Timiditatea - de la uşoară stângăcie până la fobie socială

În anumite situaţii din viaţă suntem emotivi şi ne este atât de teamă să nu greşim, încât reacţionăm în moduri exagerate, ne bâlbâim, tremurăm, ne înroşim sau ne fâstâcim în prezenţa altor persoane. Statistici recente afirmă că procentajul adulţilor care au recunoscut faptul că sunt timizi este de 50%, în timp ce 13% suferă de fobie socială.

Timiditatea poate fi definită ca disconfort şi inhibiţie în situaţii interpersonale ce interferează cu urmărirea scopurilor interpersonale sau profesionale. Este o formă de auto-centrare excesivă, o preocupare faţă de propriile gânduri, sentimente şi reacţii fizice. Ea poate varia de la uşoara stângăcie socială până la fobia socială. Timiditatea se poate manifesta într-o diversitate de forme. În plan cognitiv, în forma unor gânduri negative despre propria persoana, sau prin frica de evaluarea negativă şi de a părea ridicol în faţă celorlalţi, dar şi prin îngrijorare, ruminaţie, perfecţionism sau prin auto-învinuire. Dar timiditatea se resimte şi fiziologic, prin bătăi accelerate ale inimii, senzaţia de gură uscată, tremur, transpiraţie, senzaţii de ameţeală, greaţă şi fluturi în stomac. Pe de altă parte, timiditatea se poate recunoaşte şi comportamental, în inhibiţie şi pasivitate, în scăderea tonului vocii, în gesticulaţia redusă sau a zâmbirii excesive, în atingerea feţei sau a părului în mod repetat. În fine, timiditatea se manifestă şi afectiv, prin anxietate, ruşine, jenă, stimă de sine scăzută, depresie, singurătate.

Care sunt cauzele timidităţii?

Unii oameni sunt mai timizi ca alţii. Timiditatea este, adesea, asociată cu situaţiile noi în faţă cărora suntem puşi şi, în multe situaţii, poate trece pe parcurs. De exemplu, prima zi de şcoală sau începerea unui serviciu nou în care nu cunoaştem pe nimeni. În timp, ne facem prieteni şi timiditatea începe să dispară odată ce devenim mai confortabili şi confidenţi faţă de noile situaţii. Iată câteva situaţii în care ne-am putea simţi mai timizi decât în situaţii normale: vorbitul în public (prezentările în faţa clasei sau a noilor colegi de birou), conversaţia cu o persoană de sex opus, întâlnirea unor persoane noi, servirea mesei în public, susţinerea unor examene, interviurile pentru angajare etc.

Timiditatea este un atribut personal, într-o anumită măsură determinat genetic, dar este influenţat şi de modul în care sunt crescuţi copiii. În cultura occidentală, spre exemplu, o persoană orientată spre exterior este apreciată şi valorificată din punct de vedere social, în timp ce timiditatea este văzută ca handicap social şi este indezirabilă, fiind privită de multe ori ca un semn al neadaptării sociale. Din acest motiv, se consideră că, în ţările occidentale, copiii timizi vor fi, mai probabil, marginalizaţi, ajungând să se simtă singuri şi depresivi, formându-şi astfel despre ei înşişi o imagine distorsionată. În schimb, în ţările asiatice, timiditatea este valorizată pozitiv, copiii fiind crescuţi pentru a deveni introvertiţi, retraşi şi reticenţi. Comportamentul extravertiţilor este văzut ca fiind disruptiv din punct de vedere social, iar profesorii şi părinţii au tendinţa să încurajeze introversia copiilor, descriindu-i pe aceştia ca fiind competenţi social.

Genele şi părinţii stresaţi pot determina timiditatea copiilor

Unele studii de la Laboratorul de Dezvoltare al Copilului din Universitatea Maryland, făcute în 2007, arată că timiditatea copiilor poate fi pusă în legătură cu o genă (considerată a fi responsabilă cu stresul la copii) şi cu faptul de a fi fost crescuţi de părinţi ce vădesc un anumit comportament marcat de stres.

Prof. Nathan Fox a descoperit că acei copii constant timizi în timpul creşterii sunt, în general, crescuţi de părinţi stresaţi şi posedă o varietate genetică asociată cu sensibilitatea faţă de stres. Această descoperire sugerează că timiditatea poate fi corelată cu interacţiunile dintre gene (ereditatea) şi mediu. O mamă care este stresată adesea va transfera această stare şi copilului. Cu toate acestea, fiecare copil va reacţiona la stres în mod diferit. Ereditatea joacă un rol important în această variabilitate, astfel că aceşti copii predispuşi la stresul mamei, transmis ereditar, vor fi timizi când vor creşte. Ceea ce nu este încă pe deplin înţeles este modul în care mediul influenţează în mod direct ereditatea, însă este cunoscut că aceste gene pot fi puse în legătură cu unele comportamente exprimate în anumite medii.

De cele mai multe ori, timiditatea este dobândită în copilărie din cauza educaţiei deficitare acordate de părinţi. Ei refuză să atribuie diverse responsabilităţi copilului lor sau îi interzic acestuia petrecerea timpului cu alţi copii de vârsta lui, determinând astfel apariţia unor sentimente de inhibiţie, de inferioritate sau agresivitate specifice timidităţii.

Copiii foarte timizi pot procesa în mod diferit expresiile faciale

Potrivit unui studiu de psihiatrie din 2005, copiii care par a avea niveluri mai ridicate ale timidităţii au un mod diferit de procesare a semnalelor specifice ostilităţii interpersonale. O anumită dispoziţie temperamentală pentru evitarea noului şi a situaţiilor incerte, specifică timidului, împreună cu un set de comportamente ce indică timiditatea şi disconfortul în interacţiunile sociale sunt numite inhibiţii comportamentale. Copiii ce au frecvent un astfel de comportament prezintă un grad ridicat de dezvoltare a tulburărilor anxioase, între care în special fobia socială.

De exemplu, Marco Battaglia de la Istituto Scientifico San Raffaele (Italia) a analizat răspunsurile a 49 de copii de clasa a III-a şi a IV-a (caracterizaţi ca fiind timizi) la diverse expresii faciale emoţionale. Cercetătorii au arătat participanţilor studiului imagini ale unor băieţi şi fete ce exprimau bucuria, mânia sau, dimpotrivă, nici o emoţie, fiind înregistraţi şi evaluaţi prin intermediul chestionarelor. Răspunsurile lor au fost monitorizate şi prin intermediul electrozilor ce au permis măsurarea activităţii cerebrale. Concluzia cercetătorilor a fost aceea că indicele comportamentului inhibator şi prezenţa anumitor forme ale genei purtătoare de serotonină (asociate cu timiditatea) preziceau mai puţine răspunsuri la expresiile faciale ostile şi neutre în anumite regiuni ale creierului.

Timiditatea severă duce la anxietate

Noi studii realizate de Institutul de Cercetări a Emoţiilor şi Departamentul de Psihiatrie al Universităţii din Wiscousin, realizate în 2008, indică faptul că, în anumite situaţii, creierul persoanelor care au resimţit o timiditate severă într-una sau mai multe situaţii sociale răspunde mai puternic la stres şi prezintă semne de anxietate chiar şi în situaţii pe care alte persoane le percep ca fiind situaţii de siguranţă, fără vreun grad de disconfort sau ameninţare.

Psihiatrii sunt conştienţi de faptul că un temperament anxios în copilărie este un factor de risc pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate, depresie şi abuz de substanţe psiho-active. Aceste noi descoperiri indică un mecanism al creierului prezent timpuriu în viaţă, ce predispune la această stare.