Viaţa spirituală şi invazia ştiinţelor

Ştiinţele şi tehnologiile au înregistrat un ritm de dezvoltare fără precedent în ultimul secol. Un raport al Fundaţiei Americane pentru Ştiinţă cataloga, în anul 2005, mai mult de 8.000 de discipline ştiinţifice. Majoritatea acestor domenii

s-au dezvoltat într-un ritm accelerat, întrucât cea mai mare parte dintre aplicaţiile lor au fost solicitate să avanseze de sectoarele industriilor,

pentru importante beneficii economice.

Ştiinţele au pătruns puternic pe piaţa media. Există numeroase canale de televiziune specializate în difuzarea de documentare cu caracter ştiinţific, dar şi în difuzarea de înregistrări DVD pentru publicul larg, pentru şcoli şi universităţi. Există numeroase posturi radiofonice ce pun în undă emisiuni despre ultimele descoperiri ştiinţifice, dar şi edituri de specialtate ce difuzează volume şi encicopledii axate pe domenii ştiinţifice sau pe subdomeniile lor.

Invazia ştiinţelor

Din cele aproximativ 100.000 de periodice ştiinţifice estimate la nivel global, prestigiosul Thomson Institute for Scientific Information (ISI) a înregistrat 10.000 drept publicaţii ce se revendică a fi de cercetare ştiinţifică în diferite domenii.

Cea mai mare parte a programei şcolare de pregătire a elevilor, dar şi cea mai mare parte a instituţiilor de învăţământ şi de cercetare, sunt destinate ştiinţelor naturii, tehnicii, tehnologiilor sau informaticii. În plus, viaţa noastră de zi cu zi este literalmente scufundată într-un noian de dispozitive mecanice, tehnice sau computerizate care ne ajută să vorbim, să scriem, să călătorim, să plătim obligaţiile financiare, să ne informăm sau să ne facem un consult medical. Este, fără îndoială, un fapt evident că ştiinţa are un loc important în viaţa noastră şi a lumii în care trăim, existând o listă extraordinar de lungă a beneficiilor de pe urma ei.

Mai mult ca oricând în trecut, toate acestea ar putea sugera că ştiinţa este soluţia universală pentru toate problemele umanităţii. Însă nu este chiar aşa. Numeroase alte date ne arată că este imperios necesar să punem margini acestei valorizări excesive şi exclusive a ştiinţei în viaţa noastră, şi că există alte aspecte ale vieţii, ce rămân departe de orice demers posibil al ei.

Dincolo de pragul simţurilor

Demersul cunoaşterii trece dincolo de ceea ce oferă simţurile. Ştiinţele naturii au dovedit că există o lume vastă şi extrem de bogată, ascunsă în spatele pragului de sensibilitate al simţurilor noastre. Faptul că nu vedem această lume sau nu percepem nici un sunet dinspre ea, nu înseamnă că ea nu există, tot aşa cum nici undele electromagnetice de anumite frecvenţe nu sunt vizibile, însă un simplu receptor radio ne poate dovedi că ele există. Unele dispozitive tehnice precum telescopul sau microscopul, ne ajută să sesizăm în lume ceea ce simţurile noastre nu pot sesiza, dovedind că tehnologia a lărgit accesul spre lumea înconjurătoare.

Totuşi, ştiinţa secolului trecut a mai fixat câteva repere, ce marchează şi limitele instrumentelor teoretice de care dispune. Nu este, aşadar, vorba de dispozitive ce ar putea fi îmbunătăţite, ci de o parte a realităţii care rămâne, în principiu, inaccesibilă cunoaşterii ştiinţifice. Lumea dimensiunilor mici, dar şi marginile Universului rămân în principiu inaccesibile. Prima dintre ele se ascunde în spatele „incertitudinii Heisemberg“, cealaltă în spatele unui văl imens de întuneric, întrucât nici un semnal luminos de dincolo de el nu poate ajunge la noi. Raţionamentele matematice au un anumit prag pe care nu-l pot depăşi, pentru că într-un sistem de axiome suficient de complex vor exista în mod inevitabil propoziţii despre care nu se poate spune dacă sunt adevărate sau nu.

Faptul că ştiinţa are limite pe care nu le poate trece este recunoscut chiar de ştiinţă. Uneori limitele se obţin, prin deducţii, chiar din premisele teoriilor. Alteori, limitele ţin chiar de instrumentele şi conceptele cu care lucrează.

Lumea poate fi cunoscută şi altfel

Dacă ştiinţele secolului XX au produs o mutaţie considerabilă cu privire la locul ştiinţelor în demersul cunoaşterii, aceasta este cu siguranţă cea care priveşte puterile lor, rezoluţia lor. Până unde poate merge ştiinţa în dezvăluirea lumii şi a mecanismelor ei? Ce tip de răspunsuri poate oferi? Adesea, în ultimele două secole, s-a afirmat cu tărie că ştiinţa poate merge până la capăt, că ea poate oferi toate răspunsurile, sau, în tot cazul, singurele certe, desfăcute de orice ideologie, curăţate de orice eroare.

Astăzi, însă, rezultate menţionate deja, dar şi altele sugerează că ştiinţa nu are toate răspunsurile. Dimpotrivă, sunt situaţii când demersul ştiinţific atinge limite pe care nu le poate lămuri îndeajuns. (Principiul de Incertitudine al lui Heisemberg, deşi are mai multe decenii de la formularea sa, suscită şi astăzi dezbateri cu privire la variantele interpretative, nici una dintre ele nefiind unanim acceptată în lumea ştiinţifică!)

Ştiinţa nu oferă singura cale spre cunoaşterea acestei lumi. În urmă cu mai bine de două secole, câţiva filosofi germani au pus bazele unui demers important pentru recunoaşterea celorlalte domenii ale culturii, ce cuprind arta, literatura sau istoria. Şi ele fac referiri importante cu privire la om, la lume, la felul în care trăim, gândim şi mai ales la felul în care simţim.

Avertismentul artelor

Oricine ar nesocoti arta sau literatura, ar comite o eroare majoră. Înţelegerea lumii, înţelegerea de sine, răspunsurile la marile întrebări, edificarea cu privire la sensul vieţii, toate acestea se regăsesc în fapte sau date de ordin cultural, artistic sau istoric. Totuşi, dacă cineva aflat în faţa unei opere de artă, ar cere dovezi imbatabile pentru demonstrarea frumuseţii ei, ar fi ridicol. Cu toţi ştim că în acest caz este vorba despre un domeniu în care dovezile ştiinţifice nu îşi au locul. Chiar dacă lumea artelor plastice are un anumit parcurs standardizat în şcoală, în care se predau canoane şi se însuşesc anumite tehnici specifice, de la un moment dat încolo artistul lucrează sub inspiraţie, o situaţie ce ţine prea puţin de proceduri. Cât timp un artist inspirat creează o operă, se poate ajunge la înţelesul ei printr-un demers metodic, de genul expediţiilor sau experimentelor de laborator? Desigur, nu! Iar dacă este aşa, să fie absenţa acestor metode de lucru un motiv suficient pentru a descalifica experienţa artistică? Faptul că nu avem proceduri standard sau legi demonstrate logic, care să ne conducă la înţelesul depozitat într-o operă de artă, diminuează cumva valoarea faptului artistic?

Şi poezia descoperă ceva despre felul în care trăim şi reflectăm asupra acestor trăiri. Şi o operă de artă dezvăluie ceva din sensibilitatea ce ne caracterizează. Cum ne putem raporta la acest tip de date sau fapte? Este adevărat, înţelesurile ascunse în ele nu sunt accesibile printr-un demers de tipul demostraţiilor ştiinţifice, testelor sau măsurătorilor de laborator. Şi atunci, cum altfel putem ajunge la ele?

Ştiinţa nu are monopolul asupra adevărului

Hans Georg Gadamer1, unul dintre cei mai mari filosofi germani contemporani, a fost preocupat de aceste date de ordin cultural, religios, estetic sau istoric. Multe nume importante din filosofia germană de până la Gadamer, începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, a căutat să precizeze atent specificul acestor ştiinţe. Pentru ei, filosofia, lingvistica, estetica, traductologia, disciplinele care investighează faptul artistic sau cultural, teologia şi istoria, toate acestea fac parte din ceea ce ei au numit generic ştiinţele spiritului. Disciplina destinată să reglementeze maniera de lucru în câmpul acestor ştiinţe ale spiritului, este hermeneutica. Faptele culturale sau istorice ascund în ele înţelesuri cu privire la noi, la semenii noştri şi la istorie. Cum ajungem să le înţelegem? Hermeneutica este destinată să prescrie reguli interpretative pe care orice cititor sau consumator de artă, orice trăitor al unei credinţe trebuie să le respecte pentru a ajunge să descopere într-un text literar sau religios, înţelesul pe care autorul l-a îmbrăcat în cuvinte. Instrumentele de lucru şi regulile hermeneuticii sunt destinate să ajute la înţelegerea corectă a faptelor de acest fel.

Gadamer s-a întrebat cu privire la aceste ştiinţe ale spiritului: „Până unde poate fi legitimată (filosofic) pretenţia de adevăr a unor astfel de moduri de cunoaştere situate înafara ştiinţei?“ 2 Iar răspunsul pe care l-a dat este categoric: Adevărul nu aparţine exclusiv ştiinţelor naturii, ştiinţelor experimentale sau matematice. Această pretinsă exclusivitate a ştiinţelor asupra adevărului este doar o eroare de ordin cultural sau ideologic. Adevărul este ascuns şi în celelalte experienţe de ordin religios, cultural sau artistic. Mai mult, Gadamer este convingător şi asupra unui alt aspect: pentru accederea la înţelesurile ştiinţelor spiritului, care ne-ar putea edifica cu privire la noi şi la istoria noastră, experienţa directă nu poate fi înlocuită cu nimic. El afirmă că, spre exemplu, teoria artei sfârşeşte prin a supralicita experienţa artistică sau prin a o concedia. Arta, de fapt, refuză planul strict al teoretizării, tocmai pentru că este manifestarea unui adevăr inaccesibil oricărei maniere ştiinţifice 3. Cu alte cuvinte, ca să înţelegem arta, trebuie să trăim un pic.

Ce înseamnă a fi raţional

Reflectarea la datele de ordin religios, istoric, artistic sau cultural este importantă chiar şi pentru ştiinţă. Aceasta pentru că, spre exemplu, ştiinţa „nu este in stare să reflecteze asupra propriilor premise şi implicaţii“4. Ştiinţelor naturii le lipsesc reperele. Adesea, exploatarea resurselor şi tehnologiilor ignoră orice restricţii. Or, tocmai lipsa unor limite în exploatarea potenţialului ştiinţelor contravine caracterului ştiinţelor, considerat prin excelenţă şi în mod exclusivist ca fiind cu adevărat raţional. Gadamer afirmă, fără nici o îndoială: A fi raţional „înseamnă a fi conştient de limite. (…) Cel ce vorbeşte în numele raţiunii se contrazice singur, pentru că a fi raţional înseamnă a fi conştient de limitele propriei înţelegeri, fiind astfel capabil să accepte o mai bună înţelegere, indiferent de unde ar veni ea.“5 Or multe dintre practicile actuale din domeniul ştiinţelor, cum sunt cele legate de manipularea genetică sau de exploatarea hidrocarburilor, arată că ştiinţa are unele aspecte din ce în ce mai puţin raţionale!

Credinţa sub microscop

Principiile recomandate de hermeneutică pentru înţelegerea faptelor de ordin religios sau cultural, dar şi pentru edificarea cu privire la utilizarea unor instrumente sau teorii ştiinţifice în ordine existenţială, sunt esenţiale. De aceea, formarea tinerilor în şcoală, nu trebuie să fie orientată doar înspre însuşirea unor date sau procedee de ordin teoretic. Sunt necesare, în egală măsură, experienţe de ordin religios, dar şi artistic. Numai acestea pot deschide subiectul uman spre o cale de înţelegere complet nouă, cu privire la sine şi la lume. Numai acestea îi pot oferi accesul la istorie şi la identitatea lui religioasă, istorică şi culturală. În acelaşi timp, spaţiul educativ trebuie să fie unul în care copiii şi tinerii învaţă şi despre limitele şi neputinţele ştiinţelor naturii şi despre cele ce ştiinţei îi rămân inaccesibile. Acestea îi vor ajuta să se situeze deasupra puterilor ei. Lumea este mai vastă şi mai bogată decât ceea ce experimentul ştiinţific sau instrumentele de care dispunem pot spune despre ea.

Experienţa religioasă nu este un fapt care ar putea fi abordat din perspectivă ştiinţifică în mod exclusiv. Pe bună dreptate, din perspectiva ştiinţelor naturii, experienţa religioasă este cu totul irelevantă. Dumnezeu nu poate fi detectat în natură, tot aşa cum harul sfinţitor nu poate fi detectat în laborator. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi pusă în valoare prin nici un dispozitiv, la fel cum nici viaţa de după moarte nu este rezultatul unei deducţii logice şi după cum nici Hristos-Adevărul nu este rezultatul vreunei demonstraţii. Ce rămâne din experienţa comuniunii cu Dumnezeu, în cadrele cele mai elementare şi stricte ale ştiinţelor experimentale? Nimic concret! Cât din adevărul religios putem verifica în cadrul unui experiment? Nimic care să fie relevant, nici în ordinea credinţei nici în cea a ştiinţei!

Pilda neutrinilor

Credibilizarea fără rezerve a ştiinţei, dincolo de sfera ei de competenţă, înafara domeniului ei de certitudine, este o mare eroare. Este adevărat, Dumnezeu nu poate fi detectat în natură, prin intermediul unor dispozitive, oricât de performante ar fi ele, nici acum, nici peste o mie de ani de cercetare. Teologia afirmă aceasta cu tărie de cel puţin două milenii. Distanţa dintre lume şi Creatorul ei nu este una care să ţină de rezoluţia unui aparat sau de puterea unui dispozitiv. Separaţia este în ordine ontologică. Dumnezeu, exprimat simplu şi brutal, are un alt tip de fiinţă, este din altceva decât orice lucru din această lume, fie el văzut sau nevăzut. Ştiinţa pune la punct dispozitive construite cu materie din această lume creată. Nici măcar îngerii nu pot fi depistaţi cu ceea ce este produs din materie, căci ei sunt duhuri, sau spirite. Cu atât mai puţin Cel ce este necreat şi veşnic! A încerca să surprindem îngerii cu dispozitive de laborator, seamănă cu încercarea ridicolă de a demonstra frumuseţea unui tablou prin intermediul unui raţionament formal! Tot aşa cum, în ordine ştiinţifică, este ridicol să încercăm prinderea neutrinilor cu plasa de pescuit, care trec prin tot ceea ce ne stă la dispoziţie, prin corpul nostru şi prin întreg Pământul, ieşind nedeviaţi pe partea cealaltă de glob, şi deplasându-se mai departe, fără să fi încetinit viteza lor de sute de mii de kilometri pe secundă!

Lumea simbolică şi omul credincios

În acest context, ştiinţele spiritului, ce abordează faptele religioase, culturale, istorice sau artistice, sunt esenţiale în încercarea noastră de edificare cu privire la lume, la viaţă şi la sensul ei. Toţi cei ce s-au apropiat de aceste ştiinţe, au subliniat importanţa hermeneuticii în condiţiile preocupărilor actuale. Pentru Eliade, spre exemplu, nici chiar istoricul religiilor nu se poate dispensa de a fi hermeneut, cu toată obiectivitatea de care trebuie să dea dovadă!

Hermeneutica este, pentru el, căutarea sensului, a semnificaţiei sau a semnificaţiilor pe care, de-a lungul timpului, o anumită idee sau un anumit fenomen le-a avut. Hermeneutica nu poate, în viziunea lui, decât să fie creatoare, în primul rând pentru specialistul însuşi, care e obligat să facă efortul hermeneutic să „retrăiască“ o multitudine de situaţii existenţiale.

Hermeneutica dezvăluie anumite valori care nu sunt evidente în planul existenţei imediate. Omul credincios, la fel ca şi cel ce se apropie de o operă de artă, are şansa să descopere că trăieşte într-o lume susceptibilă de a fi evaluată în mod diferit, profund, simbolic. Această lume are alte semnificaţii decât cele pe care le utilizează în mod curent. Noile înţelesuri ale lumii revalorizează existenţa omului însuşi. Prin asumarea acestor valori, viaţa noastră se schimbă radical. Din această perspectivă, nu doar ştiinţa este indispensabilă vieţii. Şi viaţa religioasă, şi experienţa artistică sunt constitutive ei, tot aşa cum dispunerea de simbol este constitutivă umanului. Ele transformă, în cele din urmă, omul pentru că reuşesc să depăşească simpla instruire tehnicizată, subîntinsă unei profesii, destinată să satisfacă cerinţele unei competiţii cu miză economică, ci fiind capabile să modifice însăşi calitatea existenţei umane.

A înţelege, pentru Mircea Eliade, pierde în acest caz, semnificaţia puternic uzitată în spaţiul european de „pătrundere cu mintea“ a unui fenomen, de „explicitare“ a lui în diferite sisteme de referinţă, culturale, simbolice, logice. Pentru Eliade, a „înţelege“ (un fenomen, un simbol) înseamnă a „accepta“, a te putea transpune şi a gândi altfel.

Şanse pentru o viaţă religioasă

În această epocă a proliferării ştiinţelor, viaţa noastră tinde să se restrângă la suprafaţa lucrurilor, la concret. O încredere exclusivă în rezultatele ştiinţei ar putea însemna o viaţă redusă doar la ceea ce este recunoscut ca valid în laborator. Ar putea însemna că singura instanţă cu drept de emitere a certificatelor de valori să fie ştiinţa. Ea ar fi singura care ar putea să ne spună unde începe realitatea şi unde se sfârşeşte, ce este adevărat şi ce este fals. O astfel de lume ne-ar oferi o imagine incompletă despre noi înşine şi despre Adevăr. Într-o astfel de lume, riscăm să trăim cu multe certitudini mici, dar fără nici o credinţă care să ne poată transfigura viaţa. Paşii siguri, dar mici ai ştiinţelor nu ne pot trece dincolo de lumea aceasta! Tehnica poate obtura complet drumul spre misterul vieţii şi al Universului, dacă ne restrângem căutările noastre doar la înţelegerea câtorva procedee concrete de utilizare a potenţialului de care dispunem, în schimbul unei amnezii cu privire la marile întrebări privind lumea, istoria sau sensul vieţii.

Mircea Eliade recunoaşte însă că, în prezent, simbolul este tot mai puţin compatibil cu cultura timpului nostru. În lumea de azi, până şi cei mai abili gânditori contemporani au nevoie de o cheie, de un procedeu prin care să-l deschidă. Oamenii nu mai sunt pregătiţi prea bine pentru acest tip de sensibilitate, pentru simbol, pentru experienţe religioase edificatoare. El crede că rolul hermeneuticii este tocmai cel de a oferi omului modern cheia prin intermediul căreia fenomenul religios poate fi pătruns. Omul modern, spune el, a abolit în fiinţa sa pe homo christianus, făcând referire la secularizare şi la intensificarea „uzanţelor“ profane ale lumii. Totuşi, el crede că nici chiar aşa, omul contemporan încă nu a suprimat pe homo religiosus, ci mai păstrează încă rezerve enorme de „religiozitate“.

Note

1 H.G. Gadamer (1990 – 2002), filosof german. A fost unul dintre studenţii lui Martin Heidegger. In 1949 a acceptat pozitia de profesor, ca succesor al lui Karl Jaspers la catedra de filosofie de la Univesritatea din Frankfurt. Cea mai importantă dintre lucrările sale tradusă ăn limba română, Adevăr şi Metodă;

2 H.G. Gadamer, Adevar si Metoda, Editua Teora, 2001, Bucuresti, p. 12;

3 Acest fapt este până la urmă „avertismentul cel mai serios adresat conştiinţei ştiinţifice în favoarea recunoaşterii unor limite intrinseci ei.“ Ibidem ;

4 Gadamer, H.G., Despre puterea ratiunii, in volumul Elogiul Teoriei. Mostenirea Europei, Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 55 ;

5 Ibidem, p. 54-55;