Inima - adâncul tainic al omului

Ne-am obişnuit să criticăm mai mult decât să apreciem frumosul existent. În fapt, adesea se întâmplă să trecem cu vederea acest frumos, chiar să nu-l conştientizăm, tocmai pentru că ne grăbim să exprimăm mai degrabă o nemulţumire faţă de ceea ce ni se oferă, să punem în evidenţă neajunsurile şi greşelile celorlalţi.

Totuşi, noi, ca fiinţe superioare, suntem înzestrate cu simţuri mai presus de cele animalice, adică suntem în stare să remarcăm lucruri care transpar în spatele palpabilului, al materiei tangibile sau al sensului primar pe care un gest oarecare îl îmbracă.

Ne scandalizează, uneori, oferta culturii psiho-senzoriale, mai exact, impactul produs asupra fiecărui aspect al vieţii, pornind de la lucruri de rutină, exterioare - febra înnoirilor (ca să ieşim din plictis), consumul emoţional, ca rezultat al marketingului experienţial care ne induce ideea de stopare a aparentului în favoarea autenticului1 - până la cele mai fine taine ale inimii noastre.

Spiritul critic şi ochiul iubirii

Desigur, predispoziţia spre o critică negativă - căci poate fi şi pozitivă - indică spiritul nostru selectiv, dar nu este suficientă. Etimologic, critica provine din grecescul (kritikos) - un derivat al lui(krisis) -, care desemnează capacitatea de judecată, apreciere, discernere, ceea ce pretinde criticului o ţinută morală înaltă. Însă o critică autentică comportă deopotrivă diagnosticarea bolii şi indicarea tratamentului adecvat, întrucât o judecată se face în scop constructiv, ca să acopere eventualele lacune.

În plus, mai înainte de a arăta minusurile unei atitudini care ne deranjează la cineva, este preferabil să descoperim frumuseţea persoanei chiar în acel moment, oricât de latentă ni s-ar părea. Psihosociologii recomandă în primă fază o apreciere pozitivă, pentru ca ulterior să intervenim cu o îndreptare adusă, cu mult tact, la cunoştinţa celui vizat, după cuvântul apostolic "chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită" (Gal. 6, 1). Inima omului este atât de sensibilă, încât pentru a pătrunde şi a opera cu succes înlăuntrul ei, la modul metaforic, ni se cer concomitent multă gingăşie şi fermitate, cunoaştere şi intuiţie, un fel de îndemânare foarte fină de chirurg. Ca să fii un bun chirurg trebuie să îţi placă realmente ceea ce faci, să ai vocaţie spre o atare meserie, cu atât mai mult cu cât "obiectul muncii" îl reprezintă însăşi viaţa omului. Cele mai recente rapoarte2 indică faptul că bolile cardiovasculare constituie principala cauză a morbidităţii şi mortalităţii în lume. În plan psihic, foarte mulţi oameni de diferite vârste se simt lipsiţi de energie, susceptibili de depresie pentru că dialogul dintre inimi este foarte deficitar, replică a superficialităţii cu care ne abordăm reciproc. Dragostea este energie care se comunică de la om la om, şi în consecinţa acestui fapt ea devine, practic, un veritabil generator de forţe cu reflexii de ordin psiho-somatic. Un geniu al medicinei din secolul trecut afirma că "energia dragostei dumnezeieşti alimentează energia fizică şi materia"3, ceea ce confirmă gândirea patristică în privinţa consideraţiei că harul umple sufletul cu o putere suprafirească, iar sufletul împărtăşeşte din strălucirea sa trupului4. De aceea, un "chirurg" al sufletului se impune mai întâi ca un autentic iubitor de om.

Departele de aproape

Dacă aprofundăm problematica secularismului, ajungem să constatăm indignarea pe care ne-o stârnesc pervertirea culturii şi degradarea educaţiei, spre exemplu, lipsa unui simţ estetic în muzică, dans, pictură, sau etica din social. Cu toate acestea, evităm o reacţie adecvată - criticăm, dar propunem şi o perspectivă complementară! Paralel cu identificarea unor alternative, se ia în vedere procesul de corijare, pe care se statuează o terapie curativă integră, căci ne confruntăm, în chip firesc, cu întrebarea: "Ce faci cu păcatul cuibărit în sufletul tău?" Când suntem bolnavi, scopul nostru nu mai este să prevenim boala, pentru că aceasta deja s-a instalat în noi, ci ne concentrăm asupra vindecării în baza unui tratament prescris de medicul specialist. De pildă, cum corectăm urma profund înscrisă în psihic de către o muzică cu tendinţe anarhice, să zicem, audiată în mod consecvent? Noile generaţii, grosso modo, sunt puse sub semnul îndoielii şi al ignoranţei, în privinţa bunului-simţ. Tinerii sunt desconsideraţi, eventual etichetaţi ca superficiali, egoişti şi orgolioşi în neştiinţa lor. Întâlnim o explicaţie bivalentă asupra acestui fapt: tinerii, întrucât nu se simt ascultaţi, reacţionează în consecinţă şi criticii lor se limitează să le perceapă doar latura întunecată, ca pe o expresie definitorie. Dar cunoaştem noi cu adevărat ceea ce este înlăuntrul cuiva ca să fim îndreptăţiţi în judecata noastră? Dacă însă nu vedem un strop de frumuseţe este, în mod cert, şi o problemă personală de optică. Înseamnă că ochiul nostru nu este încă simplu, nu a învăţat să vadă esenţa dincolo de orice aparenţă şi, deci, nu este capabil de a discerne cu acurateţe. Cu alte cuvinte, simţirea noastră, în loc să sesizeze coincidenţele din punctele înalte, rămâne grosieră, prizonieră a propriilor preconcepţii. Ca să ne depăşim starea de limită, ni se cer un curaj, o îndrăzneală de a crede în cele ce nu se văd încă în cel din faţa mea, dar se simt numai şi numai în virtutea unei iubiri creatoare, privată de orice interes meschin, de orice umbră de egocentrism. Desigur, căutăm să ne ascuţim simţurile, să vedem imperceptibilul latent, fără a omite totuşi lipsurile, în mod evident existente. Suntem, oare, capabili să ne încredem în om, chiar dacă acest fapt presupune renunţarea la viziunea personală de până atunci? Preferăm să decupăm adevărul după matriţa propriei gândiri sau, conştienţi de limitele raţiunii noastre, acceptăm să probăm noi orizonturi care ni se deschid faţă către faţă? Provocarea adevărului sau confortul egoismului orgolios, atotştiutor?

De la a lua pulsul la EKG sau cunoaşterea în trepte

Adeseori întâlnim expresia "a lua pulsul" unei situaţii, al unei stări de fapt sau al stării de spirit a cuiva şi în urma acestei "manevre" intuim sau chiar ne definitivăm o părere fondată pe precepte superficiale, insuficiente pentru a reda realitatea intrinsecă. De ce insuficientă? Pentru că nu cunoaştem cu exactitate ce se află în amonte de acel puls, nu cunoaştem stimulul interior, tainic, care dă naştere acelor pulsaţii vizibile şi perceptibile. Sfinţii Părinţi ai teologiei răsăritene explică decurgerea cunoaşterii din iubire5. Întâi îmbrăţişăm omul, învăţăm să-l iubim, pentru ca ulterior să cuprindem în mod inteligibil, nepervertit, subtilităţile sufletului. Astfel, iubirea dispune acuitatea ochiului duhovnicesc. Ce înseamnă, în cele din urmă, a lua pulsul unui om? Din punct de vedere medical, pulsul constituie acea mişcare fiziologică ritmică de dilatare şi de contractare a pereţilor arterelor, determinată de creşterea volumului de sânge pompat de inimă. Practic, se evaluează frecvenţa cardiacă, numărul de bătăi ale inimii pe minut. Bătaia inimii reprezintă contracţia muşchiului numit miocard, constituit din fibre musculare. Prin această contracţie este propulsat sângele în întreg organismul. Valoarea frecvenţei cardiace conferă informaţii despre starea pacientului. Frecvenţa cardiacă normală variază între 60-90 de bătăi/minut. Orice valoare care nu se înscrie în acest interval avertizează asupra unei tulburări de ritm cardiac, adică o aritmie: tahicardia (gr. "tahi" - rapid) marchează depăşirea limitei superioare, peste 90 de bătăi/minut, iar bradicardia (gr. "bradys" - lent) a limitei inferioare, sub 60. Iată că extremele atitudinale, translatate în medicină ca patologii ale organismului, constituie pericole în viaţa psihică şi duhovnicească, în absenţa discernământului. Informaţia pe care ne-o redă aflarea pulsului este utilă, dar insuficientă. Prin urmare, se solicită şi alte metode de investigaţie, mai profunde, care să diagnosticheze precis starea pacientului. S-a impus metoda ascultatorie - cu ajutorul stetoscopului sunt analizate zgomotele cardiace normale şi identificate cele anormal apărute în urma unui episod patologic cu localizare cardiacă. Echocardiografia este o metodă imagistică prin intermediul căreia se pot vizualiza cavităţile inimii, atriile, ventriculii, starea orificiilor mitral, tricuspid, aortic, pulmonar. Electrocardiografia vizează explorarea activităţii electrice a inimii. Acest complex de investigaţii privesc din mai multe unghiuri inima în scopul cunoaşterii structurii şi a parametrilor de funcţionare. În cazul descoperirii unei afecţiuni cardiace se impune o intervenţie prin tratament cu scopul de a vindeca sau de a stopa episodul patogenic în evoluţia lui. Observăm că, într-o analiză cât mai completă a inimii, medicul face apel la mai multe simţuri - vizual, auditiv, tactil. Foarte interesantă este, în acest sens, stihul din psalm "Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine" (Ps. 37, 10), care indică starea patologică a bolnavului, omul alienat, îndepărtat de Dumnezeu.

Astfel, "pacientului" nu-i este afectată doar inima, ci întreg organismul resimte slăbiciunea, iar pentru reabilitarea stării de sănătate interlocutorul, un apropiat sau duhovnicul îşi va solicita propriile simţuri, îl va cerceta prin diferite moduri de cunoaştere - comunicarea prin ascultare, răbdare, observare, împreună-pătimire - ca să înţeleagă care este factorul patogenic, unde este localizat şi cum îl poate îndepărta.

Terapia euharistică în perspectiva vindecării inimii

Omul, dacă nu-şi trăieşte viaţa în parametrii veşniciei, se blochează în mărunţişuri vremelnice, iar în situaţiile cruciale riscă să-şi piardă sensul, să fie complet debusolat. Pătruns de simţul vieţii dumnezeieşti, omul trăieşte "veşnicia ca mai reală decât vremelnicia" şi astfel îşi păstrează dispoziţia lăuntrică netulburată, într-o măsură mai mare sau mai mică, de incidentele fireşti ale cotidianului6. De aceea, inerent firii noastre reînnoite prin Botez este să ne mărturisim păcatele, să ni le asumăm şi să ne căim cu întreaga conştiinţă, pentru ca ulterior să reintrăm în comuniunea dumnezeiască. Căci ni se spune prin glasul proorocului: "Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele!" (Iez. 33, 11). Iar în comuniune nu putem pătrunde decât prin Taina Euharistiei, prin care ne împăcăm cu Dumnezeu, suntem mulţumitori şi redobândim calitatea de fii. Aşadar, împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine cheamă la o stare de adâncă smerenie în care se nasc bucuria şi recunoştinţa faţă de Iubirea Multmilostivă a lui Dumnezeu, Care îmbrăţişează omul, I se încredinţează lui. Scrierile patristice menţionează, în baza experienţei ascetice, că în stare de smerenie, omul nu mai este nemulţumit, răzvrătit nu simte nevoia să aibă mai mult decât are, pentru că el "este". Iar când spunem că este, înseamnă că a fost făcut şi rămâne ca părtaş al preaplinului dumnezeiesc. Exemplul sfinţilor ne relevă acest firesc al smereniei în contextul iubirii simple, neprefăcute.

În punctul culminant al Sfintei Anaforale, preotul rosteşte o semnificativă rugăciune de taină: "Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-Le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin". Vom reţine doar două aspecte importante spre luare aminte: aşezarea interioară şi sfinţirea Cinstitelor Daruri. Rugăciunea aceasta impune prin esenţa sa şi prin statutul ei din cadrul Dumnezeieştii Liturghii o atenţie mai adâncă la dispoziţia lăuntrică personală. Adică, îndreptându-ne către Pogorârea Sfântului Duh şi implicit spre apropierea de revărsarea dumnezeiescului har, deopotrivă asupra noastră şi asupra Cinstitelor Daruri, se cuvine a-L primi cu o profundă evlavie. Totuşi Sfinţii Părinţi menţionează că "taina se săvârşeşte, indiferent de vrednicia preotului şi de starea morală a creştinului"7. Pe de altă parte, Sfântul Chiril al Ierusalimului potenţează semnificaţia momentului înspre o lucrare concretă: "Ceea ce atinge Sfântul Duh se sfinţeşte şi se preface"8. Reţinem că nu doar Cinstitele Daruri se transfigurează, ci şi tot omul aflat în comuniune, care se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Iar această preschimbare se manifestă lăuntric în conformitate cu rugăciunea ulterioară: "Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, prin plinirea Împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă".

Încrederea în Cuvânt - puterea curativă a sufletului

Una dintre cheile pe care se fundamentează schimbarea omului o reprezintă credinţa însăşi, parte revelatoare a iubirii. Iar când pomenim de credinţă, în aceste circumstanţe, ne referim la încrederea în Hristosul din celălalt, Care-l poate preschimba, Care-i poate clarifica aceluia coordonatele ce îl orientează către veşnicie, trăind în lume. Transcenderea dualităţii materiale ce o implică preschimbarea constă în retragerea minţii din cele multe şi nestatornice prin intermediul raţiunii simple, adică o înţelegere unitară şi clară9. Astfel, din păcătos omul devine drept şi primeşte haina luminoasă, redobândeşte frumuseţea cea dintâi. Fiinţa umană se prezintă ca un receptacul deosebit de sensibil al cuvântului, dovadă că "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu" (Lc. 4, 4). Dacă un cuvânt adresat nouă poate produce o variaţie a dispoziţiilor lăuntrice, cu atât mai mult Însuşi Cuvântul - Dumnezeu - îl poate trezi pe om din starea de dormitare a sufletului. Omul devine, iar nu se omoară pentru că vom urî păcatul din om, iar nu pe om. Asemenea şi patimile dispun de proprietatea de a fi convertite, căci afectele negative devin pozitive prin conlucrarea harului cu voinţa umană, iar energia specifică îşi modifică destinaţia acţiunii. Sfântul Apostol Pavel ne aduce în atenţie că "noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (II Cor. 5, 4).

note

1 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală - eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, pp. 33-36.

2 http://www.who.int/nmh/ publications/ncd_report_full_en.pdf; http://www.cdc.gov/ nchs/fastats/lcod.htm.

3 Sfântul Arhiepiscop Dr. Luca al Crimeii, apud Konstantin V. Zorin, Enigmele eredităţii: păcatele strămoşilor şi genele urmaşilor, Ed. Sophia, Bucureşti, p. 142.

4 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, vol. I, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 256.

5 Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 191.

6 Ibidem, pp. 218-220.

7 Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 351.

8 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, IBMBOR, Bucureşti, 2003...

9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. şi cu note adăugate de pr. profesor Dumitru Stăniloae, IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 447.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.