Pelerinajul Universului

Ştiinţa descoperă pretutindeni mişcare - în Univers, în structura materiei şi în procesele vieţii. Fenomenele şi puterile fizice ale lumii, aşa cum sunt ele descoperite de ştiinţă, arată cum toate susţin într-un mod admirabil viaţa omului. Teologia dezvăluie însă felul tulburător în care întreaga mişcare a lumii este edificatoare pentru om. Aşa se face că, în spatele grăbitei călătorii turistice a omului modern prin lume şi prin istorie, natura şi întregul Univers se mişcă mai amplu, mai profund şi mai discret, într-un fel care ar putea să ne înalţe. Mişcarea lumii ne-ar putea mişca cugetarea spre înţelegerea faptului că oamenii sunt destinaţi spre o altă mişcare decât preumblarea prin lumea fizică: pelerinajul de la Pământ la Cer.

Primul pas este un adevărat eveniment în viaţa fiecărui copil. Cu zvâcnirea lui îndrăzneaţă, începe călătoria omului prin lume, prin viaţă şi prin istorie.

Prezentul ne arată că trăim într-o lume care se mişcă tot mai mult şi tot mai repede. Oamenii folosesc din ce în ce mai des mijloace de transport tot mai rapide, pe uscat, pe apă sau prin aer. Ei se deplasează tot mai des din loc în loc, dintr-o ţară în alta, de pe Pământ în spaţiul cosmic. Dar şi profesia, şi vacanţele ne pun la picioare alte locuri sau destinaţii necunoscute. Statisticile arată că acesta este secolul „cotropirilor“ turistice, cu peste 2 miliarde de locuitori care călătoresc anual, în vacanţă, peste tot pe Glob.

Călătorim, stând pe loc

Când stăm pe loc, mişcarea de rotaţie a Pământului face ca noi să ne deplasăm cu 400 de metri pe secundă, odată cu solul pe care stăm. Dar Pământul se învârte şi în jurul Soarelui, cu o viteză de 30 km/s. Soarele se mişcă circular în jurul centrului galactic, cu o viteză de 230 km/s.

Dar nici Calea Lactee nu stă pe loc. Ea se apropie cu 90 de km/s de Andromeda. În fine, grupul local de galaxii din care Calea Lactee şi Andromeda fac parte se deplasează cu 600 km/s spre roiul din Fecioara şi super-roiul local, al Hydrei şi Centaurului. Mai departe, observaţiile actuale par să indice că roiul din Fecioara şi super-roiul din Hydra se deplasează spre o altă mare aglomerare de galaxii - „Marele Atractor“.I

Planetele, stelele, galaxiile, roiurile, clusterii, superclusterii, toate se deplasează unele spre altele, într-un dans al luminilor... Universul întreg se mişcă!

Universul vine spre om

De-a lungul istoriei, omul nu a călătorit numai pe Pământ, ci chiar şi dincolo de limitele lui. Într-un singur secol, omul a reuşit să inaugureze şi primele mijloace de zbor prin aer, şi prima aterizare pe Lună. Programele spaţiale analizează acum posibilitatea unei expediţii cu echipaj uman pe Marte. Nici distanţele prea lungi nu l-au convins pe om să renunţe la călătorie. Pentru acestea a construit emisari, sondele spaţiale; ele călătoresc prin imensitatea spaţiului pentru noi.

Dar dincolo de limitele ingineriei spaţiale, se întinde un Univers gigantic. Nici o navă spaţială nu poate face o călătorie, chiar şi numai în afara galaxiei noastre. O astfel de misiune ar putea dura zeci de mii de ani. Până la un cluster vecin, ar dura miliarde de ani!

Pare că omul s-a născut într-o lume prea mare pentru putinţele lui şi pentru orice fel de tehnologie. Dar fizica dovedeşte că, şi în acest caz, Universul poate fi cunoscut. În stele, agitaţia termică atinge cote extraordinare, iar imensa energie degajată din ciocnirile nucleare este eliberată sub forma radiaţiei luminoaste. Întreg Universul este plin de radiaţie, împrăştiată fără încetare de la Big Bang. Acolo unde omul este depăşit de dimensiunile Universului, şi nu-l poate cunoaşte prin investigarea directă, razele de lumină îl ajută în cunoaştere. Ele ajung în lentila telescopului, povestind despre cele aflate departe, prin locuri pe unde ele au trecut şi unde noi nu putem ajunge. Lumina ne aduce în casă Universul spre care noi nu putem călători fizic. Prin ea, el vine spre noi şi se deschide cunoaşterii.

Din perspectivă teologică, aceasta nu este întâmplător, pentru că lumina fizică este chipul luminii necreate şi semnul faptului că Universul întreg a fost făcut prin şi pentru Hristos, Lumina Lumii! Universul vine spre noi prin lumină, pentru a-l cunoaşte, pentru că el este destinat nouă, celor creaţi după Chipul lui Dumnezeu, Hristos - Lumina Lumii.

Mişcarea din adâncul Pământului

Solul terestru pe care ne sprijinim casele, un strat de crustă gros de până la 100 de km, se mişcă, pentru că plăcile tectonice alunecă fără încetare. Mai mult, şi sub crustă, în miezul Terrei, un nucleu incandescent agită o magmă metalică fierbinte. Mişcarea plăcilor tectonice este esenţială în mecanismele dinamice ale biosferei ce păstrează ambientul favorabil vieţii. Planeta Marte, spre exemplu, nu posedă o structură dinamică a plăcilor, fapt care a cauzat diminuarea atmosferei. Mişcarea miezului terestru este vitală pentru noi. Ştiinţa arată că ea asigură câmpul magnetic ce respinge ucigătorul vânt solar care altfel ar împrăştia atmosfera.

Şi în vid există mişcare

Mişcarea este prezentă şi în lumea dimensiunilor mici. Fizica cuantică a dezvăluit procesele neîntrerupte din structura materiei. În nucleele atomilor, cuarcii sunt într-o vibraţie neîntreruptă. La nivel atomic, electronii sunt într-o permanentă mişcare în jurul nucleului; atomii înşişi vibrează în structura ce alcătuieşte obiectele fizice. Chiar şi în reţelele celor mai rigide materiale solide, atomii nu încetează să vibreze.

Mecanica cuantică ne dezvăluie că până şi vidul, locul care, potrivit simţurilor noastre, pare a fi gol de orice formă de materie-energie, miliarde de perechi particulă-antiparticulă se anihilează în fiecare fracţiune de secundă, fără încetare.

Mecanica cuantică afirmă aşadar că nu există obiecte în sens strict, nemişcate şi neschimbate, ci doar procese. Nicăieri în stele, în spaţiu, pe Pământ sau în interiorul atomului nu există ceva care să fie încremenit. Universul întreg este străbătut de pulsaţii de energie. În mişcare, fizica a distins patru interacţiuni fundamentale, care produc toate formele de influenţă cunoscute. Interacţiunea electromagnetică respinge sau atrage şi leagă atomii în molecule, cea gravitaţională mişcă planetele pe orbită şi sorii prin galaxii, interacţiunea tare ţine cuarcii legaţi între ei şi componentele nucleelor atomice (protonii şi neutronii) într-o vibraţie continuă. Chiar forţele acestea care pun lumea în mişcare se manifestă printr-un schimb de cuante de energie. Mai mult, „nemişcarea“ este chiar exclusă din principiu! Particulele fundamentale nu pot fi nemişcate, pentru că aceasta ar însemna posibilitatea cunoaşterii perfecte a poziţiei şi impulsului lor. Aceasta însă este interzisă de principiul de incertitudine, care limitează definitiv pretenţiile de cunoaştere precisă a oricărui sistem cuantic. Starea de repaus total, absenţa mişcării este aşadar imposibilă din principiu, peste tot în Universul fizic...

Hora vieţii

Cu toată măreţia lor, dansul galaxiilor, stelelor şi planetelor sau geodinamica terestră nu depăşesc, în complexitate şi splendoare, mişcările şi pulsaţiile vietăţilor de pe Pământ. Pe sol, în atmosfera şi în apele Terrei, viaţa zecilor de milioane de specii se desfăşoară deodată cu o incredibil de complexă şi de exactă mişcare a tuturor şi a unora către altele. Populaţii întregi de păsări, peşti sau insecte migrează, de-a lungul întregului an, în diferite locuri de pe Glob, stabilindu-se în areale mai calde, făcând călătorii impresionante, unele de câteva mii de kilometri!

Unele specii de păsări, fluturi sau peşti nu se reproduc decât numai după ce au ajuns în locul lor special, atins după o călătorie îndelungată şi plină de riscuri. Biologii, etologii sau botaniştii ştiu prea bine: aceste mişcări ale unor specii fac parte din ritmurile complexe de prezervare a vieţii. De fiecare dată, sosirea acestor populaţii de peşti, păsări, insecte sau animale în noul areal declanşează procese de mare amploare. Intră în horă toate vieţuitoarele acelui loc. Mediul de viaţă întreg, că este marin sau de coastă, dar şi toate celelalte specii vieţuitoare din el freamătă, iar pulsaţiile vieţii se amplifică. Odată cu noii sosiţi, toate vieţuitoarele se pun în mişcare, îmbrăţişate în lanţul strâns al vieţii. Migraţia speciilor, efortul lor de mişcare dintr-un loc în altul se dovedeşte esenţială pentru întreaga viaţă.

Ceea ce merită subliniat aici este tocmai faptul acesta: există o mişcare complexă de împletire a diferitelor specii în interiorul aceluiaşi areal, încât unele depind de altele într-o solidaritate şi complementaritate reciprocă. Chiar şi mişcarea puterilor fizice ale lumii nevii se dovedeşte esenţială în procesele care întreţin mediul favorabil vieţii şi în viaţa ca atare a speciilor de plante şi animale. În ansamblu, mişcarea Pământului în jurul Soarelui, ce dă succesiunea anotimpurilor, rotaţia lui ce dă succesiunea zi-noapte (ambele imprimând ritmuri de viaţă întregii lumi vii), dar şi dinamica plăcilor tectonice, curenţii oceanici, schimburile permanente între Pământ, apă şi atmosferă, ciclurile lunii, fluxul şi refluxul mărilor, mişcarea maselor de aer, toate contribuie la împrospătarea mediului în care s-au dezvoltat milioanele de specii din lumea vie. Mişcarea este deci prezentă în toate formele vii şi nevii, arătând solidaritatea strânsă a tuturor, ca într-o horă a vieţii. Puterile lumii fizice sunt puse în mişcare, într-un fel de îmbrăţişare care le cuprinde pe toate, într-o înlănţuire benefică pentru om şi pentru întreaga viaţă.

Care este rostul mişcării?

Ce semnificaţii pot avea toate acestea? Ce ar putea fi edificator pentru noi, în toată această complexă mişcare a lumii fizice? Încă din perioada filosofiei antice greceşti, mişcarea (kinetos) a reprezentat un aspect foarte important în înţelegerea naturii. Aristotel, spre exemplu, scria în „Fizica“ faptul că trebuie să înţelegem mişcarea pentru a înţelege natura. Totuşi, mulţi dintre gânditorii greci au asociat mişcarea cu nedesăvârşirea, sau chiar mai puţin, cu stricăciunea. Aceasta pentru că Cel desăvârşit se cuvenea să fie şi nemişcat, pentru că în El nu este nici schimbare. Or, dacă desăvârşirea înseamnă şi absenţa mişcării, atunci mişcarea lumii nu ar putea să fie decât rea, semnul căderii creaţiei şi dovada coruperii materiei.

În felul acesta însă, lumea şi puterile ei ar fi fost umbrite definitiv de cădere, toată înlănţuirea puterilor ei fizice ar fi fost fără rost şi toată zbaterea vieţuitoarelor zadarnică.

Într-un mod remarcabil însă, teologia patristică nu a desconsiderat mişcarea lumii, întâlnindu-se admirabil, acum, peste secole, cu ştiinţa.

Sfântul Atanasie cel Mare se întreabă cum ar putea cineva crede că ceva din ceea ce este creat de Dumnezeu ar putea fi considerat rău, câtă vreme Dumnezeu spune că toate sunt bune? Dacă ar fi aşa, „mişcarea creaţiunii ar fi fără sens şi Universul s-ar mişca degeaba. (...) Dar dacă lumea a fost creată prin cuvânt, înţelepciune şi ştiinţă şi a fost împodobită cu toată rânduiala, e necesar ca Cel ce o conduce şi a orânduit-o să nu fie altul decât Cuvântul lui Dumnezeu“II. Părintele Stăniloae scrie că „dacă nu s-ar fi urmărit un bine prin crearea lumii şi nu s-ar urmări un bine prin mişcarea sădită în ea, crearea şi mişcarea ei ar fi fără sens. Numai un scop bun imprimă creării şi mişcării lumii un sens. O lume făcută pentru a se mişca pur şi simplu spre oriunde şi fără sfârşit, este o lume fără sens, fără raţiune“III.

Teologia vede aşadar în mişcare un rost. Toate sunt făcute să se mişte spre Dumenzeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „făpturile se mişcă spre existenţa fericită pe care nu o au încă, spre deosebire de Dumnezeu, Care este Însuşi Dăruitorul existenţei fericite“IV.

Omul - pelerin prin lume, prin viaţă şi prin istorie

Teologia vede în întreaga mişcare a lumii semnul faptului că starea ei de acum nu este deplină, însă i s-a dat putinţa mişcării pentru a putea parcurge urcuşul către existenţa fericită. Mişcarea lumii ne poate mişca cugetarea spre faptul că toate sunt trecătoare şi că odihna deplină este numai în comuniune cu Cel ce ne-a dat putinţa mişcării prin lume ca să ajungem la El.

Dar omul nu se mişcă doar spaţial, prin lume, ci are şi o mişcare în timp, de la copil la adult, prin creşterea biologică a organismului. Pe de altă parte, lumea şi fiecare persoană umană sesizate ca distincte de el, îl mişcă pe om spre cunoaşterea lor. Mişcarea omului în viaţă, prin lume, cuprinde şi această năzuinţă şi deschidere a lui spre cunoaşterea lor. Or, teologic vorbind, acţiunea de a cunoaşte este şi ea mişcare, „întrucât fiinţele înţelegătoare create nu sunt depline sau infinite în ele însele. Ele sunt mişcate la cunoaştere de cele deosebite de ele“V. Mai mult însă, Ortodoxia vede şi faptul că omul se mişcă spiritual, ca subiect personal, prin lume, de-a lungul vieţii sale. El poate creşte în înţelepciune, în mişcarea lui prin spaţiu şi în timpul maturizării lui biologice, curăţindu-şi tot mai mult trupul şi sufletul, dar poate şi să-şi diminueze tot mai mult viaţa spirituală prin intensificarea vieţii pătimaşe în el. El poate creşte în virtute sau poate descreşte prin păcat. În această mişcare a omului prin lume, teologia creştină vede semnul faptului că omul nu-şi poate găsi odihna desăvârşită nici în sine, nici în lume. „Lumea şi omul se mişcă pentru că tind spre o ţintă desăvârşită pe care nu o au în ei. Iar câtă vreme se mai mişcă, înseamnă că n-au ajuns la ţinta desăvârşită spre care tind.“VI

Mai mult, mişcarea omului poate avea şi un parcurs istoric, o creştere în bine sau în rău, de-a lungul generaţiilor, prin capacitatea lui şi a semenilor lui de a păstra şi dezvolta ceea ce primeşte fiecare de la înaintaşi; o creştere într-o tot mai adâncă cunoaştere a lumii, în comuniune cu semenii, într-o tot mai cuprinzătoare solidaritate a neamurilor.

Creaţia se mişcă spre Cel desăvârşit

În general, teologia ortodoxă vede toată această mişcare a lumii, a vieţii şi a omului ca provenind dintr-o nedeplinătate şi reflectând nedeplinătatea lumii „care îşi caută deplinătatea în Dumnezeu, Care nu Se mişcă pentru că e deplin“VII. Sfântul Maxim Mărturisitorul pune faţă în faţă creaţia şi Creatorul. Comparându-le, el observă că Dumnezeu Cel desăvârşit poate trăi în Sine, şi nu Se mişcă spre ceva mai bun care s-ar afla în afara Sa, pentru că este Binele desăvârşit. Pe de altă parte, creaţia nu e împlinită fără Creatorul ei, fapt pentru care ea se mişcă spre El, avându-L ca ţintă. Iar mişcarea ei, continuă şi generalizată, arată deodată că lumii şi tuturor celor din ea li s-a dat să se mişte spre El, dar şi că există o distanţa dintre Cel necreat şi cele create, care este nesfârşită.VIII În acest fel, „mişcarea tuturor celor din lume e o dovadă că lumea nu e de la sine şi pentru sine, ci are o cauză şi o ţintă prin faptul că are o direcţie, că tinde spre ceva“IX.

Sfinţii Părinţi spun că, prin păcat, oamenii au pierdut conştiinţa că au mişcarea de la Dumnezeu spre infinitatea Lui. Ei nu mai au conştiinţa că ei înşişi şi toată creaţia sunt un dar al iubirii lui Dumnezeu, care li s-a dat lor pentru a se deschide şi mai mult iubirii Lui şi între ei. Însă faptul extraordinar al iubirii şi lucrării lui Dumnezeu se vede chiar aici! Părintele Stăniloae spune că, pentru a repune lumea în mişcarea către El, Hristos, Logosul lui Dumnezeu Însuşi, S-a făcut om, adică subiectul raţiunii, al gândirii şi al mişcării umane. Cel desăvârşit şi nemişcat S-a făcut subiect al mişcării, adică om, ca să-l pună pe om şi lumea întreagă într-un total acord cu raţiunea şi cu mişcarea Sa divină plină de iubire. În acest fel, mişcarea oamenilor prin lume s-a centrat, a intrat din nou pe făgaşul ei, cel spre Dumnezeu.

I Trinh Xuan Thuan, „Melodia Secretă. Şi omul a creat Universul“, Noua Reprezentare a lumii. XXI: Eonul Dogmatic, p. 115;

II Sf. Atanasie cel Mare, „Cuvânt împotriva elinilor“, XL, în PSB, vol. 15, p. 75-76;

III Pr. Dumitru Stăniloae, nota 90, în Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., p. 76;

IV Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., p. 73-74;

V Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică Ortodoxă“, ediţia a doua, vol. 1, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 227;

VI Ibidem;

VII Ibidem;

VIII Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 79;

IX Pr. Dumitru Stăniloae, nota 220, în Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, ed. cit., p. 257.