Viaţa prin credinţă

Atunci când ne cunoaştem în profunzime, cu potenţialul şi limitele noastre, ne orientăm către scopul propus în măsura în care acesta se fundamentează pe crezul nostru. Specialiştii în programare neurolingvistică consideră că reuşita în viaţă se datorează în primul rând unei încrederi personale, articulate de o conştiinţă puternică. Altfel spus, nu este suficient doar să proiectăm un scop către care înaintăm cu fiecare treaptă din viaţa profesională, socială sau privată, ci să ne identificăm deplin cu ceea ce ne propunem, iar scopul să nu intre în conflict cu sistemul personal de valori. Se pare că, totuşi, condiţia de bază a succesului este aceea de a fi sinceri faţă de noi înşine mai întâi, adică să fim în acord cu ceea ce credem cu adevărat 1.

Crezul personal reprezintă o adevărată forţă lăuntrică, care ne impulsionează şi dezvoltă în acelaşi timp acuitatea faţă de orice şansă care se întrevede pentru concretizarea propriilor năzuinţe. Conştiinţa devine în acest context un fin observator care ne atenţionează asupra racordării la cerinţele celui mai înalt standard pe care-l cunoaştem2.

În etapa de fortificare a fermităţii comportamentale, atenţia noastră se concentrează asupra sursei care ne motivează, şi anume stabilirea propriului sens al vieţii: Care este scopul meu? Ce vreau să devin? Cum pot ajunge ceea ce-mi doresc? Simt că acest scop mă va împlini în orice situaţie m-aş afla? Sunt gata să întâmpin orice risc pentru a mă împlini? Obiectivul central al vieţii stabileşte intensitatea forţei de implicare într-o activitate sau alta. Cu cât activitatea se apropie mai mult de ceea ce urmărim personal, cu atât mai manifest va deveni interesul de aprofundare; pe măsură ce se deviază de la subiect, se micşorează şi gradul de implicare.

De la individ la persoană

Observăm cum, în mare parte, comportamentele noastre zilnice se statuează mai mult sau mai puţin pe convingerile personale, în funcţie de gradul de libertate asumat. În funcţie de sentimentul libertăţii interioare de care dispunem în mod practic, distingem două posibile (auto)percepţii ale omului: ca individ sau ca persoană. Individul se diferenţiază de persoană prin faptul că se concentrează pe propria afirmare, care presupune negarea celuilalt, o desconsiderare a acestuia, o permanentă percepţie a celuilalt ca potenţial concurent, ceea ce, în fapt, îi anulează propria libertate de a fi el însuşi. O asemenea percepţie asupra celuilalt exercită asupra aşa-numitului individ o forţă care-l determină să adopte o anumită atitudine ce nu corespunde, în fapt, naturii sale. Individul se prezintă pe sine drept o unitate care se diferenţiază de ceilalţi prin contrast, tocmai din teama de a nu se confunda cu un altul. Persoana însă se percepe deja ca irepetabilă, dar nu prin comparaţie cu o alta, şi se defineşte pe sine numai în perspectiva relaţionării cu celălalt, deci de pe o poziţie antitetică individului3.

Individul este întotdeauna integrat într-un grup sau altul, după un anumit criteriu, iar persoana este percepută independent de orice grup. Persoana este conştientă de propria unicitate, fapt pentru care caută comunicarea fără a se eschiva, fără a se comporta ca şi cum ar fi într-o competiţie. În acest sens, persoana se comportă degajat şi liber, iar motivaţia interioară este cea care îi defineşte setul de atitudini adoptate astfel încât, în lipsa unor complexe legate de statut, putem corela motivaţia cu propriul crez4. Acesta reprezintă expresia identităţii sale pe care urmăreşte să o confirme printr-un comportament adecvat. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel care are o credinţă sinceră caută să urmeze "numai raţiunii care duce spre cel mai înalt bine şi nu se atinge câtuşi de puţin cu mintea de nici un lucru sau gând sau înţeles sub care cade"5, considerând că o asemenea cugetare exprimă "firea şi cunoştinţa - în orice mod există (ele)".

Efectul placebo şi credinţa

Unii dintre intelectualii şi oamenii de ştiinţă contemporani consideră credinţa religioasă un fel de "placebo psihosocial" sau, mai rău, un fel de medicament folosit de persoanele care încearcă să îşi convertească temerile. Placebo este un subiect complex şi delicat, care necesită o abordare amplă spre a-l putea recepta adecvat, însă putem surprinde anumite aspecte semnificative pentru importanţa crezului în viaţa cotidiană. Însă s-ar putea menţiona aici câteva distincţii esenţiale între credinţa religioasă şi efectul placebo. Placebo este un tratament fals, care şi-a dovedit eficacitatea în multe situaţii experimentale prin efectul psihic produs (efectul placebo). Este, mai concis, convingerea pacientului că respectivul medicament îi va aduce cu sine vindecarea. Totuşi, din perspectivă creştină, în comparaţie cu placebo (falsa medicaţie), credinţa este o realitate certificată de experienţele sfinţilor, de mulţimea dreptcredincioşilor, iar puterea sa constituie cumva certificarea ultimă şi cea mai cuprinzătoare a efectului placebo. Cel care crede plenar, cu întreaga sa fiinţă, în Dumnezeul Cel adevărat şi trăieşte viaţa astfel încât să ajungă la asemănarea cu El nu are de ce să se teamă, căci se simte pe deplin în siguranţă, după cum mărturiseşte psalmistul: "Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?" (Ps. 26, 1-2).

Scrierile filocalice ne arată că o astfel de persoană nu poate fi afectată negativ de influenţele dimprejur, de multele determinări de natură socială, precum crizele economice sau chiar cele psihologice. Credinţa este izvorul de energie transfiguratoare al omului, un izvor care se lărgeşte pe măsura încrederii sale, căci "Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16), iar "de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este" (Ioan 3, 5-6). Aceste citate marchează starea de metanoia (gr. a întoarce capul - mentalitatea, a gândi diferit aposteriori), adică o transformare lăuntrică profundă, care schimbă omul fiinţial prin despărţirea de patimi, dezamăgirea de păcat şi alipirea de "Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele; Cel ce păzeşte adevărul în veac" (Ps. 145, 6), întru Care nu aflăm întunericul deznădăjduirii. Astfel, prin exprimarea credinţei în viaţă, omul devine icoană a lui Dumnezeu, căci confirmă în modul său de a trăi, simţi şi cugeta iubirea şi asemănarea cu El6.

Totuşi, situaţia actuală vădeşte că omul se confruntă tot mai mult cu o suferinţă care se reflectă din psihic în trup; se vede pe sine singur şi neajutorat şi resimte adesea o pierdere totală a încrederii în sine şi în semeni şi, mai profund, în Dumnezeu). Într-un caz particular, de exemplu, în plan medical, pacientul transferă întreaga responsabilitate a vindecării pe umerii medicului, respectiv pe seama tratamentului indicat, fără a-şi asuma vreo contribuţie personală. Pe de altă parte, stresul psihic apărut în diferite circumstanţe, fie externe sau interne, acutizează/amplifică boala în mod semnificativ.

Este important de spus aici că cercetările de specialitate au arătat că încrederea poate influenţa starea de sănătate. Astfel, într-un studiu analitic al persoanelor care sufereau de Parkinson s-a observat că o trăsătură comună şi definitorie a pacienţilor este lipsa de încredere în capacităţile de refacere a organismului, în ei înşişi şi în lumea din afara anturajului de prieteni. Mai mult decât atât, studii mai recente7 explică cum neîncrederea "instituţională" resimţită de pacient în serviciile sistemului medical este percepută ca factor determinant al stresului psihic. Starea psihică a unui bolnav se corelează cu disponibilitatea sa psihică de a se vindeca şi implicit cu cea fizică. Datele studiului arată că stresul psihic provenit din neîncrederea în calitatea îngrijirilor medicale se cumulează adeseori cu starea de confuzie legată de încrederea interpersonală cu medicul, cu relaţia precară de comunicare stabilită între pacient şi doctor (respectiv personalul de îngrijire).

De aceea, se impune o întrebare firească: pacientul nu poartă deopotrivă cu doctorul o anumită responsabilitate în procesul vindecării sale? În cazurile de colaborare bilaterală (relaţionare eficientă, deci reciprocă), medici cu o vastă experienţă în domeniu au apreciat două calităţi importante ale pacienţilor: încrederea de care dispuneau din partea lor şi optimismul implicit al acestei încrederi, cu efecte curative vizibile asupra bolilor. Desigur, starea pozitivă poate fi mult susţinută de doctori prin profesionalismul, deschiderea, dar şi disponibilitatea de a-şi asculta pacienţii, încât aceştia din urmă nu se mai simt singuri în suferinţa lor, ci într-o comuniune împărtăşită. Aşadar, în timp ce împărtăşirea durerii (în baza unei încrederi reciproce) accelerează vindecarea, sentimentul singurătăţii afectează sănătatea organismului, dar induce concomitent o presiune psihică asupra pacientului, care se simte mai neputincios decât este în realitate8. De aceea, important este ca pacientul să se simtă partener al doctorului, iar nu victimă a propriei boli, astfel încât noul statut în care investeşte o anumită siguranţă îndepărtează teama, unul dintre principalii "amplificatori mentali" ai durerii resimţite9. Vedem, deci, că efectul placebo, în înţelesurile sale mai largi, răspunde nevoii de încredere pe care o solicită organismul pe parcursul unei vindecări psihosomatice. Prin extrapolare, s-ar putea spune că un credo trăit devine el însuşi o resursă de viaţă.

Oglinda identităţii

Orice instituţie sau hotărâre de viaţă gravitează în jurul unei loialităţi sau credinţe într-o anume valoare la care subscriem. În acest context vorbim de semnificaţia credinţei într-un sens mai larg, care nu aparţine exclusiv spectrului religios10, când ne referim la fidelitatea faţă de politicile interne şi externe ale unei instituţii în care lucrăm, spre exemplu. Totuşi, se poate remarca înrâurirea pe care o degajă credinţa religioasă trăită în chip personal asupra modului de a fi, de a ne comporta în orice sector al vieţii, fie ea socială, economică, culturală sau profesională. Este cazul marilor religii ale lumii. Spre exemplu, hinduismul reprezintă un adevărat modus vivendi care se răsfrânge în toate dimensiunile vieţii celor care împărtăşesc această credinţă. De asemenea, islamul organizează inclusiv comportamentul economic al credincioşilor săi. Dacă însă, în multe cazuri, aceste religii se impun în mod oficial, iar uneori, în raport cu unele abateri, se recurge şi la forţa coercitivă, în privinţa creştinismului, a ortodoxiei în mod particular, se poate afirma că libertatea personală este deplin respectată, cu asumarea riscurilor aferente.

Ceea ce surprinde însă este că ştiinţa începe să întrevadă puterea unei credinţe investite într-o dragoste nepervertită, adică lipsită de posesivitate, de egoismul afirmării de sine în detrimentul celuilalt. O asemenea iubire devine sursă de energie (un patos pozitiv) care conferă integritatea, sensul şi scopul vieţii noastre, ne inspiră11, dar ne şi susţine în momentele critice. Este ceea ce părintele Stăniloae, în duhul scrierilor patristice, descria ca fiind "iubirea ce o manifest eu faţă de semenii mei (care) îi umple şi pe ei de energia ei, ceea ce are ca urmare întoarcerea ei către mine şi propagarea spre alţi semeni ai lor"12. Literatura filocalică numeşte, în mod paradoxal, această dinamică lăuntrică drept o contemplaţie extatică, în care omul nu mai trăieşte pentru sine, ci întreaga sa viaţă caută să îl odihnească pe celălalt. O astfel de stare implică o dragoste în proces de desăvârşire, adică jertfirea de sine a persoanei până la uitarea de sine, tocmai în virtutea dăruirii către celălalt, după cum aflăm în mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul: "Prietenul mirelui care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 29-30). Iată, deci, smerenia ce decurge firesc din iubirea curată, lipsită de orice urmă de egocentrism naşte ceea ce Sfinţii Părinţi au numit perihoreza (relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi). Persoanele locuiesc una în alta, fără a se contopi sau confunda, într-un fel asemănător cu ceea ce se petrece în planul vieţii personale, unde, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, "nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Aşadar, când centrul crezului personal este Izvorul iubirii, Sfânta Treime, iubirea simplă, curată nu caută să impresioneze, ci dimpotrivă, să pună în lumină pe celălalt. Devine atunci limpede că viaţa se împlineşte doar în contextul comuniunii şi tot ceea ce face omul capătă un sens bine definit, orientat către crezul lui. Dragostea Treimii pentru noi şi a noastră întreolaltă se arată a fi acea energie puternică ce defineşte fiinţa noastră şi dă culoare fiecărei acţiuni pe care o întreprindem pentru a-l odihni pe celălalt. Deşi suntem tentaţi să gândim că trăim într-o lume egocentristă, avidă după putere, să luăm în atenţie că înlăuntrul fiecăruia dintre noi există o parte de nonegoism, căci fiecare suntem icoana Iubirii după al Cărei Chip trăim, pe calea devenirii prin asemănare.

Note:

1 Sue Knight, Tehnicile programării neurolingvistice, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004, pp. 263-264.

2 Oswald Chambers, apud Sue Knight, op. cit., p. 263.

3 Antonie Bloom, op. cit., p. 188.

4 Întrucât convingerile autorestrictive ne calibrează comportamentul - Perry Zeus, Suzanne Skiffington, Coaching în organizaţii, Ed. Codecs, Bucureşti, 2008, pp. 299-302.

5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad., introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 228.

6 Ibidem, pp. 218-219.

7 Cf. Johanna Ahnquist, ş.a., "What has trust in the health-care system got to do with psychological distress? Analyses from the national Swedish survey of public health", în rev. International Journal for Quality in Health Care, vol. 22, Number 4, editat de Institutet Stockholm, Sweden, 2010, pp. 250-258, şi şonlineţ http://intqhc.oxfordjournals.org/content/22/4/250.full.pdfÂhtml.

8 Dr. Paul Brand, Philip Yancey, Durerea - darul pe care nimeni nu-l doreşte, Ed. Majesty Press Internaţional, Arad, 2006, p. 358.

9 Ibidem, p. 317.

10 Stephen Garrard Post, Unlimited love: altruism, compassion and service, Templeton Foundation Press, London, 2003, p. 72.

11 Ibidem, pp. 72-73.

12 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 377.