S-a descoperit apă pe Lună

Luna, satelitul natural al Pământului, este primul corp cosmic investigat de om, prin observaţii astronomice, dar şi prin cercetare directă, în repetatele expediţii lunare ale echipajelor umane. Cu toate că cercetarea Lunii are o lungă istorie, satelitul natural al Pământului continuă să surprindă lumea ştiinţifică. Efectele Lunii asupra ambientului terestru se fac simţite în toate mările şi oceanele, prin ritmurile complexe pe care le imprimă în viaţa, metabolismul sau reproducerea unui număr copleşitor de specii de plante şi peşti din ecosistemul marin. Noi descoperiri arată că rolul Lunii este decisiv şi în mişcarea Pământului în jurul Soarelui.

Luna este cel mai mare satelit natural din sistemul solar şi cel mai apropiat satelit de Soare, planetele aflate în interiorul orbitei Pământului neavând sateliţi. Potrivit măsurătorilor, Luna este de 81 de ori mai uşoară decât Pământul, are raza de 4 ori mai redusă decât cea a planetei noastre şi o acceleraţie gravitaţională de şase ori mai slabă decât cea terestră. De fiecare dată când privim Luna, noi o vedem cum arăta în urmă cu o secundă, căci între ea şi Pământ sunt tot atâţia kilometri (aprox. 300.000 km), cât străbate lumina într-o secundă. Luna arată Pământului aceeaşi faţă iar, ca o curiozitate, jumătatea ei dinspre Pământ ascunde mai multă masă decât cea opusă. Aşadar, masa Lunii nu este dispusă uniform în corpul ei sferic.

Mică, dar cu influenţă remarcabilă

Luna determină numeroase efecte în ambientul terestru. Între cele mai cunoscute sunt mareele, care influenţează dinamica fluviilor, mărilor şi oceanelor terestre. În mod cert, mişcarea Pământului ar fi arătat altfel în absenţa Lunii. Din cauza dimensiunilor sale, mult mai mari în raport cu orice altă planetă din sistemul solar, Soarele ar fi determinat în mod unilateral toate mişcările pe care le face Terra. Luna este desigur mult mai mică decât Soarele, însă se află şi mult mai aproape de Pământ, reuşind să influenţeze remarcabil şi mişcarea Pământului, dar chiar şi procesele ce au loc la sol. (În întreg volumul Soarelui ar putea intra mai bine de 64 de milioane de sateliţi de mărimea Lunii, astrul nostru central fiind de 25 de milioane de ori mai greu decât Luna. Însă distanţa Lună-Pământ este de aproape 400 de ori mai mică decât distanţa dintre planeta noastră şi Soare).

Influenţa Lunii asupra Pământului este extrem de importantă. Nivelul precipitaţiilor atinge un maxim în mijlocul primei şi celei de-a treia săptămâni de după faza de lună nouă. De asemenea, săptămânile de după primul şi al treilea pătrar sunt mult mai secetoase, în special înainte de Lună Plină şi Lună Nouă. Luna este, de asemenea, extrem de importantă, în ritmul de viaţă al vietăţilor marine. Înmulţirea planctonului şi reproducerea peştilor, precum şi numeroase alte procese ale vieţii marine, sunt strâns legate de ciclul mareelor determinat de fazele Lunii.

Sistemul Lună-Pământ, unicat în Sistemul Solar

Mai puţin cunoscut este faptul că sistemul Pământ-Lună este unic în familia planetelor de tip terestru.

Luna are o orbită cu totul neobişnuită. Ea nu este conţinută nici în planul ecuatorial al Pământului (aşa cum se întâmplă în cazul planetelor Saturn sau Jupiter, a căror inele şi sateliţi se deplasează foarte aproape de planul ecuatorial) şi nici în cel al elipticii lui în jurul Soarelui. Teoria actuală despre originea Lunii arată că înclinaţia axei de rotaţie a Pământului şi planul de rotaţie al Lunii ar putea avea aceeaşi cauză. Planul de rotaţie al Pământului în jurul Soarelui şi cel de rotaţie al Lunii în jurul Terrei fac aproape 5 grade.

Rezultate recente arată faptul că pentru menţinerea unui ambient terestru favorabil vieţii nu este esenţială doar distanţa Pământului faţă de Soare. Situarea planetei noastre la o distanţă potrivită faţă de astrul central asigură doar o parte din „condiţiile“ ce asigură un climat potrivit pentru viaţă.

Aşa cum este în prezent, axa de rotaţie a Pământului este înclinată faţă de perpendiculara la orbită cu aproape 23 grade, iar mărimea acestei înclinaţii este determinantă pentru ambientul terestru. (John D. Barrow, Despre Imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 113) Ei bine, înclinaţia pe care o are axa Pământului faţă de orbita Soarelui îndeplineşte într-un mod remarcabil această condiţie.

Însă această înclinaţie a orbitei terestre este strâns legată de satelitul nostru natural, Luna. Calculele arată că variaţiile înclinaţiei axei terestre (numită oblicitate) ar fi fost mult mai ample, de-a lungul timpului, dacă nu ar fi fost satelitul natural, situaţie care s-a întâmplat în cazul altor planete. În cazul Pământului însă, variaţiile înclinaţiei axei de rotaţie a Pământului au fost extrem de reduse. În mod surprinzător, atât explicaţiile pentru stabilitatea oblicităţii Terrei (la valoarea ei medie de 23,3 grade) cât şi păstrarea variaţiilor ei într-un interval extrem de restrâns (de doar 1,3 grade) ţin de atracţia gravitaţională a satelitului natural.

Luna poate fi un excelent regulator de climă. Dacă ea nu ar exista, sau dacă ar fi mult mai mică, înclinaţia Pământului ar atinge valori de până la 85 de grade, fapt care ar avea consecinţe dezastroase pentru toate formele de viaţă ce ar trebui să facă faţă oscilaţiilor climatice ulterioare. (Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru Terra. Originile planetei şi ale vieţii, Editura All, Bucureşti, 2001, Op. cit., p. 113)

Miliarde de tone de apă, pe Lună

Rezultatele investigaţiilor solului lunar prezintă nenumărate asemănări existente între solurile celor două corpuri, sugerând că Luna s-a format într-o zonă apropiată a Pământului. Unele date arată în plus şi faptul că vârsta Pământului şi a Lunii concordă semnificativ. Ipoteza formării simultane a Pământului şi Lunii este întărită şi de faptul că Luna are o compoziţie a solului mult diferită de ceilalţi sateliţi ai planetelor din sistemul nostru solar.

Observaţii recente, făcute publice de NASA în 10 iulie 2008, arată că pe Lună există apă. Primele mostre de sol lunar, aduse pe Pământ cu prilejul misiunilor Apollo, au arătat că existau urme de apă. Plecând de la observaţii şi măsurători, cercetătorii au afirmat, în ultimele decenii, că în solul lunar există apă în proporţie de 50 de părţi la un milion (ppm). Potrivit unor estimări publicate în 1998, pe baza unor date culese prin intermediul sateliţilor, la cei doi poli ai săi, Luna ar fi trebuit să conţină o cantitate apreciabilă de gheaţă, estimată atunci la câteva miliarde de tone. Prin măsurători şi observaţii mult mai precise, dar şi cu ajutorul mostrelor colectate de-a lungul expediţiilor, cercetătorii au descoperit faptul că în solul satelitului natural se află mult mai multă apă, până la 750 ppm, în anumite straturi. (Science News, 11 iulie 2008)

Existenţa apei pe Lună este extrem de importantă, în condiţiile în care cercetătorii încă nu au o teorie care să explice suficient de bine provenienţa Lunii şi similitudinile semnificative între compoziţia solului Lunar şi cel terestru. Plecând de la aceste date, cercetătorii cred că vor putea fi făcute progrese semnificative în definitivarea unei astfel de teorii despre formarea Lunii.