Jucăriile şi rolul lor în viaţa noastră

Jocul este limbajul natural al copilului, o metaforă şi expresie simbolică a ceea ce se petrece în viaţa lui. Jocul este pentru copii ceea ce reprezintă limbajul pentru adulţi. Neavând experienţa vieţii, în general copiii găsesc propriile soluţii la problemele cu care se confruntă, cel mai adesea soluţii creative. Astfel, ei devin mici exploratori, descoperitori, mereu activi, ajungând să-şi construiască imaginaţia în jurul jucăriilor.

De la simplele blocuri de construcţie şi mingi de diverse mărimi până la sofisticatele maşinării robotice, jucăriile intermediază drumul către realitate pentru copii şi le oferă miniaturi reprezentative ale lumii adulţilor. Le stimulează creativitatea, le dezvoltă inteligenţa şi perspicacitatea, pregătindu-i pentru viaţa de adult.

Renumitul psiholog E. Erikson definea jocul ca fiind o situaţie în care un copil poate trece prin anumite experienţe, creându-şi situaţii-model şi dirijând realitatea prin planificare şi experimentare. Jocul oferă oportunităţi de auto-exprimare, dominare şi dezvoltare într-un mod propice vârstei copilului.

În mod normal, jucăriile au un rol terapeutic în acest proces. Dacă jocul e considerat limbajul copiilor, atunci jucăriile sunt cuvintele lor.

Preferinţa pentru anumite tipuri de jucării

Preferinţa copilului pentru o jucărie sau alta nu este întâmplătoare, în spatele ei este un întreg scenariu terapeutic, încât putem vorbi de o psihologie a jucăriilor. Astfel, dacă copilul va alege un dinozaur, o puşcă sau o sabie, acest lucru indică prezenţa unui anumit grad de agresivitate şi mânie. Păpuşile, bibelourile, biberoanele şi diverse obiecte de bucătărie exprimă nevoia copilului de protecţie, de a fi îngrijit şi protejat. Jocuri precum Monopoly, ce implică prezenţa banilor sau a altor bunuri materiale, indică afirmarea unei trăsături competitive şi dorinţa de a fi lider. O casă de păpuşi asociată cu diverse figurine şi obiecte de mobilă este adesea expresia unor probleme existente în cadrul familiei, pe care copilul le conştientizează, dar nu le poate înţelege semnificaţia.

În ceea ce priveşte rolul de gen, copiii sunt, în general, învăţaţi şi educaţi să aleagă jucăriile specifice genului lor. Încă din primele săptămâni după naştere, părinţii îi îmbracă în mod distinctiv: pe fete în roz şi pe băieţi în albastru. Tot astfel se întâmplă şi în cazul jucăriilor: părinţii sunt cei care le cumpără pentru fiecare gen în parte, iar dacă copilul va manifesta o preferinţă mai mare faţă de jucăriile genului opus, va fi ferm descurajat şi reorientat. În acest mod, preferinţa faţă de jucării în funcţie de sexul lor este prezentă până şi la copiii de un an şi jumătate şi este indusă de către părinţi. Totuşi, se pare că băieţii care preferă jocul cu păpuşile devin mai târziu în viaţă persoane sensibile, iar fetiţele ce se joacă cu maşinuţe, tancuri şi puşti au tendinţa de a fi mai dure.

Jocuri simple şi clasice sau electronice şi sofisticate?

Cum tehnologia a evoluat, şi jucăriile au evoluat, devenind din ce în ce mai complexe. Înainte, jucăriile erau făcute din lut, beţe şi iarbă. Astăzi sunt făcute din plastic, cauciuc sau chiar metal. Jucăriile sofisticate pot chiar recunoaşte vocea „stăpânului“, pot răspunde la ea folosind sute de fraze programate. Altele efectiv pot comunica cu alte jucării sau chiar recunoaşte vizual obiecte.

Conform unui studiu din 2007 al Universităţii Temple, jucăriile simple sunt mai bune decât cele electronice, sofisticate. Mingile de cauciuc, blocurile de construcţie, creioanele colorate, adică acele jucării pe care le găsim în spatele rafturilor şi care nu costă mult, ar prezenta avantaje evidente faţă de jocurile electronice ce au invadat piaţa în ultimii ani, ca urmare a dezvoltării accelerate a tehnologiei.

Multe dintre jucăriile de astăzi impun copiilor o anumită activitate: să le vorbească, să le cânte, să apese pe anumite butoane etc. Astfel, creativitatea copiilor este considerabil redusă. Fiind mici exploratori, copiilor le place să-şi dea seama ei înşişi de modul de funcţionare al unei jucării şi mai ales felul în care se vor folosi de acea jucărie. Jucăriile nu trebuie să impună copiilor cum anume să se joace cu ele, ci procesul trebuie să fie invers: ele trebuie să trezească şi să dezvolte imaginaţia şi unicitatea copilului. Ele trebuie văzute ca „recuzită“ pentru jocul copiilor, şi nicidecum să-i direcţioneze sau să le impună o anumită abordare. Jucăriile nu trebuie să fie sofisticate, ci funcţionalitatea lor trebuie să fie de ordin primar.

Jucăriile trebuie sa încurajeze interacţiunea socială. Este bine, într-adevăr, ca, în general, copiii să petreacă un anumit timp singuri, dar e preferabil ca acesta să fie în comuniune cu alţi copii de vârste asemănătoare.

Jucării pentru adulţi

Jucăriile au fost întotdeauna imaginea reprezentativă doar pentru copii. Însă jocul însoţit de râs şi distracţie a devenit una dintre principalele metodele terapeutice folosite de psihologi pentru părinţii epuizaţi şi stresaţi din cauza serviciului.

Adevărul nerostit este că adulţii au îndrăgit întotdeauna jucăriile, acestea reuşind să ne introducă într-un alt timp şi spaţiu. Când suntem total absorbiţi de o activitate, avem obiceiul de a ne distanţa de grijile şi preocupările cotidiene. Ca urmare a acestui fapt, producătorii au scos pe piaţă jucării pentru managementul stresului adulţilor: jocul computerizat Tetris, mingea Koosh, mingiuţele de stress (ce sunt strânse în mână şi modelate), tubul Flo Motion Stress (un tub pe un sfert cu apă, din care susură ritmic apa înainte şi înapoi), jucăria Yo-yo etc.

Ce face totuşi ca o jucărie să fie terapeutică?

Rolul terapeutic al râsului şi jocului, precum şi arta de a folosi jucăriile pentru reducerea stresului şi întreţinerea bunei dispoziţii sunt abordări moderne ale psihoterapiei.

Însă, au toate jucăriile acest rol terapeutic? Psihologii susţin că acele jucării care implică conceptul de dăruire, de socializare şi împărţire, sau care ar avea anumite forme specifice (sunt preferate formele rotunde, sferice, ce presupun un continuum armonic şi evitate cele în colţuri şi unghiuri care ar putea predispune la agresivitate), sau care îndeplinesc anumite sarcini (zboară, sar, plutesc) îndeplinesc un rol terapeutic. În vârful preferinţelor se situează mingile de cauciuc, pe care adultul (sau copilul) le modelează şi le strânge pentru a se linişti, calma sau baloanele de săpun. Sunt indicate, de asemenea, jocurile de perspicacitate, însă acestea nu trebuie să aibă un grad de dificultate prea ridicat pentru a nu produce sentimentul de inferioritate şi inutilitate, ducând ulterior la iritarea utilizatorului.

Potrivit unui studiu al psihologilor japonezi din 2001, jucăriile de pluş reprezentând diverse animale au un rol terapeutic în tratarea pacienţilor cu demenţă severă. Terapeutul oferea 3 jucării de pluş (o gorilă, un tigru şi un căţeluş) în timpul programului terapeutic. Aceste jucării făceau diverse acţiuni amuzante. Înregistrând reacţiile pacienţilor, s-au observant reacţii surprinzătoare: majoritatea era interesată de jucării şi părea mult mai veselă şi mai puţin agitată. De asemenea, s-ar părea că unele jucării electronice (LINKX) ar ajuta în tratamentul copiilor cu autism. Cercetătorii de la Universitatea de Tehnologie din Delft (2007) au testat această ipoteză pe copii autişti cu vârste între 3 şi 5 ani. Rezultatele au adus noi beneficii în tratarea autismului, prin dezvoltarea limbajului, copiii reuşind să înveţe cuvinte noi.