Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare
În fiecare efort de înţelegere cuprinzătoare a omului şi a lumii, în fiecare încercare de a trasa o anumită direcţie în mişcarea vieţii omeneşti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuţie modul în care înţelegem să ne raportăm la Dumnezeu.
Chiar şi pentru cei care se declară atei, despărţirea de credinţă reprezintă foarte adesea o trăsătură definitorie, nota distinctă, afirmată public şi cu greutate, însărcinată cu importante mize individualizatoare. Mai departe, cum e şi firesc, o anumită raportare la Dumnezeu şi înţelegere a Lui antrenează fără îndoială o anumită înţelegere a lumii şi o raportare distinctă la ea.
De aceea, se dovedeşte folositor să zăbovim asupra modului cum ne raportăm la adevărurile credinţei şi la modul cum înţelegem lumea, cu felurile ei concrete de a ieşi în întâmpinarea noastră, prin producţiile ei culturale, prin dispozitivele tehnice, prin obişnuinţele de petrecere a timpului liber, dar şi prin toate celelalte. În acest cuprins al ofertelor lumii intră desigur şi ideologiile, şi reprezentările sociale, şi felul în care suntem nevoiţi să lucrăm, toate constituind până la urmă o matcă în care se plămădesc convingerile şi firescul existenţei, felul în care gândim şi receptăm lumea înconjurătoare. O reflecţie cu privire la modul cum ne raportăm la Dumnezeu, la lume şi la obişnuinţele noastre este importantă, întrucât în legătură cu toate aceste aspecte, se exprimă, se ascute şi se întăreşte spiritul omului, care devine tot mai deschis, mai transparent lui Dumnezeu şi lucrărilor Sale în lume, sau dimpotrivă, tot mai opac în raport cu prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în el şi în ea.
Reflectarea aceasta atentă cu privire la lume, la mişcările şi dinamica ei este poate cu atât mai potrivită astăzi, când atât de multe coordonate ale vieţii au suferit modificări importante. Tehnica şi media, economia globalizată şi divertismentul au produs deja mutaţii majore în aproape toate sectoarele vieţii: actul medical sau educaţional, călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul arhitectural, obişnuinţele, profesiile, meniul de fiecare zi, formele de recreaţie şi munca propriu-zisă, fiecare în parte şi toate la un loc s-au schimbat semnificativ. În multe privinţe, deşi vorbim despre acelaşi om şi aceeaşi lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi comunitară care se desfăşoară în coordonate noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum toate aceste schimbări ne afectează, felul cum ele pătrund în fiinţa şi în mişcarea devenirii noastre.
Cercetarea ştiinţifică a vieţii interioare şi cultura exteriorităţii
Una dintre realităţile care îndeobşte se bucură de mai puţină atenţie astăzi, dar care pare să sufere mult de pe urma acestor schimbări, este viaţa lăuntrică. În mod salutar şi cumva paradoxal, multe arii de cercetare ştiinţifică şi din reflecţia filosofică au avut şi au în atenţie, tot mai pregnant şi mai profund în ultima vreme, felul în care tehnica, entertainementul, tehnologiile digitale, cultura de consum, mediatizarea globală a informaţiei, consumerismul şi toate celelalte afectează viaţa interioară.
Pe de o parte, medicina integrativă sau comportamentală, neuroştiinţele, psihoterapia cognitiv-comportamentală evidenţiază că felul în care ne petrecem viaţa, ataşamentul de care ne bucurăm în copilărie, dar şi cel pe care îl oferim semenilor noştri, calitatea experienţelor acumulate în mijlocul naturii înconjurătoare, felul cum înţelegem să ne angajăm în raporturile cu semenii influenţează în mod direct dispoziţiile şi capacităţile cu care ne folosim resursele interioare. Mai mult chiar, pe termen lung, aceste aspecte influenţează semnificativ starea sănătăţii.
Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală pot deschide pe om către un nivel chiar mai adânc al interiorităţii sale, luminate de har, care pune în discuţie şi organizează toate aceste aspecte concrete ale vieţii într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
În felul acesta, este uşor de constatat o întâlnire surprinzătoare între arii de cercetare psihologică şi medicală care au în centru coordonatele unei vieţi sănătoase şi viaţa creştină.
Ataşamentul interpersonal şi sănătatea
Tehnica şi dispozitivele comunicării au produs o modificare importantă în planul vieţii omeneşti: multă interacţiune între oameni pe fondul unei distanţări treptate, semnificative între ei. Asistăm la o comunicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice performante, dar participăm tot mai puţin la comuniunea cu semenii, la întrajutorarea nemijlocită, la experierea compasiunii în relaţiile interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resimte între altele în planul sănătăţii. Sunt reprezentative aici rezultatele medicinei comportamentale. Ample studii longitudinale au scos la iveală, în ultimele decenii, faptul că ataşamentul şi căldura exprimate în relaţiile de familie ne influenţează pe termen lung sănătatea, dispoziţiile şi maniera de receptare a experienţelor de viaţă.
Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cercetare care ţine seama de date acumulate într-o perioadă de 35 de ani şi care a avut în atenţie 126 de bărbaţi sănătoşi din clasele de studenţi existenţi între anii 1952 şi 1954. Acestor tineri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de evaluare a sentimentelor care animă relaţiile lor cu părinţii. După 35 de ani, aceloraşi persoane li s-a întocmit un istoric medical şi psihologic detaliat, pe baza fişelor medicale realizate de-a lungul anilor. Datele au arătat că 91% dintre participanţii care au caracterizat relaţia lor cu părinţii ca fiind rece la data chestionarului, fuseseră diagnosticaţi la vârstă mijlocie cu boli grave (boli coronariene, hipertensiune arterială, ulcer duodenal şi alcoolism). Comparativ cu aceştia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relaţia cu părinţii ca fiind caldă, cu mama în special, aveau acest gen de afecţiuni. Mai convingător chiar, 100% din participanţi, adică toţi cei care au evaluat relaţiile cu ambii părinţi, mama şi tata, ca fiind reci, au înregistrat la vârsta mijlocie boli semnificative, comparativ cu doar 47% dintre cei care au avut o relaţie apropi-ată cu tatăl şi cu mama1. „Percepţia dragostei în sine, scriau cercetătorii, reduce impactul ne-gativ al factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine funcţia imună şi vindecarea.“2
Autorii studiului Harvard afirmă că relaţiile pe care le dezvoltăm în copilărie sunt predictori pentru sănătate pe termen lung, tocmai pentru că ele determină în mare parte o anumită organizare a vieţii: nutriţia, comportamentele sănătoase sau nesănătoase deprinse în copilărie, modalităţile alese pentru a face faţă situaţiilor grele, de exemplu anxietate, furie, ostilitate, depresie, optimism sau valori şi practici spirituale3.
Urmele emoţiilor în trup: amprente chimice distincte
Dar nu doar starea sufletească şi ambientul afectiv din primii ani de viaţă decid, pe termen lung, starea sănătăţii. În general, modul în care înţelegem să relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi înşine reprezintă un predictor foarte important pentru sănătate sau boală4. Pe de altă parte însă, trebuie spus că obişnuinţele de viaţă nu au doar un impact fiziologic pe termen lung. Există, desigur, şi amprente imediate, care sunt cel puţin la fel de importante. Gesturile pe care le facem, stările sufleteşti pe care le resimţim mai des îşi pun o amprentă tot mai apăsată asupra stării de spirit, asupra dispoziţiei noastre generale. Este bine cunoscut faptul că învăţătura tradiţiei ortodoxe afirmă că rădăcina vieţii trupului este în suflet5, motiv pentru care tot ceea ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup. În felul acesta putem înţelege ceea ce indică astăzi şi neuroştiinţele, cum că avem parte de o chimie specifică fiecărei emoţii imprimate în procesele neurocerebrale, de regimuri distincte de funcţionare a creierului şi corpului care se structurează şi se instalează tot mai bine în fiziologia noastră, pe măsură ce o stare emoţională, conduită interioară, o reacţie de moment sau un comportament sunt tot mai des sau intens trăite.
Cu timpul, şi ca urmare a fiecărei stări emoţionale mai pregnante sau mai îndelungate, în noi se imprimă dispoziţii, stări de spirit, obişnuinţe care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cognitive prin intermediul cărora receptăm şi judecăm lumea. Un anumit stil emoţional, un anumit profil, marcat mai mult sau mai puţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe sau depresie, de bunătate sau violenţă, lasă urme tot mai pronunţate în starea noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, într-o vorbă concentrată, vrednicul de pomenire părintele Teofil Părăianu!
Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor din cercetarea neuroştiinţelor actuale, toate implicaţiile acestei apoftegme, prelungirile ei în cât mai multe aspecte ale vieţii, ar trebui să spunem că nu doar ceea ce facem cu mâinile şi cu trupul nostru ne face, ne determină într-un anumit mod felul nostru de a fi, ci şi ceea ce facem cu gândul! Şi gândurile ne schimbă într-un mod decisiv dispoziţia minţii, felul ei de a primi şi judeca lumea şi fiecare situaţie în parte. Sfântul Petru Damaschinul observă lucrul acesta, că „mintea se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea“6.
Adevărul de credinţă configurează întreaga viaţă a omului
Rezultatele investigaţiilor neuroştiinţifice au găsit multe corespondenţe între aceste feluri distincte de a gândi şi simţi, prezente în mod obişnuit în gândirea şi în emoţiile noastre, şi anumite arii neurale. Aceasta înseamnă că fiecare mod de a simţi, cu care ne obişnuim, şi fiecare fel de a privi şi de a gândi realitatea, pe care le întrebuinţăm în viaţa de zi cu zi, corespunde unui tip de funcţionare a creierului şi consolidează în creier anumite arii, anumite conexiuni. O carte recent apărută la noi, al cărei autor Richard Davidson este chiar unul dintre pionierii cercetărilor neuroştiinţifice cu privire la experienţele vieţii spirituale, oferă dovezi privind anumite tipare de emoţionalitate şi gândire care corespund unor urme specifice în structurile cerebrale7.
Sufletul, am putea spune într-o lectură teologică, lasă urme în trup! Faptul că asceza se imprimă în trupul şi în chipul unui cuvios este o realitate antropologică de nătăgăduit. Tot aşa cum mâinile unui pictor deprind, deodată cu manualitatea fină, solicitată de efortul lui creativ, o fragilitate şi o agerime specifice, o supleţe şi fineţe speciale, o anumită măiestrie a mişcărilor care devin, odată cu trecerea timpului şi cu exersarea lor repetată, tot mai capabile să transporte, să plasticizeze ideea în linii şi culoare. Cercetările neuroştiinţelor descoperă astăzi, într-un mod convergent, că experienţele repetate, pe care le alegem, pe care le urmăm, se imprimă în funcţiile noastre cerebrale, afectând maniera în care gândim şi simţim, felul în care ne reprezentăm binele şi frumosul, cuprinderea şi rezoluţia sensibilităţilor şi judecăţilor noastre.
În fine, şi cumva firesc dacă ţinem seama de cele spuse până acum, unele rezultate experimentale scot la iveală faptul că modul în care credem sau în care respingem existenţa lui Dumnezeu sculptează urme adânci în viaţa interioară, lăsând amprente distincte chiar şi în funcţionalitatea creierului. Prin urmare, ateismul sau credinţa, felul în care ne raportăm la şi credem în Dumnezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice altă convingere tare, într-o sumedenie de articulaţii ale gândirii, în emoţionalitate şi comportament, în felul cum ne făurim viaţa.
Mai general, „...felul cum ne reprezentăm mental Întâia Fiinţă, pe Dumnezeu cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieţii noastre“8. Fiecare mod de înţelegere şi mărturisire a lui Dumnezeu, la fel cum şi negarea sau ignoranţa în raport cu adevărul de credinţă şi existenţa Lui, se imprimă adânc în celelalte aspecte ale vieţii: în expresiile culturale, în maniera în care ne raportăm la lumea înconjurătoare, în felul în care înţelegem să folosim timpul liber, în tăria şi expresiile concrete pe care le primeşte ataşamentul faţă de valorile morale, în angajamentul relaţiilor interpersonale şi, desigur, în lucrarea cultivării virtuţilor. Aşadar, o bună parte din edificarea de sine, şi până la urmă întreg conţinutul vieţii noastre interioare, deodată cu locul pe care îl acordăm lumii şi ofertelor ei ajung toate să depindă de felul cum îl înţelegem pe Dumnezeu.
Note: 1 ‑V. L. G. Russek şi G. E. Schwartz, „Perceptions of parental caring predict health status in midlife: a 35-zear follow-up of the Hravard Mastery of Stress Study“, în rev. Psychosomatic Medicine, 1997, 59 (2): 144-149 şi D. Funkenstein, S. King şi M. Drollete, Mastery of Stress, Cambridge MA: Harvard University Press, 1957. Mai multe despre multe alte rezultate de acest fel, în Dean Ornish, Dragoste şi supravieţuire, Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
2 ‑Dean Ornish, op. cit., p. 59.
3 Ibidem, p. 64.
4 Ibidem, p. 85.
5 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 261.
6 ‑„Învăţături duhovniceşti“, în Filocalia românească, vol. 5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.
7 ‑V. Richard J. Davidson, Creierul şi Inteligenţa Emoţională, Editura „Curtea Veche“, 2013.
8 ‑Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19.