Introspecţia stimulează creşterea materiei cerebrale

Într-un articol publicat cu două săptămâni în urmă făceam menţiune despre unele descoperiri privind neuroplasticitatea şi interacţiunea dintre minte şi creier. Între altele, era vorba atunci de felul cum meditaţia şi rugăciunea ar putea antrena o schimbare a anumitor zone din cortex. Rezultatele indicau, aşadar, că viaţa spirituală nu schimbă doar dispoziţia sufletească! Ea poate contribui, într-un mod decisiv, la diminuarea sau creşterea în densitate a unor zone din creier cum ar fi "insula" sau "nucleul amigdalian, regiuni strâns legate de reflecţia de sine, respectiv teama şi frica. În fine, susţineam o anumită convergenţă între rezultatele acelea şi viziunea patristică privind relaţia suflet-trup şi modul cum viaţa sufletească influenţează viaţa trupului.

Revenim în acest articol cu alte rezultate semnificative din aria neuroştiinţelor care pot fi la fel de relevante pentru viaţa spirituală creştină.

Este important să menţionăm, mai întâi, faptul că în creier sunt două tipuri de materie cerebrală: materia cenuşie şi materia albă. În timp ce materia cenuşie este constituită din neuroni conectaţi prin dendrite şi axoni nemielinizaţi, materia albă este alcătuită din axoni mielinizaţi. Cum se poate vedea, deosebirea dintre materia albă şi cea cenuşie este dată, între altele, de prezenţa sau absenţa mielinei, o substanţă cu rol izolator (dielectric) în procesul de transmitere a impulsurilor nervoase (de natură electrică). De fapt, mielina asigură mediul adecvat pentru circulaţia impulsurilor nervoase, întrucât axonii materiei albe, fiind mielinizaţi, sunt izolaţi şi pot evita "scurtcircuitările", reuşind în acest fel să transporte impulsurile nervoase către arii mai îndepărtate ale creierului.

Este semnificativ de menţionat aici faptul că o bună funcţionare a creierului presupune existenţa acestei deosebiri între materia cenuşie şi cea albă. În 2006, doi cercetători americani au prezentat un model teoretic de funcţionare a creierului. Plecând de la presupunerea că o bună îndeplinire a funcţiilor cerebrale ar însemna o interconectivitate cât mai mare a neuronilor şi timpi cât mai scurţi pentru transmiterea semnalelor nervoase, cercetătorii au căutat să obţină, pe cale teoretică, o structură neuronală cu o arhitectură optimă. Rezultatul demersului lor teoretic a fost semnificativ! Necesitatea de a conecta neuronii cu mulţi axoni şi imperativul vitezei de transmitere a impulsurilor au condus firesc, logic chiar, la "segregarea" materiei în două componente cu funcţii asemănătoare celor pe care le au materia cenuşie şi materia albă, care să asigure conectivitatea locală şi, respectiv, conexiunea globală şi rapidă.

Câteva indicii biologice ale reflecţiei

Mai mulţi cercetători conduşi de profesorul Geraint Rees de la University College London au reuşit să demonstreze faptul că există o legătură între cantităţile de materie cenuşie şi albă din creier şi activitatea de introspecţie! În urmă cu 10 ani era deja cunoscut faptul că activitatea reflexivă corespunde unei zone a cortexului prefrontal. Cercetarea realizată de echipa de la Londra a dovedit însă că persoanele obişnuite să reflecteze asupra modului cum gândesc (ceea ce psihologii numesc metacogniţie, cunoaşterea orientată spre înţelegerea procesului de cunoaştere) au mai multă materie cenuşie şi materie albă în zonele corespunzătoare!

Deşi nu este clar în ce fel introspecţia stimulează creşterea cantitativă a materiei cenuşii şi a celei albe, există indicii ce sugerează că reflecţia cu privire la activitatea reflexivă are un aport decisiv. Cu alte cuvinte, procesul de introspecţie, reflecţia cu privire la noi înşine sunt acţiuni care pot determina, într-un mod semnificativ, creşterea cantităţii de materie cerebrală din creier!

Rezultatele acestei descoperiri ar putea fi deosebit de relevante în câmpul mai larg al terapiilor ce vizează recuperarea persoanelor care au suferit afecţiuni ale sistemului nervos. Chestiunea devine evidentă dacă ţinem seama de faptul că, de cele mai multe ori, se poate face o deosebire de gravitate între afecţiunile mentale ale pacienţilor care sunt capabili de procese metacognitive, care sunt aşadar conştienţi de boala lor, şi cei care suferă de o afecţiune psihică ce le afectează capacitatea de a realiza metagoniţii. Cel mai adesea, spune Geraint Rees, persoanele din prima categorie pot înregistra ameliorări semnificative ale bolii, chiar fără medicaţie, situaţie care nu este valabilă în cele mai multe dintre cazurile ce privesc persoanele din cea de-a doua categorie.

Capacitatea de a vedea lumea şi cu ochii altora

Un alt studiu recent, desfăşurat la Universitatea Michigan, a avut în atenţie 42 de persoane de diferite vârste, dispuse în mai multe vârste (6-9 ani, 10-12 ani, 13-19 ani şi 22-27 ani). Cercetătorii au reuşit să arate faptul că tot ceea ce înţelegem de regulă prin "capacitatea de a vedea lumea cu ochii altora" are un corespondent, la nivel cerebral, anume gradul de conectivitate a unei arii importante din creier, numită nucleul dorso-medial. Aceasta primeşte, de regulă, impulsuri de la cortexul prefrontal şi de la sistemul limbic ("responsabil" cu emoţii precum frica şi agresivitatea) şi are un rol crucial în atenţie, organizare, gândire abstractă şi memoria de scurtă durată.

Pe de o parte, cercetătorii au arătat faptul că o conectivitate scăzută la acest nivel corespunde mai ales copiilor care suferă de autism. Pe de altă parte, în cazul copiilor sănătoşi, gradul de conectivitate a acestei zone se îmbunătăţeşte cu vârsta. Cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintează în vârstă, copiii dobândesc o capacitate tot mai bună de introspecţie şi realizează aceasta, de regulă, după perioada de adolescenţă.

Părinţii pustiei şi datele neuroştiinţelor

Rezultate de acest fel obţinute în neuroştiinţe, un domeniu de cercetare nou şi extrem de dinamic, se deschid, într-un mod neaşteptat, către înţelepciunea şi experienţa spirituală a părinţilor pustiei, autori care au acordat o mare atenţie reflecţiei interioare. Se anunţă, aşadar, prin aceste deschideri, un posibil dialog între teologia filocalică şi descoperirile neuroştiinţelor. Un astfel de dialog ar putea fi edificator, de exemplu în privinţa legăturii strânse între minte şi creier sau în privinţa raporturilor dintre viaţa sufletească şi trup.

Mai mult decât atât, un astfel de dialog este necesar şi pentru faptul că experienţa sfinţilor conţine şi distincţii importante, care ar putea fi de asemenea edificatoare. Reflecţia, smerita cugetare, introspecţia, potrivit recomandărilor sfinţilor, încep, se desfăşoară şi se sfârşesc cu gândul aţintit la Dumnezeu. Nu avem de-a face cu o "metacogniţie" în înţelesul psihologic al termenului, ca proces autonom de reflectare cu privire la sine, gândire ce zăboveşte asupra ei însăşi, minte ce se apleacă asupra propriei sale taine, întrucât, în experienţa sfinţilor, pătrunderea tainei personale e subsecventă efortului de despătimire, de înduhovnicire a vieţii, de viaţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Abia acestea sunt experienţele care asigură premisele efortului introspectiv şi deschiderea lui într-un plan mai cuprinzător, al relaţiei interpersonale cu Dumnezeu şi cu semenii.

De aceea, rezultatele neuroştiinţelor pot deschide un câmp semnificativ de dialog pentru teologie şi ştiinţă, scoţând la iveală, pentru postmodernitatea noastră grăbită să rupă legăturile cu tradiţia şi istoria, că sfaturile bătrânilor îmbunătăţiţi, păstrate în vechile scrieri filocalice, sunt indicaţii pe care neuroştiinţele le desluşesc pe calea greu de contestat a experimentelor ştiinţifice. (luminaceluinevazut@gmail.com)