“.ii

Există, aşadar, o corespondenţă semnificativă între instrumentele teo-retice din matematică şi regularităţile faptelor şi fenomenelor reale. În actul cunoaşterii, omul vizează faptele reale prin simţuri, dar şi prin intermediul raţiunii. „Orice cunoaştere a realităţii porneşte de la experienţă şi se sfârşeşte tot în aceasta.“iii Iar, acolo unde simţurile sunt depăşite, tehnologia eliberează imboldul cunoaşterii dincolo de limitele lor. Prin tehnologii, o colecţie tot mai mare de fapte şi fenomene pot fi observate, măsurate, reproduse în condiţii controlate. Lumea fizică a devenit vastă tocmai pentru că omul a fost capabil să extindă, prin instrumente proprii, zonele accesibile ale lumii fizice până foarte aproape de marginile ei.

Îngemănarea minţii cu realitatea fizică

Însă, nimic din acestea nu ar fi fost posibile dacă omul nu ar fi putut cunoaşte lumea prin efortul propriei raţiuni. Capacitatea aceasta a lui de a desface procesele şi fenomenele naturii înconjurătoare şi de a le descrie prin intermediul unor construcţii ale raţiunii, care să le cuprindă până şi mişcările lor viitoare, este excepţională! Ea este posibilă în condiţiile unei compatibilităţi remarcabile între raţiunea umană şi lumea fizică. Spre exemplu, lumea cuantică, pe care, astăzi, fizica o poate descrie, nu este experimentabilă direct prin simţuri şi rămâne, în esenţa ei, contraintuitivă. Cunoaşterea ei este, totuşi, posibilă tocmai datorită faptului că realitatea de la nivel cuantic se poate înscrie în structuri matematice elaborate teoretic. „Legile matematice sunt remarcabil de precise, tot atât de precise ca ecuaţiile, mai familiare, care controlează comportamentul obiectelor macroscopice. Mai mult chiar, fizica cuantică ne-a făcut să descoperim că abstracţia nu este doar un simplu intermediar între noi şi Natură, o unealtă pentru descrierea realităţii, ci una din părţile constitutive ale naturii. În fizica cuantică, formalismul matematic este inseparabil de experienţă“, spune Basarab Nicolescu.iv

S-ar putea spune că ceea ce nu mai poate fi atins prin experienţă directă, ceea ce ochii nu mai pot vedea şi mâinile nu mai pot atinge poate fi, totuşi, cunoscut prin intermediul raţiunii. Instrumentele ei, precum construcţiile matematice, furnizează omului modele prin care el se poate „apropia“ de înţelegerea acelor aspecte din lumea fizică, aspecte ce depăşesc puterile simţurilor lui. Faptul că raţiunea poate pătrunde unele realităţi, acolo unde simţurile nu mai pot sugera nimic, reprezintă o dovadă că între raţiune şi lumea fizică există o „îngemănare“ şi că mintea este un instrument de cunoaştere. Aceasta permite raţiunii să construiască, conform unor logici interne complet independente, legi care se regăsesc integral în realitatea fizică dinafara ei.

Secretele din buruieni şi pietre

Însă, faptul că lumea este pentru om se descoperă şi altfel. Astrofizicienii spun că, în orice piatră din drum, stă ascunsă o parte din istoria universului, pentru că nucleele atomilor ei au fost sintetizaţi în miezul unei stele. Prin ştiinţă, omul poate să desprindă astăzi, chiar şi dintr-o simplă piatră, date semnificative despre Univers. Pe de altă parte, biologia şi medicina ne arată că şi în buruieni stau ascunse puteri binefăcătoare pentru viaţa noastră. Cercetătorii au arătat deja că, spre exemplu, pot fi create medicamente pe baza unor substanţe active folosite de unele buruieni pentru distrugerea plantelor vecine. (Un bun exemplu este catechina, despre care s-a mai scris în unele articole anterioare). Părinţii au afirmat la fel: „Nici una din ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dă hrană uneia dintre necuvântătoare, sau este descoperită de ştiinţa medicală pentru vindecarea bolilor noastre“v. Sau, în alt loc: „După cum copacii nu sunt toţi roditori, ci mulţi sunt neroditori, şi, cu toate acestea, nu mai puţin decât cei roditori ne sunt de o minunată trebuinţă, fie că ne slujesc la odihna noastră, fie la facerea caselor, fie că facem din ei multe alte lucruri pentru înlesnirea noastră; şi, în general vorbind, nu este creat nimic fără vreun scop oarecare, chiar dacă noi, oamenii, nu suntem în stare să cunoaştem cu precizie scopul fiecărei creaturi“vi.

Din perspectiva teologiei, faptul că omul poate înţelege procesele şi fenomenele naturii şi îşi poate aservi puterile şi lucrurile din ea în scopuri pe care le decide singur arată că toate acelea sunt pentru el. Pentru om „s-au creat cele văzute şi cele nevăzute ale lumii, unele - ca să-i slujească, altele - ca să-l deprindă cu asceza, altele - ca să-l înveţe“vii. Din această perspectivă, toate ştiinţele ne invită să trecem dincolo de suprafaţa sensibilă a lucrurilor. Ştiinţele întăresc faptul că universul se deschide către noi, ca operă inteligibilă, în orice piatră din drum, şi că o simplă buruiană poate da mărturie despre faptul că lumea este pentru om. De fapt, din perspectiva teologiei, „(…) nimic nu-i fără chibzuinţă, fără rânduială ori la întâmplare. De aceea trebuie să credem că, la temelia tuturor lucrurilor existente, zace câte un temei raţional şi creator, chiar dacă acesta întrece cu mult puterea noastră de înţelegere“viii.

Cugetarea patristică poate cuprinde, aşadar, toate datele ştiinţelor, închinându-le lui Dumnezeu. Ele pot muta mintea omului spre doxologie, dacă inima lui este încălzită de viaţa credinţei. „Vreau să rămână în tine şi mai puternică minunea creaţiei, pentru ca, oriunde te-ai găsi şi lângă orice fel de plantă te-ai afla, să-ţi aduci aminte cu tărie de Creator. Când vezi un fir de iarbă verde şi o floare, să te duci cu mintea la firea omenească, aducându-ţi aminte de imaginea înţeleptului Isaia, care a spus că «tot trupul este ca iarba şi toată slava omului, ca floarea ierbii» (Isaia, 40, 6).“ix

Universul îndeamnă la credinţă

Teologic, raţionalitatea cosmosului este o dovadă a faptului că universul este creaţia unei fiinţe raţionale. Altfel, însăşi raţionalitatea lui rămâne inexplicabilă. Părintele Stăniloae scrie: „Raţionalitatea cosmosului are un sens numai dacă e cugetat înainte de creare şi, în toată continuarea lui, de o fiinţă creatoare cunoscătoare, fiind adus la existenţă de o fiinţă pentru care e creat şi, prin aceasta, pentru a realiza între sine şi acea fiinţă raţională creată un dialog prin mijlocirea lui“x.

Faptul că Universul este mult mai mare decât noi, că Pământul şi toate cele ale sale sunt rânduite în aşa fel încât să permită viaţa, faptul că ne naştem într-o lume care ne este favorabilă şi ne poate oferi tot ceea ce ne este necesar vieţii, faptul de a putea înţelege cu mintea complexitatea vieţii sau imensitatea Universului, faptul de a avea conştiinţă şi de a putea reflecta la adâncul din noi, putând sesiza adâncul altuia care se deschide nouă, faptul de a iubi şi de a simţi că iubirea altora este o bucurie pentru noi, toate acestea sunt semnele evidente că ne naştem într-o lume frumoasă, plină de măreţie, de înţelepciune, o lume care ne este destinată.

Din perspectiva teologiei, din acestea se poate deduce existenţa lui Dumnezeu. „Acestea ne dau conştiinţa numai că este, nu şi ce este şi, prin combinarea bine-credincioasă a diferitelor chipuri, ne ridică la o idee unică a adevărului ce ni se oferă spre a fi cugetat, pe potriva lor, prin cele văzute, ca Creator.“xi Contemplând duhovniceşte cele create, sfinţii au ajuns să înţeleagă că această cauză a toate este mai mult decât o forţă impersonală. Îmbrăţişarea şi potrivirea tuturor celor din Creaţie, pentru binele omului, deschiderea tuturor cu înţelesuri către om înseamnă că această cauză a lor trebuie să fie una înţeleaptă şi vie! Din toate sfinţii „au cunoscut cauza din cele cauzate în chip diferit şi au înţeles că aceasta este şi înţeleaptă, şi vie“xii. Creaţia ne poate aduce până la convingerea că există un Creator viu şi înţelept.

Şcoala edificării omului este cuprinsă, aşadar, în înţelesurile Creaţiei. În ele sunt puse toate cele de trebuinţă cugetării noastre, pentru a progresa spiritual în timpul vieţii, în lume. Cunoaşterea, ca strădanie a omului de a desprinde din Creaţie şi din viaţă înţelesurile duhovniceşti, îl ajută pe om să crească. Aceasta înseamnă că nici o ştiinţă care le are pe acestea în centrul preocupărilor ei, nici o filosofie care le are ca obiect de reflecţie nu este irelevantă în ordinea urcuşului şi pregătirii lui pentru o viaţă spirituală. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, când sfinţii privesc lumea, o cuprind pe de-a-ntregul, nelăsând nimic în afara ei ca fiind irelevant în urcuşul omului spre Dumnezeu: „Privind toată creaţiunea în stabilitatea ei, sfinţii au concentrat cele cinci moduri arătate ale contemplaţiei în trei, cunoscând că creaţiunea, constând din cer, pământ şi cele din mijloc, este, prin raţiunea ei, învăţătoarea filosofiei morale, naturale şi teologice“xiii.

Toate cele create de Dumnezeu se dovedesc a fi prilejuri bune pentru creşterea duhovnicească a omului. „Nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără rost! N-ar fi fost lăudate de Creator, dacă n-ar fi fost create spre oarecare trebuinţă!“xiv Părintele Stăniloae scrie că „Pământul contemplat ne învaţă filosofia naturală, cerul (în sens spiritual), filosofia teologică sau cunoştinţa cea despre Dumnezeu, iar cele de la mijloc, filosofia morală sau drumul de la Pământ la Cer“xv. Toate sunt, aşadar, cuprinse, curăţite şi sfinţite de teologie.

Ştiinţa nu poate ţine locul iubirii

Pentru Sfinţii Părinţi, descoperirea ordinii din Creaţie este, totuşi, insuficientă pentru a putea înţelege Cine este Cel care a făcut-o. Pentru Nichita Stithatul, spre exemplu, raţiunile lucrurilor nu ne ajută să atingem fiinţa tainică a lui Dumnezeu. Totuşi, ele sunt o cale care, urmată „cu o minte netulburată şi cu o cugetare liberă de împătimirea de cele văzute, duce pe om la Făcătorul şi Cauza tuturor“xvi. Chiar contemplând raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor văzute, omul nu poate învăţa decât că este un „Făcător al celor arătate, dar nu cercetează cum este acela, căci aceasta nu o poate înţelege nimeni. Făptura văzută ne ajută să înţelegem că este un Făcător, dar nu şi cum este Făcătorul“xvii.

Legităţile şi armoniile din lume, ordinea celor văzute sunt doar introductive. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că „pentru aceste trei pricini a semănat Dumnezeu, în firea văzută, raţiuni duhovniceşti şi moduri de purtare cuviincioasă: ca să-L vestească pe Ziditorul făpturilor, ca omul, povăţuit de rânduielile şi de modurile firii, să afle uşor calea dreptăţii care duce spre El şi ca nici unul dintre necredincioşi să nu aibă ca scuză neştiinţa“xviii.

Părintele Stăniloae observă că o credinţă sprijinită doar pe dovezile desprinse din cele create este supusă îndoielii. Datele ştiinţei nu pot alimenta o relaţie de iubire. Ele nu pot transforma interior: „În sine şi pentru sine, lumea empirică nu are nici o însemnătate şi nici un sens însemnat şi sens primeşte ca de la cealaltă lume, de la lumea spiritului, ca simbol al lumii spirituale. Lumea naturală are izvorul ei de viaţă, care îi împrumută sensul existenţei nu în sine, ea îl primeşte simbolic de la cealaltă lume, din lumea spirituală. Logosul (sensul, raţiunea) zace la baza lumii spirituale, iar, în lumea naturală, nu se mai oglindeşte, adică se simbolizează“xix. Lumea este limbaj, pentru că este făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos - Logosul. „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.“ (Coloseni, 1, 16) Însă, în relaţia de iubire cu El, trebuie să depăşim marginile ei sensibile şi ştiinţa limitată de ele prin credinţă şi viaţă spirituală, trăită în Biserică.

i Roland Omnes, Interpretarea Mecanicii cuantice, Editura Tehnică, 1999, p. 97;

ii Albert Einstein, Despre metoda fizicii teoretice, în James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică, Editura Tehnică, 2000, p. 84;

iii Ibidem;

iv Basarab Nicolescu, Transdiciplinaritatea, Editura Polirom, 1999, p. 27;

v Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a V-a, în colecţia în PSB, vol. 17, p. 123;

vi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia VII, V, în colecţia PSB, vol. 21, pp. 93-94;

vii Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, 36.3, în colecţia PSB, vol. 4, p. 59;

viii Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în colecţia PSB, vol. 30, p. 97;

ix Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a V-a, II, în colecţia PSB, vol. 17, p. 121;

x Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 1, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 12;

xi Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IMBOR, 2006, p. 191;

xii Ibidem, p. 201;

xiii Ibidem, p. 134;

xiv Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia VII, V, în colecţia PSB, vol. 21, pp. 93-94;

xv Pr. Dumitru Stăniloae, nota 153, Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, ed. cit., 28, p. 203;

xvi Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, cap.12, în Filocalia, vol. VI, p.320;

xvii Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia., vol. III, p. 208;

xviii Ibidem, p.207;

xix Dumitru Stăniloae, Ascetică şi Mistică creştină sau Teologia vieţii spirituale, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 1993, p. 187.