Taina omului şi descoperirea lui Dumnezeu

Mintea şi corpul sunt două dintre cele mai adânci mistere ale lumii în care trăim. Acest fapt este dovedit, într-un fel, de preocupările pentru medicină şi filosofie. Medicina este, fără îndoială, una dintre cele mai vechi activităţi umane. În acelaşi timp, în miezul preocupărilor filosofiei, aproape din orice cultură şi din orice timp, a fost, într-un fel sau altul, raportul dintre om şi lume, modul în care înţelegem cu mintea lumea în care trăim şi felul în care lumea ne este accesibilă prin trup, cu ajutorul minţii. Multe dintre proverbele culturilor precreştine se sfârşesc cu ideea că omul este cel mai mare mister din întreg Universul.

Cine suntem? Cum se explică faptul că putem gândi? Cum se explică faptul că avem amintiri? Cum pot fi înmănunchiate decenii întregi de amintiri şi experienţe în mintea aceleiaşi persoane, care le poate vedea şi simţi pe toate ca fiind ale ei şi fără să se piardă în ele?

Întâlnirea cu lumea

De când devine conştient, omul înţelege tot mai mult că lumea în care trăieşte îi este la îndemână prin trup. Simţurile cu care este înzestrat trupul îl ajută pe om să descopere lumea, diversitatea lucrurilor ei şi frumuseţea alcătuirii lor, însă omul nu este prin aceasta doar un simplu ecou, un receptor care depozitează date senzoriale primite prin trup, din lumea sensibilă. Atunci când admirăm un răsărit de soare, când simţim compasiunea pentru semenii noştri sau când comunicăm cu cineva, înţelegem într-un fel că toate acestea capătă anumite înţelesuri sau valori. Tot ceea ce omul primeşte dinafara lui, din lume, capătă un anumit sens. Răsăritul soarelui ne aminteşte de un pelerinaj din trecut, semenul ce ne trezeşte compasiunea ne poate aminti de o situaţie când noi înşine am primit compasiunea cuiva. Nu păstrăm aşadar, asemeni unor dispozitive de stocare a datelor, ceea ce vedem sau simţim în jurul nostru, ci asociem acestor date receptate din mediul înconjurător anumite semnificaţii.

Pare evident pentru oricine că, indiferent cât de complex ar putea fi un dispozitiv tehnic de înregistrare a unor date sau imagini, el nu poate reproduce întocmai felul cum noi, oamenii, trăim în diverse situaţii de viaţă. Acest fel de raportare la lume într-un mod în care implicăm amintiri şi credinţe, convingeri şi semnificaţii, într-un fel propriu fiecăruia, arată că omul se raportează la lume în mod personal.

Dar în ce constă această amprentă ultimă a identităţii noastre? Cine este acest centru care organizează întreaga experienţă de viaţă? Cum se face că centrul acesta nu se alterează, nu se schimbă cu timpul, ci, dimpotrivă, capătă consistenţă şi adâncime, cu toate că se umple mereu cu experienţe noi şi diverse?

Uimitorul univers din noi

Ştiinţa a redus mult timp omul la ceea ce este trupul lui şi misterul conştiinţei sale la creierul pe care îl are. În ultimele decenii, însă, explorarea corpului şi a creierului a dus la descoperirea unui adânc copleşitor de complexitate.

De fapt, aşa cum am mai scris şi cu alt prilej, corpul nostru este alcătuit în aşa fel încât multe procese extrem de complexe sunt reglate de mecanisme care nu ocupă în nici un fel atenţia şi memoria noastră. Cea mai mare parte dintre procesele de bază ale vieţii biologice se desfăşoară singure. Nu trebuie să ne propunem să respirăm. Aceasta se întâmplă de la sine, fără să fie nevoie să hotărâm cât de des şi cât de profund o facem. Nu trebuie să ne propunem să mişcăm fiecare picior pentru că putem merge, şi chiar alerga, fără să decidem de fiecare dată cât de larg trebuie să fie pasul, când ridicăm sau aşezăm un picior pe sol.

Fiecare dintre aceste celule ale corpului are o constituţie specializată, pentru a îndeplini anumite funcţii în ţesuturile sau organele unde se află. Între ele, celulele şi ţesuturile comunică, schimbând zilnic miliarde de miliarde de semnale bio şi electrochimice. Însă, într-un fel, fiecare celulă din corp trăieşte separat, căutând să-şi îndeplinească propriile funcţii, în relaţie cu „vecinele“ ei, dar participând la viaţa unui trup pe care nu-l cunoaşte în întregul lui, dar în care se integrează admirabil!

Tainele indescifrabile ale creierului uman

Cercetătorii din domeniul neuroştiinţelor au considerat dintotdeauna că în creier se ascunde misterul fiinţei umane. Acolo se pot descoperi răspunsurile cu privire la faptul că suntem fiinţe conştiente, că avem un limbaj şi că putem cunoaşte lumea în care trăim.

Totuşi, amprenta cea mai adâncă a persoanei nu a putut fi lămurită. Mai mult, nici problema ce vizează legătura creier-minte nu a fost lămurită. Din perspectivă ştiinţifică, psihicul uman anunţă unele dificultăţi mai degrabă insurmontabile: el este considerat a fi concomitent şi subiectiv şi obiectiv1, având o dublă valenţă, materială şi ideală2, trebuie abordat atât în calitate de produs, cât şi de proces3, fiind întâlnit şi în stare latentă, interiorizată, ascunsă, şi în stare exterioară, manifestă4. Potrivit unor autori, definirea conştiinţei din punct de vedere ştiinţific, păstrând rigoarea „cunoaşterii pozitive“, pare mai degrabă imposibilă, nu din cauza unor piedici de metodologie sau de investigaţie, ci din cauza unor principii logice. Problema relaţiei dintre creier şi psihic, precum şi cea a conştiinţei fac parte dintre cele care nu se pot rezolva pe temeiul teoremei lui A. M. Turing5. Problema este insolvabilă sau indecidabilă6 şi, foarte probabil, mai presus de posibilităţile inteligenţei umane7. Subiectul uman transcende, potrivit psihologiei contemporane, toate modelele şi structurile, care îl descriu8.

Persoana umană şi limitele cunoaşterii ştiinţifice

Încercând să răspundă la aceste mari întrebări, ştiinţa a încercat diverse explicaţii pentru acest centru misterios care strânge în el amintirile şi trăirile, care poate gândi şi se poate exprima, care poate organiza lumea şi poate avea convingeri. S-a spus adesea că instanţa ultimă, să spunem conştiinţa, nu este decât o sumă de date, adunate, precum aluviunile unui râu, de-a lungul timpului, într-o locaţie de memorie care le reţine selectiv. Sentimentul că suntem persoane nu ar avea, pentru unii oameni de ştiinţă, nici un suport. Amprenta cea mai adâncă a subiectului uman ar fi dată, potrivit acestor teorii, de o listă întreagă de amintiri şi situaţii psihologice depozitate în mintea noastră, o sumă de astfel de amintiri păstrate pe suport chimic.

De fapt, persoana umană nu este doar o sumă de date şi amintiri, tot aşa cum omul nu este doar un agregat chimic. Cum s-ar explica atunci că într-o viaţă omul schimbă de foarte multe ori experienţele, trăirile, convingerile, fără să devină cu totul altul? El rămâne ataşat de tot ceea ce a făcut în copilărie, de amintirile, de faptele bune şi rele, chiar dacă, astăzi, fizionomia lui este alta, chiar dacă psihologic, social şi cultural el este mult schimbat. Chiar dacă fizionomia lui se schimbă radical şi de mai multe ori de-a lungul vieţii, el nu simte că a devenit într-atât de mult altcineva încât faptele trecutului lui nu-i mai aparţin. Dimpotrivă, el continuă să mulţumească semenilor şi lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă arătate în viaţa lui şi păstrează o părere de rău pentru cele pe care le-a greşit. Felul acesta de a aduna întreaga experienţă în acelaşi loc, într-un mod personal, rămâne un mister.

Omul nu este numai chimia corpului său. Nu este o maşină biologică înzestrată doar cu libertate permisă de procesele ei chimice! Teologic vorbind, libertatea omului se manifestă mai ales când persoana decide asupra naturii, şi nu invers! Cât rămâne la dispoziţia chimiei trupului, omul păstrează cel mai puţin caracterul personal.

Suntem ceea ce adesea psihologia numeşte ca fiind eu, trăind clipa. „Eu“ suntem în fiecare moment, însă persoană ne străduim să fim toată viaţa. Persoana se desăvârşeşte când ne ridicăm deasupra determinărilor trupului, când nu ne abandonăm fără discernământ chimiei corpului şi a creierului. Simplul exerciţiu ascetic ne arată că omului i s-a dat puterea să depăşească chimia trupului căzut. Chiar dacă îi este foame, el poate refuza să mânânce, dorind să se înalţe spiritual prin asceză. Chiar dacă îi este somn şi trupul îi este ostenit, el se poate împotrivi oboselii, pentru a se ruga un ceas mai mult. Libertatea ţine de această eliberare din determinările păcătoase ale trupului, care împiedică adesea în urcuşul duhovnicesc. Omul poate face aceasta pentru că este persoană după chipul lui Dumnezeu.

Darul tainic al vieţii

Teologic, s-ar putea spune că viaţa este un mare dar de la Dumnezeu, pentru că ne-a fost dăruit un trup prin care cunoaştem lumea şi care, deşi este o alcătuire extrem de complexă, cu miliarde de mecanisme ce se dovedesc esenţiale pentru viaţă, nu ne este totuşi o piedică în cunoaşterea lumii. Cea mai mare parte din complexitatea lui este reglată prin mecanisme interne, încât omului îi rămâne timp pentru cunoaşterea lumii şi a semenilor, pentru descoperirea miracolelor vieţii, pentru creşterea spirituală. Chiar dacă procesele fiziologice din corpul nostru sunt de natură biochimică, viaţa nu poate fi redusă la un şir de procese biochimice. Viaţa omului nu este inerţia pentru câteva decenii, a unui agregat de miliarde de celule, care au crescut împreună şi depind unele de altele.

Însă, în acest fel se poate întrevedea de ce, în ordinea experienţei directe a lumii în care trăim, cel mai mare mister la care, în mod comun, avem acces direct nu este natura sau Universul, ci subiectul uman. Chiar dacă dimensiunile şi minunile Universului sunt copleşitoare, cu mult mai mare este minunea că el poate intra întreg în gândurile şi reflecţiile noastre despre lume. Însă, nici dimensiunile şi măreţia lui, nici complexitatea lui sau faptul că îl putem înţelege - nu acestea sunt cele mai adânci dintre mistere, ci însuşi subiectul uman care le poate înţelege pe toate acestea, având conştiinţă, prin care se deosebeşte de lucruri şi de celelalte vieţuitoare, sesizându-le pe toate acestea ca deosebite de el. Părintele Stăniloae scrie că prin această poartă, prin adâncirea înţelegerii noastre ca subiect uman în diferenţă cu lumea, dar şi în comuniune de iubire cu semenii, ne putem apropia în ultimă instanţă de comuniunea cu Dumnezeu.

Taina omului şi descoperirea lui Dumnezeu

Teologic, această diferenţă dintre subiecte şi obiecte se articulează chiar la începuturi, prin faptul că, spre deosebire de întreaga Creaţie, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, primind de la El suflarea de viaţă (Facerea 1, 27; 2, 7).

Părintele Stăniloae face precizarea că, văzute în raport cu subiectul uman, toate lucrurile şi vieţuitoarele lumii sensibile şi toate conceptele alese pentru exprimarea lor sunt obiecte. Tot ceea ce se poate defini, care se poate situa în limbaj, este obiect, întrucât pot fi definite în cadrul cugetării.9 Dimpotrivă, un subiect, o persoană umană, nu poate fi cuprinsă în limbaj. Ea se întâlneşte şi se experiază, dar nu poate fi surprinsă într-un cadru experimental şi nici nu poate primi o descriere conceptualizată exhaustivă. Distincţia aceasta este importantă întrucât „Dumnezeu, fiind subiect, după analogia subiectului uman, ş...ţ nu este după asemănarea lucrurilor, a conceptelor, a ceea ce poate fi conţinut al cugetării, al obiectelor în general şi, de aceea, numai subiectul cugetărilor, ridicându-se peste toată ordinea obiectelor şi sustrăgându-se oricărei prize ş...ţ, este singura entitate care poate avea oarecare asemănare cu Dumnezeu“10. Ajungând, aşadar, la înţelegerea subiectului cugetărilor din lumea creată, ne putem apropia de înţelegerea lui Dumnezeu ca Subiect Absolut. Şi în comuniune cu El ne putem înţelege şi propria noastră taină.

Taina omului se dezvăluie aşadar pe măsură ce se înaintează în descoperirea lui Dumnezeu: omul este după chipul Lui. În această lumină se poate înţelege şi faptul că omul nu este numai trup, nu este numai ceea ce se vede. El poate depăşi obligaţiile legilor biochimice şi determinările propriului trup şi aceasta pentru că este persoană după chipul lui Dumnezeu, chemată la înveşnicire, în comuniune de iubire cu El. În lumina faptului că este făcut după chipul lui Dumnezeu poate înţelege şi dorinţa lui de a iubi, dorinţa de a se deschide iubirii altora pentru el, imboldul spre comuniunea cu semenii şi nevoia de libertate şi bucurie, pentru că este după chipul Celui ce este Iubire şi Comuniune desăvârşită.

1 Este obiectiv în sensul că există psihicul uman al unui subiect independent. În acelaşi timp, este şi subiectiv - din perspectiva cunoaşterii, fiecare individ implicându-se în cunoaştere prin chiar însuşirile care îi servesc şi la cunoaşterea psihicului. Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Casa de Editură şi Presă „Şansa“ SRL, Bucureşti, 1994, pp. 181-185.

2 Materială este considerată originea sa, fundamentarea biologică a activităţii psihice fiind considerată materia cenuşie. Însă, creierul uman este doar suportul activităţii psihice, al cărui conţinut este ideatic - imagini, idei dobândite, individuale sau colective. Ibidem.

3 Există o curgere procesuală care caracterizează întreaga activitate psihică, iar produsul reprezintă un concentrat, suma şi stadiul momentan ale acestor procese dinamice ale psihicului uman. Ibidem.

4 Complexitatea este sporită de faptul că, de cele mai multe ori, cele două aspecte nu coincid. Ceea ce este manifest nu acoperă ceea ce este ascuns şi invers. Ibidem.

5 Aceasta afirmă că pentru orice problemă insolubilă de tip recursiv există o altă problemă de un grad şi mai mare de insolubilitate. L. Gavriliu, Dicţionar de cerebrologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 119.

6 L. Gavriliu, op. cit., p. 118.

7 Ibidem, p. 119.

8 G. W. Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 568.

9 Ibidem, p. 270.

10 Ibidem.