O întâlnire istorică între Raţiune şi Credinţă

Înţelegerea deplină a condiţiilor care au permis dezvoltarea unei culturi creştine este cu anevoie de realizat. O dificultate insurmontabilă e constatată de fiecare dată, chiar de la început, atunci când se încearcă o analiză a întâlnirii fecunde dintre tradiţia iudaică, filosofia greacă şi creştinismul primelor veacuri. În multe privinţe, miezul acestei întâlniri ar putea fi mărturia creştinilor potrivit căreia Logosul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Omul, ceea ce a reprezentat un adevărat scandal şi pentru greci, şi pentru gândirea iudaică1, şi totodată una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri ale Revelaţiei creştine în istorie.

Cu privire la întâlnirea dintre greci şi creştini, trebuie spus că ea nu reprezintă doar un capitol de istorie. Astăzi, confluenţa acestor două spaţii constituie cea mai bună introducere pentru una din temele fierbinţi ale dialogului dintre teologie şi ştiinţă: raportul dintre raţiune şi credinţă. Puterea cuprinzătoare a raţiunii omeneşti, capabilă să sesizeze în lumea sensibilă înţelesuri inteligibile, este reprezentată, la întâlnirea istorică dintre creştinism şi elenism, de greci. În zilele noastre, scrierile filosofilor greci din Antichitate şi din perioada elenismului dau însă o mărturie unică despre înălţimea înţelegerii la care poate ajunge cel ce se călăuzeşte, în cunoaştere, în mod adecvat de observarea lumii şi de judecăţile sale corecte şi prudente cu privire la ea. Pe de altă parte, creştinii, chemaţi de Dumnezeu să creadă şi să mărturisească în istorie despre Adevărul situat mai presus de înţelegere, sunt reprezentanţii credinţei. Creştinii transmit întregii umanităţii provocarea cea mai mare adresată omului şi invitaţia cea mai generoasă în ordinea cunoaşterii, anume că cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formă de cunoaştere este credinţa în Dumnezeu Treime, vestită nouă de Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, experiată ca viaţă în Dumnezeu, trăită în Biserică.

Totuşi, dacă observăm atent momentele de început ale Bisericii, vom vedea că raţiunea grecilor şi credinţa creştină s-au întâlnit chiar în zorii creştinismului, într-un loc cu multă semnificaţie pentru greci: Areopagul. O întâlnire la care adevărul de credinţă a fost mărturisit de unul dintre cei mai mari creştini din istorie: Sfântul Apostol Pavel.

Examenul raţiunii şi ajutorul credinţei

Între anii 51 şi 54, după Sinodul de la Ierusalim, Sfântul Apostol Pavel pleacă în cea de-a doua călătorie misionară. În Troa, are o vedenie prin care i se descoperă că trebuie să călătorească înspre Macedonia (Fapte 16, 9). Şi, după ce în Filipi înfiinţează prima Biserică pe teritoriul european şi după vindecarea minunată a unei vrăjitoare, Sfântul Pavel şi Sila care îl însoţea sunt închişi. După ce, în mod minunat, cei doi vor fi eliberaţi de un cutremur care va deschide porţile temniţei, Sfântul Pavel va ajunge în Tesalonic, şi după alte trei săptămâni, în Atena.

Conştient de faptul că are de-a face cu bărbaţi obişnuiţi cu subtilităţile raţiunii, Sfântul Pavel porneşte în predica sa din Areopag, locul consacrat al filosofilor atenieni, de la faptul că grecii aveau în cetatea lor statui închinate unui zeu necunoscut. „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă“ (Fapte, 17, 22-23).

„Dumnezeu, Care a făcut lumea, continuă Sfântul Apostol Pavel, şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini. Nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi“ (Fapte, 17, 24-27). Sfântul Apostol Pavel afirmă, aşadar, că pe acest Dumnezeu Îl va vesti el, anume pe Cel Care a făcut toate cele ce sunt în lume, afirmând că întreaga existenţă a lumii, cu ordinea ei, a fost făcută de Dumnezeu ca oamenii să-L caute pe El. Sfântul Pavel continuă apoi afirmând că în „El trăim, ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: „Căci al lui neam suntem“ (Fapte, 17, 28), utilizând o formulare asemănătoare unui citat din Aratos2.

„Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi“ (Fapte 17, 29-31). Aici însă înţelegerea grecilor este pusă la grea încercare. Ascultătorii din Areopag instruiţi şi obişnuiţi cu elaborate discursuri filosofice, în care argumentele sunt cântărite cel mai adesea, prin puterea raţiunii, îl vor opri pe Sfântul Pavel să mai vorbească tocmai pentru că el pomenise despre Înviere: „Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată“ (Fapte 17, 32). S-ar putea întrevedea aici, în acest ultim verset, unul din testele majore pe care raţiunea trebuie să le treacă pentru a primi Adevărul. Şi, după cum vedem, în cele ce s-au petrecut în Areopag, raţiunea nu poate trece acest test dacă nu e ajutată de credinţă.

Prăpastia între rătăcire şi Adevăr

Câteva consideraţii care se dovedesc astăzi importante, în maniera de înţelegere a dialogului dintre teologie şi filosofie. Este remarcabilă mai întâi abordarea Sfântului Apostol Pavel, care se arată deopotrivă inspirată şi firească. Sfântul Pavel nu exercită presiune, nu încearcă să mărturisească împotriva auditoriului mai mult decât acesta poate primi, semn că înţelege şi dificultatea lor de a crede şi înălţimea străină de lumea aceasta a ceea ce el ar fi putut să mărturisească despre Adevăr. Sfântul Pavel înţelege condiţia existenţială a filosofilor din Areopag, situaţi, prin cultura şi preocupările lor, deopotrivă aproape de Dumnezeu şi departe de El. Ei sunt deopotrivă aproape de Dumnezeu, prin nevoile lor existenţiale, prezente în fiecare om conştient de propria-i finitudine, dar sunt şi departe de El, cu mintea împovărată de concepte şi acoperită cu stratul gros al modelelor raţionale, strânse şi dezvoltate în lunga tradiţie greacă. Sfântul Apostol Pavel înţelege, ca un misionar prin excelenţă, situarea filosofilor greci şi pentru faptul că el însuşi a experiat, în propria-i viaţă, situaţia aceasta de a fi aproape şi în acelaşi timp departe de Dumnezeu; aproape de adevărul înveşmântat în tiposurile Vechiului Legământ şi departe de Dumnezeul Întrupat, apărând cu ardoare tradiţia şi credinţa poporului ales, printr-o luptă îndreptată chiar împotriva celor ce mărturisesc venirea lui Mesia. De aceea, Sfântul Apostol Pavel - trecut el însuşi peste prăpastia dintre rătăcire şi Adevăr, nu prin puterile sale, ci prin arătarea lui Hristos pe drumul Damascului - nu va crede în forţa argumentelor raţionale, nici în puterea lor de a transmite fiorul credinţei vii, care să-i convertească pe greci.

Dovezile credinţei

În legătură cu aceasta, două sunt observaţiile pe care merită să le adăugăm aici. Mai întâi, este faptul că o experienţă unică îl face pe cel ce a trăit-o să resimtă nevoia de a o mărturisi. Experienţele-limită marchează profund şi definitiv pe cei ce le traversează, mai ales dacă ele au un caracter singular, fără precedent. Foarte adesea, amintirea acestei experienţe-limită nu se şterge de-a lungul întregii vieţi, îmboldind pe cel ce a trăit-o să dea mărturie despre ea, cu multă emoţie şi convingere. Avem de-a face cu situaţii de acest fel mai ales în cazul celor asupra cărora Însuşi Hristos a lucrat minunile vindecării. Este cazul, de exemplu, orbului din Ierihon, vindecat de Hristos. E greu de cuprins starea minunată pe care a avut-o orbul după ce, prin minunea săvârşită de Hristos, a ajuns să vadă. Însă nu e greu de înţeles de ce anume, după ce a fost vindecat, nu a găsit altceva mai preţios de făcut decât să meargă după Hristos, „slăvind pe Dumnezeu“ (Luca 18, 43). La fel în cazul celui surd şi gângav vindecat de Domnul Hristos, episod pomenit în Evanghelia lui Marcu. În acest caz, se întâmplă ceva chiar mai edificator. Hristos le porunceşte celor ce erau de faţă să nu spună nimănui despre vindecarea celui suferind. Cu toate acestea, cum ne arată textul, cei de faţă procedează pe dos: „Cu cât le poruncea şsă nu spună nimănuiţ, cu atât mai mult ei Îl vesteau“ (Mc. 7, 35-36). În fine, situaţia e aceeaşi şi în cazul vindecării celor doi orbi din Galileea. Hristos le porunceşte „cu asprime“: „Vedeţi, nimeni să nu ştie“ (Mt. 9, 30), însă cei vindecaţi nu ascultă porunca! Dimpotrivă, ei aleg să Îl vestească „în tot ţinutul acela“ (Mt. 9, 31)!

E dificil de înţeles şi de trăit în mod deplin starea celor vindecaţi de Hristos - Cuvântul lui Dumnezeu, trecerea lor minunată de la suferinţă şi neputinţă la deplinătatea puterilor omeneşti. Însă e uşor de înţeles de ce anume, odată vindecaţi, aceştia nu se opresc din mărturisirea lor, din vestirea minunată a vindecării săvârşite de Domnul. Dorinţa lor înflăcărată de mărturisire este atât de puternică, încât rămâne valabilă chiar şi pentru cei ce primesc poruncă explicită de la Însuşi Hristos vindecătorul lor, să nu spună nimănui nimic despre aceasta.

Credinţa este mai presus de raţiune

De ce facem aceste menţiuni aici? Şi Sfântul Apostol Pavel a trecut printr-o experienţă-limită. Sfântul Pavel nu avusese prilejul, cum a fost cazul celorlalţi Apostoli, să descopere pe Hristos şi dumnezeirea Lui, într-un mod treptat, prin cuvintele Sale, prin minunile Sale, prin profeţiile Sale referitoare la pătimirile şi moartea prin care avea să treacă, profeţii pe care El Însuşi le-a făcut către Apostolii Săi. Sfântului Apostol Pavel, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, i S-a arătat deodată, Înviat, fără nici o altă înştiinţare, într-un moment în care Sfântul Pavel se lupta cu cei ce-L mărturiseau pe El.

Omeneşte judecând, e greu de înţeles cum, în Areopag, la prima întâlnire cu cea mai profundă, cea mai articulată dintre culturile vremii, Sfântul Pavel, cel mai instruit dintre Apostoli, trece sub tăcere puternica experienţă a convertirii lui. Stă în firea omenească, atunci când crede ceva cu toată fiinţa, să mărturisească într-un mod cât mai convingător, apelând la toate argumentele posibile. Tocmai de aceea, Sfântul Apostol Pavel procedează într-un fel neobişnuit. El nu scoate la bătaie dovezile tari privitoare la Adevărul Hristos, nu pomeneşte de faptul că L-a întâlnit faţă către faţă pe Cel ce a trecut prin moarte; nu strigă filosofilor în mod sfidător sau ameninţător că L-a văzut pe Cel Înviat, Cuvântul lui Dumnezeu, şi nici nu pomeneşte despre nenumăratele profeţii făcute de-a lungul unui mileniu şi jumătate despre El, în Vechiul Testament. Deşi despre toate acestea Sfântul Pavel avea cunoştinţă. De fapt, în Areopag, Sfântul Pavel nici măcar nu pomeneşte numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, chiar dacă L-a văzut faţă către faţă! Aceasta ne arată că Sfântul Apostol Pavel nu scoate în luptă cele mai tari dintre argumentele credinţei, chiar dacă se află la cea mai provocatoare dintre întâlnirile culturale ale primelor secole creştine, la confruntarea dintre creştinismul luminat de credinţă şi cea mai elaborată dintre culturile filosofice ale vremii. Cumva, ceea ce se anunţa a fi o mare dispută de argumente, o desfăşurare de erudiţie şi înţelepciune se sfârşeşte, dimpotrivă, destul de repede. Şi aceasta pentru că Sfântul Pavel nu intră în Areopag cu o strategie omenească, pregătit cu un discurs argumentat, gata să se confrunte cu elaboratele critici ale filosofilor greci. Sfântul Pavel nu caută să expună Adevărul ca doctrină bogat întemeiată şi anunţată în Vechiul Testament, aşa cum cunoştea preabine. Sfântul Pavel nu expune nici Adevărul experiat de el însuşi, în profunda experienţă a convertirii. Şi aceasta pentru că nu urmăreşte să convertească pe cei din Areopag cu orice preţ împotriva voinţei lor de a se deschide către Adevăr, printr-o luptă în care să utilizeze orice mijloace. El face mărturisirea Adevărului credinţei doar până la măsura disponibilităţii acelora de a-L primi.

Cugetarea patristică ce a urmat va descoperi tot mai mult lumii cum Hristos, înţeles ca Logos, va cuprinde în mod neaşteptat strădaniile filosofice ale spaţiului grec, împlinind extraordinar credinţa cultivată în spaţiul iudaic. Întruparea lui Hristos şi descoperirea lui ca Logos deopotrivă întregesc şi depăşesc reflecţia greacă şi tradiţia iudaică. S­ar putea spune că, dincolo de înţelegerea şi de înţelepciunea omului, lucrarea lui Dumnezeu în istorie este mereu mai adâncă decât aşteptările lui, oricât de iscusită i­ar fi mintea, oricât de cuprinzătoare i­ar fi cugetarea filosofică.

Note: 1 Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 37.

2 Alain Decaux, Viaţa Sfântului Pavel, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 188