Universul interiorităţii omeneşti

Afirmaţia că trăim într-un ev al ştiinţelor nu poate fi tăgăduită. Cu adevărat, în ultimele decenii, numeroase programe de explorare ştiinţifică au investigat o diversitate imensă de fapte şi fenomene din universul înconjurător, cu instrumente din ce în ce mai performante. În felul acesta, un volum imens de date, care dau seama de structurile şi mişcarea lucrurilor şi puterilor lumii sensibile, e adăugat în fiecare zi la zestrea cunoaşterii. Cu toate acestea, multe din teritoriile realităţii rămân prea puţin cunoscute, şi întrebări vechi nu primesc încă un răspuns.

Între marile mistere ale lumii, aflate aproape dintotdeauna în dezbatere, dar care nu au fost lămurite încă, sunt şi cele legate de universul interiorităţii omeneşti. Nu avem de-a face cu procese fizice care se petrec în vecinătatea noastră, sau la distanţe cosmice, ci de realităţi pe care le trăim lăuntric. În legătură cu aceasta, de multe secole sunt în discuţie tema conştiinţei şi cea a psihicului uman, subiecte care anunţă multe dificultăţi ce s-au dovedit până acum insurmontabile.

Explorarea spaţiului lăuntric - o situaţie ştiinţifică precară

Orice abordare sistematică a vieţii interioare ar trebui să clarifice mai întâi înţelesul unor termeni precum „interioritate“, „eu“, „minte“, „conştiinţă“, deodată cu realităţile desemnate prin aceştia, dar şi alte chestiuni dificile, cum este aceea a relaţiei dintre minte şi creier. Însă, cum bine se ştie, avem de-a face cu teme extrem de dificile, îndelung dezbătute în psihologie şi în diversele ei ramuri, dar şi în filosofia minţii şi, mai nou, în medicină şi neuroştiinţe. De fapt, toate aceste abordări conţin deosebiri substanţiale care pot convinge uşor asupra faptului că tema universului lăuntric este de multă vreme într-o situaţie ştiinţifică precară şi fără o soluţie uşor de întrevăzut.

Este adevărat, nu au lipsit şi nu lipsesc modelele propuse de filosofie, dar ele nu reuşesc să răspundă mulţumitor la marile întrebări care vizează natura conştiinţei sau procesele psihice ale subiectului uman. Care este esenţa acestor realităţi?, în ce raport se află conştiinţa şi conştienţa?, este posibilă stabilirea unor corelative neurale, prin delimitarea precisă a ariilor corticale care corespund acestora?, care este raportul dintre creier şi psihic? etc.

De-a lungul timpului, în variate forme s-a constatat că, cel puţin în parte, dificultăţile de explorare a psihicului şi a conştiinţei subiectului rezidă până la urmă într-o situaţie deopotrivă paradoxală şi inevitabilă. Pe de o parte, s-ar putea spune că nu cunoaştem nimic pe care să experimentăm în mod nemijlocit, ceva de care să ne folosim atât de des, sau pe care să activăm atât de frecvent în câmpul cunoaşterii şi al vieţii, cum e conştiinţa. Avem de-a face cu situaţii curente, în care simţim ceva anume, în care suntem într-un anumit fel, sau suntem, pur şi simplu, noi înşine. Într-o accepţiune filosofică uşor de înţeles, conştiinţa este acel ceva care corespunde unui a fi cumva1, fiind motorul principal al atenţiei, care ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii2. În acelaşi timp, în ciuda acestei obişnuite prezenţe, în chiar legătura ei cu mai toate experienţele de viaţă, se întrevede şi imposibilitatea noastră de a ne situa într-un raport de cercetare obişnuit cu universul nostru interior. Iar aceasta se vede în aceea că în explorarea acestui familiar şi deopotrivă straniu spaţiu lăuntric nu pot fi folosite modalităţile obişnuite din celelalte arii ale cunoaşterii. Nu putem studia conştiinţa ca pe un fenomen fizic, observând, măsurând şi furnizând descrieri matematice care să dea seama de tiparele ce apar în diverse situaţii.

Astăzi însă, tot mai des şi mai amplu, conştiinţa, mintea, particularităţile funcţiilor cerebrale şi alte aspecte ale interiorităţii persoanei, incluzând aici chiar şi efectele neurale ale experienţelor religioase, pot fi investigate până la detalii nesperate. Schimbarea aceasta, produsă în ultimele decenii, a fost posibilă prin realizarea unor dispozitive tehnice performante utilizate acum în investigaţia medicală. Aparatura de înaltă rezoluţie poate explora, în timp real, amprentele activităţilor corticale care corespund diverselor stări şi activităţi psihice, precum atenţia, vorbirea, compasiunea sau rugăciunea.

Persoana uneşte în sine diversele aspecte ale lumii

Când admirăm un răsărit de soare, ascultând în acelaşi timp ciripitul încântător al unei păsări şi vorbind despre acestea cuiva care ne însoţeşte în călătorie, avem de-a face cu un fenomen extraordinar. Aceasta pentru că fiecare din aceste procese (vederea răsăritului, sesizarea cântului, încântarea noastră şi comunicarea cu celălalt) corespund unor activităţi neuronale, în arii distincte din cortex. Însă, deşi vederea, auzul şi încântarea se petrec în zone corticale diferite, experienţa subiectului e totuşi una şi aceeaşi. Răsăritul, cântul păsării, încântarea şi comunicarea referitoare la ele sunt trăite unitar, ca realitate nefragmentată. Mai mult, persoana, fără a face vreun efort de cuprindere a acestor date într-un singur contur, receptează firesc, odată cu răsăritul şi cântul păsării, un fel de frumuseţe care le leagă pe toate şi le conferă un sens mai înalt.

În acelaşi timp, explorarea creierului a dovedit că nu există nici o arie cerebrală care să fie conectată cu toate celelalte care sunt active într-o astfel de experienţă obişnuită, încât lipseşte suportul cortical în stare să explice de ce aceste fragmente de realitate (răsăritul, cântul păsării şi celelalte) sunt trăite deodată.

O întâlnire aşteptată: conştiinţa şi fenomenele cuantice

Unele rezultate evidenţiate de Francis Crick şi Christof Koch sugerează că procesele de conştiinţă ar putea să corespundă, la nivel neural, unei oscilaţii de aproximativ 40 Hz3. Aceşti autori avansează ideea că frecvenţa, fiind întâlnită în mai multe arii cerebrale, ar putea explica modul cum informaţii disparate, existente în diverse arii corticale, legate de perceperea unor fragmente de realitate, sau de acţiuni ale persoanei, sunt integrate în acelaşi contur.

În felul acesta, afirmă ei, conştiinţa ar putea fi legată de starea de conştienţă. Conştiinţa ar putea să fie chiar această conştientizare a diverselor date din mediul înconjurător şi a acţiunilor subiectului, capacitate de a lega într-o imagine unitară fragmentele lumii şi diversele noastre acţiuni.

Într-adevăr, prezenţa oscilaţiilor de 40 Hz este întâlnită în mai multe arii din cortex, în aria vizuală, în talamus, nucleii talamici reticulaţi şi în neocortex, şi se presupune că fac posibil conţinutul experienţelor perceptive sau cognitive4. Mai mult, aceste oscilaţii nu mai sunt prezente în stările de comă şi de anestezie5.

O teorie recent vehiculată în ştiinţă (Orchestrated Objective Reduction) aduce în cuprinsul aceleiaşi explicaţii conştiinţa şi fizica cuantică, două dintre realităţile cele mai tulburătoare pe care le-a întâlnit ştiinţa din toate timpurile. Teoria vizează, de asemenea, oscilaţiile de 40 Hz. Roger Penrose, laureatul Medaliei Fields în matematică, şi specialistul în anestezie Stuart Hameroff au introdus în discuţie vibraţiile cuantice din interiorul unor structuri intracelulare numite microtubuli. Ei opinează că aceste structuri foarte subţiri - cu grosimi de până la 25 nanometri (10-9m) şi cu lungimi de până la un metru - ar fi răspunzătoare pentru funcţionarea în rezonanţă a neuronilor. Fiind situaţi în interiorul celulelor neuronale, microtubulii ar putea reprezenta chiar suportul fizic al oscilaţiilor menţionate6.

Anestezia şi explorările imagistice ale conştienţei

O abordare experimentală recentă a încercat să surprindă activităţile şi ariile cerebrale corelative stării de conştienţă. Practic, cercetătorii au anesteziat 12 voluntari sănătoşi, cu vârste cuprinse între 18 şi 31 ani, pentru a monitoriza, prin rezonanţa magnetică funcţională (fMRI), modificările imagistice care apar în instaurarea inconştienţei şi pe parcursul revenirii la starea de conştienţă. Interesant este că psihologii au analizat ramificaţiile „reţelei“ neuronilor activi din creierul subiecţilor, folosind teoria grafurilor, un model matematic care clasifică structurile generate de anumite instrucţiuni şi de procesul execuţiei lor.

Rezultatele, publicate în 2013, sugerează că starea de conştienţă nu coincide cu stoparea activităţii cerebrale, ci mai degrabă unei configuraţii speciale în reţeaua de comunicare a neuronilor. Mai precis, pierderea cunoştinţei echivalează cu o circulaţie precară a informaţilor7.

Taina conştiinţei şi limitările ştiinţei

Însă toate aceste ipoteze şi rezultate trebuie folosite cu prudenţă. Deşi neuroştiinţele oferă un volum imens de date clinice şi psihologice, care se dovedesc mult mai bune în explorarea interiorităţii omeneşti decât interminabilele dezbateri filosofice8, totuşi unele întrebări rămân fără răspuns.

Pe de o parte, imaginile obţinute prin rezonanţă magnetică nucleară şi corespondenţa dintre activităţile psihice şi activitatea neuronală necesită încă multă atenţie, întrucât procesele care le susţin sunt insuficient cunoscute9. Pe de altă parte, abordările de acest fel nu explică o problemă de fond: de ce anumite procese cerebrale corespund acestor experienţe şi stări de sine, şi nu altora10.

Mai general, chiar în noile condiţii de explorare ştiinţifică asigurate de tehnologia de vârf a imagisticii medicale, conştiinţa umană, cu toate celelalte aspecte care ar putea intra în discuţie, este departe de a fi elucidată11. Există aici alte câteva probleme de fond. Antonio Damasio formulează tranşant una dintre ele: „Mi-e greu să văd în rezultatele ştiinţifice, mai ales din domeniul neurobiologiei, altceva decât aproximaţii provizorii care ne satisfac pe moment şi pe care le înlăturăm de îndată ce apar descrieri mai bune… Complexitatea minţii umane este, poate, de aşa natură încât să nu aflăm niciodată soluţia problemei din cauza limitărilor noastre inerente. Poate că nici nu ar trebui să vorbim despre o problemă, ci despre un mister, făcând distincţie între întrebările pe care ştiinţa le poate aborda şi cele care probabil să rămână pe veci fără răspuns“12.

Odată cu avertismente de acest fel, ies la iveală şi unele constatări mai vechi, formulate de fenomenologie. Filosoful Edmund Husserl (1859-1938), de exemplu, avertiza cu privire la naivitatea ştiinţei, care, spunea el, „reţine pentru universul oricărui existent ceea ce ea numeşte «lume obiectivă», fără ca prin aceasta să dea atenţie faptului că subiectivitatea creatoare nu poate intra în drepturile ei în nici o ştiinţă obiectivă.“13 De fapt, în abordarea fenomenologiei, subiectivitatea întemeiază toate celelalte fapte de ştiinţă.

Aşadar, avem de-a face cu două situaţii dificile. Pe de o parte, cu toată strădania de atingere a obiectivităţii, până şi cele mai abstracte dintre descrierile teoriilor ştiinţifice referitoare la diversele aspecte ale realităţii rămân esenţial legate de om, de conştiinţa care reflectă lumea. Pe de altă parte, conştiinţa, starea de conştienţă şi celelalte aspecte ale vieţii lăuntrice nu pot constitui obiecte sau procese ce pot fi abordate în mod obişnuit, cum e cazul unei cercetări ce vizează structura sau compoziţia unui solid.

Interogaţiile ştiinţelor şi lucrarea despătimirii

În privinţa întrebărilor pe care le stârneşte conştiinţa şi celelalte aspecte ale vieţii lăuntrice, edificatoare este abordarea autorilor creştini din spaţiul răsăritean. Aceştia ocolesc, de cele mai multe ori, miezul metafizic al problemei. În scrierile lor nu sunt dezbătute teme filosofice, cum ar fi de exemplu natura conştiinţei, ci altele cu rol edificator, privitoare la premisele care o fac posibilă şi modul concret prin care se poate dezvolta propriu-zis lucrarea lăuntrică. Înţelesurile cu valoare practică, cultivarea virtuţilor şi starea interiorităţii omeneşti devansează, de cele mai multe ori, celelalte consideraţii care privesc esenţa şi structura acestui loc ascuns14.

Situaţia aceasta nu este întâmplătoare. În creştinismul răsăritean, interogaţiile metafizice privitoare la esenţa interiorităţii omeneşti sunt plasate intenţionat într-un plan secund, în raport cu eforturilor ascetice şi etice orientate către curăţirea şi cultivarea ei.

Cel puţin două realităţi importante, care se cer să fie asumate cu stringenţă, decid felul acesta particular de orientare în eforturile sfântului, teologului sau creştinului îmbunătăţit. Prima dintre ele o reprezintă preocuparea intensă pentru deprinderea lucrării despătimirii, drumul propriu-zis al vieţuirii către o tot mai deplină experiere a comuniunii cu Dumnezeu. În acest caz, aşadar, avem de-a face cu o lucrare ce cuprinde aspectele concrete ale vieţii, asumată în lumina credinţei. O explorare lăuntrică ghidată de interogaţii de fond, la fel ca orice altă abordarea dialectică, riguros filosofică, întreprinderi decise să ia pe cont propriu verificarea tuturor aserţiunilor şi practicilor credinţei, ar întârzia fiecare pas pe drumul despătimirii. Mântuirea ar deveni, în acest caz, o ţintă secundară. Cel de-al doilea motiv care a descurajat în permanenţă căutările filosofice privitoare la esenţa interiorităţii omeneşti, de-a lungul întregii tradiţii patristice, este acela că, în înţelegerea creştinilor, luminată de Revelaţie, în atenţie este o realitate apofatică: persoana umană. Avem de-a face aici cu una din înţelegerile de fond pe care s-au brodat toate consideraţiile antropologiei patristice. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, şi în vederea asemănării cu El, - „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Facerea 1, 26) -, fiind deci persoană, şi nu un anumit lucru. Plecând de la această realitate spirituală, Sfântul Grigorie de Nissa foloseşte, cu privire la om, expresia atheoretos, ceea ce înseamnă că omul „se sustrage oricărei consideraţii teoretice“, încât, „din moment ce Dumnezeu este de necuprins, este cu neputinţă ca «chipul» Lui din om să nu fie şi el de necuprins“15.

Aşadar, prima dintre aceste realităţi călăuzitoare pune puterile omeneşti pe drumul credinţei, în vederea mântuirii, cealaltă le prezervă pe acelea de tentaţia prea îndelungatelor filosofări, anunţând că o intenţie de cuprindere a omului ar fi sortită eşecului. În felul acesta, fără a dispreţui răspunsurile ştiinţei, omul poate înainta pe drumul despătimirii şi al îngrijirii de sine, care încununează până la urmă toate formele de cunoaştere, inclusiv cele referitoare la interioritatea sa.

note

1 Cf. Larry R. Squire, Darwin Berg ş.a., Fundamental neuroscience, Ediţia a IV-a, Elsevier, 2013. p. 1091.

2 Cf. David J. Chalmers, The Conscious Mind: in search of a fundamental theory, Oxford University Press, New York, 1997.

3 Cf. F. H. C. Crick şi C. Koch, Towards a neurobiological theory of consciousness, Seminars in the Neuroscience, 2, pp. 263-275, în David J. Chalmers, The Counscious Mind: in search of a fundamental theory, Oxford University Press, New York, 1996, p. 115.

4 Cf. Danah Zohar, Ian Marshall, Inteligenţa spirituală, traducere de Miruna Popescu, Editura Vellant, 2009, p. 100.

5 Ibidem, p. 101.

6 Cf. Stuart Hameroff, Roger Penrose, „Consciousness in the universe: A review of the âOrch ORâ theory“, în rev. Physics of Life Reviews, vol. 11, nr. 1, martie 2014, pp. 39-78.

7 Cf. Martin M. Monti ş.a., „Dynamic Change of Global and Local Information Processing in Propofol-Induced Loss and Recovery of Consciousness“, în rev. PLoS Computational Biology, 2013; vol. 9, nr. 10, DOI: e1003271 DOI: 10.1371/journal.pcbi.1003271).

8 Cf. Larry R. Squire, Darwin Berg ş.a., Fundamental neuroscience, Ediţia a IV-a, Elsevier, 2013. p. 1091.

9 Cf. Edward Vul ş.a., „Puzzlingly High Correlations in fMRI Studies of Emoţion, Personality, and Social Cognition“, în rev. Perspectives on Psychological Science, vol. 4, nr. 3, 2009, p. 285.

10 David J. Chalmers, The Conscious Mind: in search of a fundamental theory, Oxford University Press, New York, 1997, p. 115.

11 Cf. Ray Tallis, „Consciousness, not yet explained“, în: New Scientist, 205 (6 ian. 2010), nr. 2742, pp. 28-29.

12 Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 15.

13 E. Husserl, Criza Umanităţii Europene şi filosofia, Editura Paideia, 1997, Bucureşti, p. 60.

14 Tomáš Špidlík rezumă, de exemplu, preocupările lui Origen privind cunoaşterea de sine, spunând că în atenţia acestui autor creştin sunt virtuţile şi viciile omului, nu cunoaşterea substanţei sufletului (Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. I, Editura Deisis, 2005, p. 117).

15 Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 66.