Unde se pot întâlni teologia şi ştiinţa?

Se spune adesea că dialogul ştiinţelor cu teologia este posibil la întâlnirea dintre Universitate şi Biserică sau la aceea a cercetătorilor şi teologilor. Într-adevăr, acestea pot fi condiţii preliminare pentru realizarea unei astfel de întâlniri. Însă, dialogul teologiei cu ştiinţa are multe alte exigenţe. Aceasta nu pentru că este imposibil să se dialogheze despre frumuseţea Creaţiei, ci pentru că teologia este altceva decât ştiinţele.

Spre exemplu, fizica şi matematica s-au întâlnit cu secole în urmă, chiar dacă acest loc de întâlnire a primit un nume mult mai târziu: fizica matematică. La fel, fizica şi chimia au putut înscrie împreună, cu destulă uşurinţă, o nouă disciplină, în debutul secolului XX, dând naştere chimiei fizice. În ultima vreme, apar tot mai multe domenii de cercetare conexe, precum neuroştiinţele, astrofizica, astrobiologia, inteligenţa artificială, ceea ce arată faptul că nu este chiar dificilă întâlnirea a două sau mai multe domenii de cercetare, câtă vreme limbajul lor este suficient precizat şi legităţile după care ele se dezvoltă sunt destul de bine cunoscute. Întâlnirea dintre ştiinţă şi teologie este însă altceva decât toate celelalte. Din mai multe motive.

Teologia nu este o disciplină de studiu

Este greu să definim ce este teologia. Într-o încercare similară, Christos Yannaras constata că ea nu este o teorie a lumii, un sistem metafizic, nu este nici o disciplină intelectuală, ci este identificată cu viziunea lui Dumnezeu, cu viziunea imediată a Dumnezeului personal, cu experienţa personală a transfigurării Creaţiei de către harul necreat, o formulare a experienţei Bisericii, o participare practică, o comuniune. Aşadar, obiectul teologiei - numit cel mai puţin inspirat în acest fel - este un Subiect veşnic, iubitor şi nepătruns... Nu este ceva la dispoziţia experimentelor controlate, ci un Cineva liber în faţa oricărei metode de investigaţie ce ar putea fi imaginată de ştiinţele consacrate...

În ultimă instanţă, teologia rezidă, într-un anume tip de experienţă. Nicidecum una individuală, descriptibilă în limbajul psihologiei, ci o experienţă eclesială. Evagrie Ponticul scria că este cu adevărat teolog cel ce se roagă, iar cel ce se roagă este cu adevărat teolog. Dacă ar fi să ne oprim la această definiţie concentrată a teologiei, constatăm o mare deosebire între teologie şi ştiinţe. Teologia este rugăciune, iar rugăciunea nu este nici pe departe o disciplină ştiinţifică din programul de învăţământ. Teologia este comuniunea de iubire cu Dumnezeu Treime, Cel mai presus de lume! Nici în acest fel considerată, ea nu are indiciile unei discipline.

Dacă teologia este rugăciune, atunci teologia şi ştiinţa nu se întâlnesc cu adevărat, în dialogul dintre un cercetător şi un teolog. Decât dacă mai devreme sau mai târziu, amândoi sfârşesc prin a se ruga împreună. Este adevărat, dialogul între ştiinţă şi teologie este posibil şi pentru raţiuni mai puţin adânci, însă el îşi împlineşte rostul ultim, dacă mai devreme sau mai târziu, edifică spiritual. Dacă se încheie, simplu şi direct formulat, cu doxologie. De aceea, şi în mod efectiv, întâlnirea ştiinţei cu teologia se poate realiza numai în persoana umană, în experienţa ei interioară. Teologia şi ştiinţa, se pot întâlni şi în inima oricărui om, care în rugăciunea sa smerită, aduce slavă Celui ce a pus în lume adânc de frumuseţe şi înţelepciune.

Tăcerea teoriilor ştiinţifice

Fără îndoială, progresul ştiinţei poate oferi şansa accesului pe cale raţională la o parte din tainele Creaţiei. Totuşi, comparativ cu travaliul conceptual al raţiunii, cu eforturile de construcţie din câmpul tehnologiilor sau cu celelalte eforturi umane, experienţa iubirii lui Dumnezeu se face, totuşi, într-o manieră mult mai simplă şi mai adâncă! Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, coincide cu tăcerea tuturor teoriilor noastre ştiinţifice despre Creaţia Sa, lepădarea tuturor achiziţiilor conceptuale şi culturale. În rugăciune, realizările noastre ştiinţifice, culturale, filosofice sau tehnologice îşi suspendă utilitatea; pentru că noi nu-l vedem pe Dumnezeu nici prin ele, nici în ele, nici cu ajutorul lor. Pe El, Îl putem descoperi în inima noastră. Potrivit scrierilor filocalice, acolo putem înţelege că El este altceva decât tot ceea ce este lumea.

Este adevărat, există multe date şi experienţe în natură sau cultură, în filosofie, în istorie sau în tehno-ştiinţe. Avându-le în atenţie, chiar prin simpla reflecţie pasageră, şi cu atât mai mult prin cercetarea atentă, putem dezvălui chestiuni importante cu privire la om, la lume sau la Univers. Pentru noi, creştinii, însă, nimic din toate acestea nu egalează descoperirea făcută de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. El ne revelează, prin experienţa comuniunii cu semenii noştri, în Biserica Lui, cele mai profunde, mai preţioase şi mai mari descoperiri despre om şi Univers din câte s-au făcut vreodată. Pe acestea le găsim formulate în Sfânta Scriptură şi în scrierile sfinţilor creştini.

Biserica, Euharistia şi Liturghia

Totuşi, accesul la această descoperire uluitoare a lui Hristos în istorie nu se face doar printr-o simplă lectură. Cuvintele sunt doar vârful vizibil al unui munte de experienţă ce rămâne ascuns. Sensul cuvintelor nu este accesibil decât în parcursul experienţial. În general, Biserica nu este un depozit de afirmaţii verificate cu privire la identitatea lui Dumnezeu. Nici Liturghia nu este o colecţie de ritualuri care prevăd un manual de conduită, în raport cu un sacru impersonal. Nici teologia nu este o colecţie de sentinţe verificate de experienţa duhovnicească a sfinţilor - toate posibil şi relativ uşor de însuşit. Omul este o fiinţă ecclesială, euharistică şi teologică. Biserica, Euharistia şi Teologia sunt tot atâtea situaţii spirituale ale omului aflat în drumul vindecării, a restaurării sale ontologice. Iar în centrul acestei lucrări restauratoare sunt Persoanele dumnezeieşti ale Sf. Treimi, cu care intrăm în comuniune, prin har.

Dacă ne-ar lipsi doar datele despre cunoaşterea lui Dumnezeu sau a Lumii - în ordine cognitivă de această dată - am putea crede că ne-ar fi probabil suficiente câteva cărţi care să le formuleze în afirmaţii cuprinzătoare. Dacă ar fi aşa, în istorie nu ar mai fi fost necesară Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Însă condiţia noastră spirituală necesită mai mult decât o sumă de date. Restaurarea omului necesită evenimente ontologice. Revelaţia unor adevăruri despre Dumnezeu nu ar fi fost deajuns. Ea este oricum un eveniment excepţional în istoria omenirii, însă nu doar pentru că descoperă adevăruri adânci cu privire la Dumnezeu, ci pentru că, o dată cu ea, începe restaurarea fiinţei noastre căzute. Pentru că, o dată cu împlinirea ei, firea noastră primeşte cu mai multă putere harul lucrător al iubirii lui Dumnezeu. Miezul lucrării lui Hristos în lume nu este o sumă de prelegeri lămuritoare cu privire la identitatea lui Dumnezeu şi la Creaţia Sa, ci mântuirea noastră. Finalitatea lucrării Sale este restaurarea fiinţei umane, şi a întregii Creaţii. Ne putem însuşi această lucrare restauratoare pe care Domnul o face cu şi pentru noi, în măsura în care înţelegem Biserica, Liturghia sau Teologia ca spaţii în laboratorul vindecării, unde doctor este Însuşi Domnul.

Tainele Bisericii

Din perspectivă răsăriteană, lumea în care trăim este suferindă. Există o rană ce afectează puterile sufletului nostru şi natura umană întreagă, cauzată de păcat. Această suferinţă trebuie vindecată. Dar restaurarea cere un parcurs existenţial. Simpla lectură a textelor despre Dumnezeu sau însuşirea unor afirmaţii despre El nu sunt medicaţia suficientă pentru tămăduirea noastră. Am putea crede într-un mod eronat că, în fine, întreg tezaurul Bisericii ţine de câteva texte vechi. Temelia şi Centrul Bisericii constau, totuşi, în altceva decât o colecţie de scripturi. În centrul Bisericii este Hristos Însuşi, în stare de jertfă iubitoare, lucrând prin Tainele ei, împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt. Nimic mai bun nu avem la dispoziţie în această lume, decât Tainele Bisericii, care ne împărtăşesc harul vindecător al Sfintei Treimi.

Din această perspectivă, criteriul ultim pentru evaluarea rezultatelor dialogului dintre teologie şi ştiinţă este acordul lor cu Revelaţia şi Învăţătura Bisericii care ni-l împărtăşesc pe Hristos. Numai aşa rezultatele îşi păstrează relevanţa în ordine spirituală. Numai aşa ele pot rămâne folositoare în intensificarea comuniunii noastre cu El. Este drept, şi logica propune criterii de evaluare, şi ştiinţa le are pe ale ei, însă, în ordine existenţială, numai teologia, ca loc de întâlnire cu Cel ce ne-a făcut, poate oferi criterii ultime.

Dovada iubirii desăvârşite

Noi, creştinii, mărturisim credinţa că, nicăieri Dumnezeu nu s-a descoperit atât de mult ca în coborârea Fiului Său la noi, ca om. Niciodată în istorie, în nici o cultură, în nici o religie, şi în nici un alt loc geogafic. Tot aşa cum textele Sf. Scripturi, colecţia de cărţi revelate, reprezintă coborârea cea mai adâncă a lui Dumnezeu în cuvinte, Întruparea Sa este coborârea Sa cea mai adâncă în Creaţie.

Părintele Stăniloae afirmă că această ultimă coborâre este şi cea mai intensă lucrare edificatoare. El S-a făcut om ca să ne vorbească cu propriile noastre cuvinte; ne-a împropriat felul nostru strâmt de a fi, ca să sfinţească firea noastră din locul ultim al căderii ei. Hristos a făcut asta printr-o maximă asumare a naturii noastre umane, întărindu-ne prin energiile restauratoare ale dumnezeirii Lui. Făcându-se om, Dumnezeu micşorează la maxim distanţa faţă de noi. O apropiere mai mare între Dumnezeu şi om, decât în Întruparea Fiului Lui ca om, nu este posibilă. O dovadă mai mare de iubire a lui Dumnezeu pentru om decât suferinţa, Crucea şi moartea Fiului Său pentru noi, nu este posibilă. Nu există nici un gest, nici o situaţie sau postură existenţială care să dovedească mai bine iubirea lui Dumnezeu pentru noi, decât acela al sacrificiului suprem, al morţii şi Învierii lui Hristos. Iar jertfa Lui este deodată singura cale de a vindeca lumea pentru a o aduce înapoi în starea de comuniune cu Dumnezeu, şi singura dovadă care ar putea să trezească pe om la o viaţă spirituală intensă, la credinţă, la iubirea plină de semerenie şi dăruire de sine. De aceea, creştinii mărturisesc faptul că, în toate culturile lumii, din totdeauna şi de pretutindeni, nu există nici o descoperire ştiinţifică, culturală sau religioasă, care să fie mai puternic edificatoare ca cea săvârşită de Hristos.

Ştiinţa şi mântuirea

Din perspectivă teologică, adevărul Creaţiei - operă a iubirii lui Dumnezeu, s-a descoperit deja. Este adevărat, ca în ghicitură. Însă, lucrarea harului în viaţa celor înduhovniciţi face posibilă edificarea de pe urma experienţelor de viaţă. În acelaşi fel, cu ajutorul harului, fiecare descoperire ştiinţifică sau filosofică despre lume devine relevantă în sens spiritual. Ceea ce descoperim cu privire la lume, ceea ce ştim despre lume, se poate face scară prin care putem urca spre cer. Tot ceea ce descoperă ştiinţa cu privire la om sau la viaţă, la Univers sau la structura moleculară a prafului de pe drum, poate fi relevant în ordine spirituală, pentru mântuire. Pentru că această lume este Creaţia lui Dumnezeu. De aceea, nu este deajuns să spunem că dialogul dintre religie şi ştiinţă este posibil în condiţiile smereniei; s-ar cuveni chiar mai mult, ca el să crească evlavia noastră!

Câtă vreme ştiinţa naşte evlavie sau intensifică în noi credinţa în puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, câtă vreme ne ajută să vestim şi altora frumuseţile şi adâncul raţionalităţii lumii în care trăim, sau câtă vreme dialogul acesta ne foloseşte ca să-i ajutăm mai mult şi mai bine pe semenii noştri, el este semnificativ. Dacă ne-am (re)întors, prin dialogul ştiinţei cu teologia, în miezul vieţii spirituale, înseamnă că am împlinit rostul lui ultim. Dimpotrivă, dacă ştiinţa nu ne edifică în nici un fel, nici prin ceea ce poate nici prin ceea ce nu poate să facă, dacă nu ne ajută să creştem în evlavie, în intensificarea doxologiei, atunci ea este mai puţin relevantă pentru mântuire.

Har, ştiinţă şi filosofie

Nouă nu ni s-a dat doar să întrezărim misterul nostru, de fiinţe cugetătoare în lume. Nouă nu ne este dată doar capacitatea de a ne apropia prin ştiinţă sau prin reflecţia filosofică, de înţelegerea raţionalităţii extraordinare a Universului şi a propriei noastre fiinţe. Nouă ni s-a dat mult mai mult! Iar sfinţii dovedesc aceasta: ce dar minunat ne-a dat Hristos, şi cât de profundă şi de plină de înţelepciune este lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa fiecăruia dintre noi! Nouă, oamenilor, ni s-a dat posibilitatea comuniunii şi unirii cu Cel veşnic şi necreat, care a făcut lumea. Iar aceasta, potrivit Sf. Grigore Palama spre exemplu, este cu mult mai mult decât toată înţelepciunea, şi mai presus de toată ştiinţa.

De aceea, în Răsărit, strădaniile teologiei a fost să adâncească felul în care se poate câştiga harul, pentru o reală şi intensă comuniune cu Dumnezeu. Efortul teologiei s-a orientat spre adâncirea etapelor progresului spiritual, ca să poată lămuri cum este posibilă creşterea spirituală, şi cum poate cineva să trăiască prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Pe de altă parte, dacă sunt parcurse cu onestitate, cugetarea filosofică sau cercetarea ştiinţifică sfârşesc prin a constata limitele raţiunii. Aceasta arată că sfârşitul cugetării filosofice sau al cunoaşterii ştiinţifice ţine de altceva decât de filosofie sau ştiinţă. Ele sunt cuprinse în Revelaţie şi sunt limpezite de experienţa edificatoare a teologiei. Însă drumul edificării continuă şi dincolo de aceste limite, dincolo de raţiune şi de vederea interioară. Experienţa mistică face câteva precizări importante. Sfârşitul edificării spirituale nu este unul de tip cognitiv, ci este unire. El ţine de vederea nevăzutului şi de experierea neapropiatului, de unirea în iubire cu Cel ce a făcut pe om!

▲ Cunoaşterea Necuprinsului şi analfabetismul sfinţilor

În Răsăritul creştin, practica vieţii spirituale scoate la iveală un adevăr fundamental. Oamenii nu se schimbă decât dacă încep lucrarea în inima lor, printr-un efort susţinut de a aduna toate puterile sufleteşti în slujba comuniunii de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. Strădania sfinţilor ne arată că nu ne schimbă cu adevărat nici însuşirea unui limbaj, nici descoperirea unui fapt, nici o frază, un dispozitiv, un ambient cultural sau însuşirea unor proceduri. Ne schimbă cu adevărat intensificarea pocăinţei şi a iubirii.

Este semnificativ în acest sens, faptul că sfinţii nu şi-au propus să cucerească lumea. Nu şi-au propus să facă istorie pe orizontală. Majoritatea revoluţiilor din ultimele secole, politice, industriale sau tehnologice, venite din spaţiul occidental, au urmărit, într-un fel sau altul, acest demers. Sfinţii au căutat să facă un alt fel de revoluţie - interioară! -, căutând instaurarea armoniei între puterile sufleteşti şi victoria harului asupra înclinaţiilor păcătoase ale trupului. Mulţi dintre ei au fost analfabeţi. Biruinţa lor dovedeşte că nu cunoaşterea ştiinţifică sau filosofică a lumii este necesară mântuirii, deşi ambele pot fi un excelent parcurs propedeutic pentru ea.

Dincolo de eforturile noastre de a pătrunde cu mintea învelişurile aparenţelor lumii, cel ce ne călăuzeşte spre edificare este harul Duhului Sfânt. În contrast cu civilizaţia şi tehnologia societăţilor prospere, simplitatea vieţii monahale ne dezvăluie, de fapt, cât de puţin îi trebuie fiinţei umane pentru a ajuge la desăvârşire. Potrivit experienţei lor, ceea ce ne schimbă cu adevărat, indiferent dacă ne referim la persoana umană sau la lumea în ansamblul ei, este lucrarea harului. Este adevărat, noi singuri ne putem schimba, de la o zi la alta, de la o oră la alta, dar de cele mai multe ori pentru o zi sau câteva. Chiar dacă schimbarea am face-o cu toată puterea, reuşim doar în parte.

Literatura filocalică afirmă răspicat că deşi ne aparţine, noi nu ne putem stăpâni trupul şi nici nu ne putem desăvârşi, decât ajutaţi de har. Ne putem îmbolnăvi singuri, dar nu ne putem vindeca la fel. O dată curăţit trupul, nu putem înainta spre vederea raţiunilor ascunse ale lucrurilor, decât ajutaţi tot de har. Aşadar, nici vindecarea, nici ridicarea pe treptele mai înalte ale stărilor duhovniceşti nu sunt posibile decât cu ajutorul harului. Chiar dacă uneori ni se pare că putem schimba ceva prin strategii psihologice, totuşi, numai harul ne transfigurează. Iar în ordinea cunoaşterii, el ne furnizează şi hermeneutica ultimă, descoperindu-ne sensul lucrurilor din lume şi rostul nostru în ea, aşa cum le-a văzut, din veşnicie, Cel ce le-a făcut.