Persoana în comunităţi şi în comuniune

Este evident că internetul şi webul ne-au adus multe facilităţi prin care putem intra mai uşor în legătură între noi, prin care putem comunica mai rapid, putem participa activ în comunităţi, fiind chiar, datorită progreselor telecomunicaţiilor, aproape în orice locaţie. Este normal însă să ne punem şi întrebarea dacă nu trebuie să plătim şi un preţ, dacă nu trebuie să renunţăm la ceva. Se poate comunica în plenitudine folosind reţelele sociale, gen Facebook sau Twitter, sau emailul şi forumurile de discuţie? Nu se pierde nimic în raport cu comunicarea faţă către faţă? Nu se pierde ceva, nu se denaturează oare ceva din ceea ce ne defineşte ca om, ca persoană? Ştim cu cine comunicăm, ce persoană este sau dacă nu cumva primim răspunsuri generate automat? Putem vorbi de o comuniune între oameni care comunică la distanţă, prin internet, pe web?

Până acum ceva timp, o trăsătură definitorie a unei comunităţi era în general spaţiul fizic, de exemplu o localitate, o ţară, ceea ce determina partajarea, posesiunea şi folosirea în comun a unor bunuri şi locaţii, cum este precizat şi în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Astăzi însă, după răspândirea internetului, a comunicaţiilor mobile şi a webului, existenţa spaţiului virtual, a aşa-numitului "ciberspaţiu", duce la răspândirea de comunităţi virtuale, care nu mai sunt legate de un spaţiu fizic. Are loc astfel o mutare a accentului pe partajarea nu a spaţiului fizic, ci a unor interese, credinţe sau norme de viaţă, trăsături existente şi înainte (în DEX) în accepţiunea termenului de comunitate, dar legate de o anume teritorialitate care permitea comunicarea între membrii ei. Trebuie analizat în ce măsură acest lucru este bun sau nu.

Au apărut, ca urmare, foarte multe tipuri de comunităţi: de practică, de interese, cognitive, de învăţare etc. De exemplu, Wenger1 definea comunităţile cognitive ca "un grup de persoane care (1) au activităţi şi obiective comune, cu obiective negociate şi stabilite de comun acord, precum şi ritmuri de activitate comune. Mai departe, (2) membrii comunităţii întreţin între ei relaţii sociale complexe şi manifestă angajament reciproc în contextul activităţii comunitare, ca urmare (3) au o experienţă şi o istorie comune, incluzând evenimente, concepte, discursuri, poveşti şi anecdote comune, şi folosind în comun instrumente, artefacte, stiluri şi moduri de operare, construind în acest fel o tradiţie a comunităţii"2.

Importanţa considerării comunităţilor a fost accentuată acum circa 15-20 de ani şi ca urmare a unor nereuşite ale inteligenţei artificiale. Aceasta a fost fundamentată pe ideile carteziene, cognitiviste, egocentriste, conform cărora cunoaşterea este construită şi înmagazinată în mintea oamenilor. Încercările de a transfera această cunoaştere în programe de calculator, într-o reprezentare formală numită bază de cunoştinţe şi, pe de altă parte, de a dezvolta programe de înţelegere a limbajului natural pe baza acestora s-au dovedit extrem de dificile, dacă nu imposibile, scoţând în evidenţă necesitatea considerării şi a aspectelor socio-culturale. Cunoaşterea este într-un mare grad construită social şi apoi internalizată, cum reliefau Vîgoţki3 şi Gery Stahl4. Pe de altă parte, dialogul este omniprezent în orice act de comunicare lingvistică. Wittgenstein reliefa şi el faptul că limbajul este mai degrabă descris de un fel de joc, în care partenerii coparticipă prin mutări succesive, decât de un eşafodaj logic.

Într-o comuniune, fiecare este supus celorlalţi

Spre deosebire de comunitate, termenul de comuniune, deşi este legat tot de o mulţime, mai mică sau mai mare, de oameni, are o altă dimensiune. La o primă aproximare ar putea fi definit ca o legătură puternică între oameni, cum este precizat în DEX. Tot acolo se precizează şi că termenul are însă o importantă conotaţie religioasă, creştină, legată de împărtăşanie, euharistie.

Care este însă diferenţa între comunitate şi comuniune? Este numai gradul de putere a legăturilor între oameni? Părintele Stăniloae spunea: "Am nevoie de celălalt şi celălalt are nevoie de mine. Între persoane nu există graniţă;..., aceasta este comunitatea ridicată la rangul de comuniune, de împreună-urmare. Într-un fel, toţi suntem plecaţi şi supuşi unii altora, dar în supunerea comuniunii nu suntem anihilaţi. În singurătate noi suferim. Chiar individualistul, narcisistul însuşi, nu se simte bine fără alţii. El trebuie să gândească despre altcineva chiar dacă pe acesta îl concepe ca inferior".5

În comuniune ne urmăm unii pe alţii, suntem supuşi celorlalţi, dar avem nevoie de această supunere care, paradoxal la prima vedere pentru un necredincios, de fapt ne înalţă. Pe de altă parte, poţi fi într-o comunitate, chiar reală (să nu mai vorbim de cele virtuale, de exemplu Facebook, în care poţi ajunge să ai sute de aşa-zişi "prieteni") şi să nu fii într-o comuniune: "Poţi fi extrem de singur, chiar înconjurat de toată lumea, dacă nu eşti capabil să fii într-o relaţie personală, dacă nu poţi simţi căldura sufletească a celuilalt. Adevărata comuniune este o realitate concretă: să ai cealaltă persoană aproape lângă tine, să o auzi vorbind, să aibă cine să te asculte. Cu privire la aceasta, românescul "cuvânt" este unic şi foarte semnificativ. El vine de la latinescul "onventum", care înseamnă a fi în comuniune, a fi împreună cu cineva. Este mai mult decât un cuvânt. Este o acţiune. Este un fapt. Este o mărturie a unuia către celălalt, este de asemenea o promisiune şi o garanţie că cei în dialog se ascultă unul pe celălalt."6

Cuvântul este deci acţiune şi comuniune şi, cum vom vedea mai târziu, este caracteristic omului ca persoană, şi nu ca individ. Este acest lucru valabil şi în comunicarea în spaţiile virtuale? Este adevărat că telefonul sau spaţiile virtuale pe internet permit comunicarea instantanee, schimbarea de cuvinte. Se transmite însă şi căldura sufletească a celuilalt, bucuria de a-l avea pe celălalt aproape? Cuvântul este acelaşi când îl auzim sau vedem spus sau scris la distanţă faţă de participarea noastră efectivă la zicerea lui?

Se pune întrebarea dacă "socializarea" pe web poate duce la o comuniune. Spaţialitatea, cairos, momentul special, trăirea, empatia nu sunt oare diminuate prin interacţiunea virtuală sau prin "avataruri"? În plus, se ştie că este o practică răspândită luarea unor individualităţi fictive în interacţiunea virtuală, fapt mult mai greu în contactul faţă către faţă.

Poate înlocui participarea virtuală la o comunitate formată în ciberspaţiu bucuria comuniunii, experienţierea unor momente speciale în spaţii reale, şi mai ales sacre? Care este limita virtualizării comunităţilor? Oare o să ajungem doar nodurile unei matrici global interconectate (ca în filmul "Matrix")? Putem oare trăi în aceste condiţii?

Spaţiul real permite nu numai o comunicare directă, nemijlocită, faţă către faţă, partajarea unor obiecte fizice concrete, ci şi o prezenţă în comun, un contact direct cu perceperea fizică, cu toate simţurile, a celorlalte persoane. Comunicarea în spaţiul real este nu numai verbală, ea incluzând şi multe dimensiuni nonverbale, de la gesturi la mişcarea şi direcţionarea privirii, la schimbarea culorii feţei, la simţirea căldurii celuilalt şi chiar a emoţiilor, a transpiraţiei sau a mirosurilor.

Gesturile sunt influenţate de prezenţa faţă în faţă, ele împreună cu posturile, interpoziţionările şi poziţiile corporale indicând o multitudine de relaţii sau stări, cum ar fi simpatia, atracţia, anxietatea, ruşinea, dominanţa, supunerea etc.7

Văzându-l pe interlocutor în carne şi oase, devenim mai conştienţi de corporalitate, uneori cu plăcerea de a-l avea în faţă, alteori nu... Prezenţa faţă către faţă ne aminteşte şi nouă de propria corporalitate, de faptul că suntem persoane, cu plusurile şi minusurile propriei persoane, nu numai cu imagine şi voce, ci şi inclusiv chiar cu mirosurile proprii sau influenţaţi de cele ale partenerului8. Se poate spune şi că, spre deosebire de comunicarea în ciberspaţiu, în cazul dialogului faţă către faţă poate apărea, la un prim nivel, ruşinea de celălalt, şi la un alt nivel smerenia.

Persoană sau individ?

Interesul şi uşurinţa de intrare în comunităţi sau de creare de noi comunităţi au determinat apariţia aşa-numitului web social, a doua generaţie a webului. Acest interes arată probabil şi atracţia de a "socializa", de a participa la comunităţi şi, de ce nu, nevoia de comuniune, care însă consider că este legată de spaţiul real, de corporalitate. Comunităţile în condiţiile spaţiului virtual se pot îndepărta însă de ideea de comuniune, transformând persoana în individ.

Ideea de comuniune se leagă de prezenţa celorlalţi, de căldura sufletească a altor persoane, de trăirea alături de alte persoane. Părintele Stăniloae remarca faptul că persoana se deosebeşte de un individ prin dimensiunea trăirii în comuniune, în prezenţa altor persoane: "În comparaţie cu "individul", "persoana" trăieşte în comuniune cu alte persoane în aşa chip, încât vieţile lor se împletesc: persoana nu ştie unde începe viaţa sa şi unde se sfârşeşte a celuilalt... ca într-un continuum... Eu nu pot fi, nu pot exista fără celălalt, şi celălalt nu poate exista fără mine. Nu este bucurie într-o viaţă izolată şi separată de semeni. Niciodată nu vom putea trăi singuri. Chiar dacă gândim despre alţii uneori cu ură sau la modul critic, plănuind a-l folosi pe celălalt exclusiv pentru scopurile noastre, şi tot avem nevoie de cineva, de un "altul". În nici un chip nu ne putem lipsi de prezenţa cuiva, de prezenţa "celuilalt"."9

Noţiunea de persoană este schimbată de interacţiunea în ciberspaţiu. Se poate spune că se dă o mai mare atenţie individului decât persoanei. Identitatea se pierde în spaţiile virtuale. Persoana nu mai este legată neapărat de un chip, ea devine individ şi, în plus, nici nu mai avem certitudinea că vorbim cu cine credem. Se poate chiar să dialogăm cu indivizi artificiali, cu inteligenţe artificiale, de fapt, cu programe de calculator. În plus, în reţelele sociale virtuale, datorită numărului potenţial mare şi al lipsei trăirii în comun, în care "te loveşti" de alţii, persoanele s-ar putea să nu fie remarcate.

Problema pericolului nerecunoaşterii în ciberspaţiu a unui interlocutor artificial, generat de un program de calculator, sau a unuia cu identitate falsă este reală. De exemplu, verificările la intrarea într-un cont pe web, prin care ni se cere să scriem câteva cuvinte desenate cu distorsiuni, sunt făcute tocmai pentru a detecta "indivizi"-programe artificiale care vor să intre în cont (astfel de programe pot să încerce, cu o viteză foarte mare, o multitudine de parole pentru a "sparge" contul, dar nu au încă posibilitatea umană de a recunoaşte litere scrise deformat). Alt exemplu este aşa-numitul "fishing", adică "pescuitul", prin care se doreşte să fim "prinşi în undiţă": ni se trimit mesaje ca fiind atribuite unor persoane sau autorităţi, dar care sunt trimise de răufăcători, care vor să ne afle detalii importante, cum ar fi conturi bancare sau coduri de acces la acestea.

Pe de altă parte însă, "indivizii" simulaţi prin tehnici de inteligenţă artificială, prin programe de calculator care generează replici pentru a dialoga cu noi, nu pot încă să atingă nivelul unei persoane umane. Această problemă face obiectul aşa-numitului "test Turing" pentru validarea inteligenţei artificiale, imaginat de Alan Turing încă de la începuturile informaticii, în 1950. Există un mare premiu pentru cine va reuşi să facă un program care să dialogheze exact ca un om, dar nimeni nu a reuşit încă să-l câştige. Una din explicaţii ar putea fi şi remarcile atribuite de lect. dr. pr. Ilie Melniciuc părintelui Dumitru Stăniloae prin care acesta considera cuvântul ca aparţinând persoanei, şi nu individului, şi că adevărata comunicare se face când cele două persoane care vorbesc se privesc în faţă.10 De fapt, şi cuvântul "persoană" înseamnă "faţă" (din gr. "prosopon") sau "mască" (lat. "persona"), ceea ce sugerează importanţa vizualizării feţei.

Spaţiul virtual şi cel real

Conferinţele virtuale sunt deja o realitate şi sunt foarte utile. De exemplu, la un proiect european la care am participat, lunar aveau loc întâlniri pe aşa-numitul "flash-meeting"11. Cu toate acestea, întâlnirile faţă către faţă trimestriale erau cele mai importante. Decizii importante, negocieri la care este nevoie ca unul sau mai mulţi parteneri să cedeze pentru a se ajunge la un acord, se iau mai uşor faţă în faţă, la întâlniri într-un spaţiu real, unde concură atât prezenţa, confruntarea privirilor şi chiar şi faptul că eşti în alt loc decât cel obişnuit.

Yahoo, gmail, skype cu imagine pot aduce multă bucurie în sufletele unor soţi, părinţi, copii sau îndrăgostiţi aflaţi la mare distanţă, dar nu pot înlocui bucuria întâlnirii faţă-n-faţă, simţirea alături a celeilalte persoane.

Dacă spaţiul fizic în accepţiunea uzuală se bazează esenţial pe noţiunea de distanţă, de poziţionare relativă între diversele obiecte şi persoane, în spaţiul virtual distanţa este eliminată, două persoane putând comunica şi interacţiona chiar dacă se află în puncte diametral opuse pe glob. Acest fapt aduce elemente utile, permite dialogul în condiţii până acum imposibile, dar şi mistifică adevărata comunicare.

Spaţiul virtual este o iluzie, un surogat bazat pe o comunicare mijlocită de internet şi calculatoare sub diverse forme, incluzând şi telefoanele mobile inteligente, care de fapt conţin tot calculatoare. Se vorbeşte de conferinţe virtuale, magazine virtuale, bani virtuali, jocuri virtuale, comunicare virtuală (email, chat, forumuri, wiki, blog, reţele sociale), socializare virtuală (Facebook sau Twitter) sau chiar de realitate virtuală şi o viaţă paralelă ("Second Life").

Pentru a încheia, aş pune nişte întrebări: Spaţiul virtual, realitatea virtuală pot oare să ne ofere ceea ce ne oferă o dimineaţă plină de soare şi cu o explozie de miresme proaspete sau adierea învioritoare cu atingerea ceţii sau a ninsorii la munte sau privirea plină de dragoste a unei mame?

Carte de vizită

Ştefan Trăuşan-Matu este profesor universitar la Departamentul de calculatoare, Universitatea "Politehnica" Bucureşti. A fost bursier Fulbright postdoc la Universitatea Drexel din Philadelphia, SUA, şi profesor invitat la universităţi din Nantes, Lyon şi Toulouse. A publicat 16 cărţi, 23 capitole de cărţi şi peste 200 de articole, în ţară şi străinătate. Este un pionier al cercetărilor româneşti în inteligenţă artificială, analiza discursului în conversaţii, sisteme experte, e-learning, sisteme colaborative şi personalizate pe web şi programarea orientată pe obiecte. În prezent, face cercetări privind sistemele om-calculator interactive şi colaborative, e-learning, inteligenţa artificială, filosofie, psihologie şi dialogul ortodoxie-ştiinţă.

Note:

1. Etienne WENGER. Situated learning. Legitimate peripheral participation. Cambridge: University Press, 1991.

2. Nic NISTOR şi Ştefan TRĂUŞAN-MATU, "Iniţierea şi susţinerea comunităţilor cognitive pe baza teoriei memoriei colective", în Ş. TRĂUŞAN-MATU (ed.), Interacţiunea conversaţională pe web, Ed. MatrixRom, 2008, pp. 25-40.

3. Lev VYGOTSKY. Mind in society. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1978.

4. Gerry STAHL Group Cognition: Computer Support for Building Collaborative Knowledge, MIT Press, 2006.

5. "Persoana" şi "Individul" - Două entităţi diferite. Interviu cu părintele Dumitru Stăniloae, http://www.crestinortodox.ro/interviuri/persoana-individul-doua-entitati-diferite-70506.html, 23 octombrie 2011.

6. Ibidem.

7. Conform şi Peter COLLETT, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din gesturile lor, Ed. Trei, Bucureşti, 2011.

8. Mirosurile sunt una din marile "lipsuri" ale spaţiilor virtuale, ele neputând fi simulate, transmise sau generate automat.

9. Ibidem.

10. Lect. dr. pr. Ilie Melniciuc, Studiul Noului Testament, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Ilie%20Melniciuc%20-%20Studiul%20N.T.pdf.

11. http://fm.ea-tel.eu/, 23 octombrie 2011.