Internetul, ca spaţiu spiritual virtual

Internetul este o sursă remarcabilă de informaţii, acoperind o varietate infinită de teme, dintre care religia este una dintre cele mai populare accesate. World Wide Web a deschis o adevărată oportunitate incitantă de a studia credinţele şi practicile religioase ale oamenilor de pretutindeni din lume şi a putea conversa cu aceştia. Dar ne putem practica religia stând în confortul propriei case, navigând pe internet? Sau putem să privim spaţiul virtual ca un instrument de reintroducere a spiritualităţii într-un context postmodern? Şi care ar fi consecinţele?

Nu putem nega importanţa, rapiditatea şi amploarea dezvoltării internetului ca spaţiu virtual de informare, comunicare, comercial, de divertisment sau chiar spiritual, depăşind barierele de timp şi spaţiu. De la literatură şi diverse publicaţii la muzică, filme, jocuri, conversaţii şi discuţii şi până la tranzacţii financiare, realizăm că majoritatea aspectelor din viata societăţii contemporane au loc în spaţiul virtual. Însă cantitatea şi diversitatea informaţiilor prezente pe internet, precum şi anonimitatea comunicării prin intermediul textului şi al imaginilor digitale prezintă o provocare nu numai pentru delimitările geografice, dar şi pentru convenţiile şi normele religioase tradiţionale.

Pe măsură ce numărul website-urilor religioase şi al comunităţilor online este în continuă creştere astăzi, rezultând astfel într-un exod în masă din biserică în lumea virtuală a computerelor, este necesar să reevaluăm modul în care cyber-spaţiul induce o nouă formă de a fi religios şi schimbări în experienţele religioase în societatea postmodernă.

Ce reprezintă cyber-religiozitatea?

Aparent, posibilităţile religiozităţii virtuale sunt nelimitate în noul mileniu. Pentru a exprima un limbaj religios digital, a fost nevoie de crearea unei noi terminologii. Astfel, conceptul de cyber-religiozitate ar semnifica orice tip de experienţă sau activitate religioasă mediată de internet, în timp ce cyber-adorare ("cyber-worship") exprimă varietatea experienţelor religioase realizate prin intermediul unui angajament virtual, precum cultul online, veneraţia virtuală, rugăciunea electronică, cyber-Puja etc. Credincioşii se pot întâlni virtual şi participă la cult în cyber-biserici ("cyber-churches") sau în cyber-heaven (un loc analog raiului) pentru a comemora pe cei dragi care nu mai sunt în viaţă. Mai mult, pentru ca numărul membrilor comunităţii virtuale să crească este nevoie de "e-vanghelişti" care să răspândească şi să transmită învăţăturile printre cei necredincioşi. "E-vanghelismul" prezintă internetul, în acest sens, drept noul câmp de misiune al secolului al XXI-lea.

Începutul întemeierii cyber-religiozităţii poate fi asociat cu crearea paginii web Partenia de către episcopul romano-catolic francez Jacques Gaillot, care s-a autodeclarat episcop al spaţiului virtual, păstorind pe toţi cei care îl contactează în parohia sa virtuală. În lucrarea sa, Give me that online religion (2001, p. 30), Brasher explică faptul că motivul întemeierii Parteniei are la bază conflictul lui Gaillot cu Vaticanul. După recurgerea la televiziunea franceză pentru a critica poziţia catolică tradiţională pe teme precum căsătoria preoţilor, Gaillot s-a trezit repartizat din dioceza franceză Evreux în cea a Parteniei, o dioceză fără frontiere.

În mod oficial, prima cyber-biserică recunoscută în istoria religiilor a fost creată de preotul prezbiterian şi specialist web Charles Henderson în 1992, numită Prima Biserică a Cyber-spaţiului (http://godweb.org/), un consorţiu de biserici ecumenice şi indivizi care se întâlnesc online în fiecare duminică seara pentru conversaţii, predici şi cântece religioase înregistrate.

Cyber-religiozitatea: o potenţială ameninţare a religiei tradiţionale?

Urmările pe care internetul le are asupra comportamentului religios sunt greu de estimat. Spaţiul virtual induce un nou mod de a fi religios, accelerând schimbări în sensibilităţile religioase care au deja loc în societăţile moderne târzii: respingerea instituţiilor religioase şi subminarea valorilor tradiţionale cu privire la rolurile oficianţilor, slujitorilor religioşi şi a îndatoririlor credincioşilor. Dacă acestui tip de religiozitate îi lipseşte o ierarhie autorizată, atunci oricine se poate proclama expert instant. În spaţiul virtual, o religie poate fi creată de oricine, indiferent de experienţă, poate include oricât de mulţi adepţi, ignorând dinamicile interpersonale şi poate exista nu mai mult decât sub forma unor liste de discuţii. E locul excelent de întâlnire pentru antagonismul religios, pluralismul religios şi noile mişcări religioase, devenind o resursă ideală pentru lideri şi mistici religioşi autoproclamaţi, care se pot face cunoscuţi şi urmaţi mult mai uşor în mediul virtual decât în cel real.

Internetul poate să facă posibilă comunicarea şi chiar formarea unei comunităţi dincolo de graniţele fizice regionale sau naţionale, însă aceasta reprezintă o formă "nespirituală" sau chiar abstractă de religiozitate. O astfel de comunitate nu se poate forma în adevăratul sens al cuvântului, ci se poate doar minimaliza pentru a reprezenta o situaţie dată, o pseudo-comunitate. Ceea ce face atractiv internetul pentru alte forme de cunoaştere, şi anume anonimitatea şi imaterialitatea sa, este, din punct de vedere religios, contraproductiv. Slujbele de deces în spaţiul cibernetic sunt doar o copie jalnică de depăşire a suferinţei umane reale, nu virtuale. La fel, s-ar putea spune că şi nunţile pe internet sunt nici mai mult, nici mai puţin decât o satiră, o parodie. Îndrumarea spirituală - poate forma cea mai des întâlnită intervenţie religioasă electronică, se bazează mult prea mult pe schimbul de emailuri, iar câteva lumânări electronice care pâlpâie pe poza unui altar sunt doar câteva reminiscenţe ale unei experienţe religioase reale. În faţa unui monitor nu poate avea loc o transpunere religioasă. Într-o anumită formă, prin intermediul internetului ne întoarcem la o formă primitivă a religiei, reprezentată prin imagini statice.

De asemenea, internetul oferă utilizatorului o experienţă ce angajează un număr limitat de simţuri, într-o stare de izolare fizică de ceilalţi, cu care va stabili strict o conexiune mediată de tehnologie. Ce se va întâmpla cu simţul nostru spiritual când ritualurile vor fi efectuate doar în spaţiul virtual? Vom pierde mirosul florilor sau al tămâii, însă va fi ritualul la fel de eficient pentru participanţi dacă întreaga experienţă senzorială a ritualului e diminuată, redusă la text, sunet şi imagine, dacă se folosesc cyber-flori, cyber-flăcări sau cyber-tămâie?

Dacă la prima vedere, pentru cineva mai puţin experimentat, cyber-religiozitatea pare a fi dovada unei inovaţii religioase, o idee irezistibilă a unui loc care captează imaginaţia religioasă şi este caracterizat de absenţa obstrucţiilor, în realitate, ea se dovedeşte un pariu pierdut. Situaţii de acest fel avertizează încă de pe acum asupra faptului că în aceste forme digitalizate religia devine detaşată de locuri, timp şi persoane reale, de memoria colectivă şi devine, în mod inevitabil, o pseudo-religiozitate.