Când nu e trafic, în zonă se circulă și cu optzeci de kilometri pe oră. Când se stă bară la bară, șoferii sunt ocupați să bombăne, nu să admire peisajul. Noroc cu zilele când Calea Victoriei devine pietonală și oamenii își găsesc timp să admire una dintre cele mai frumoase clădiri din București. Nu puțini dintre ei chiar intră s-o viziteze și bine fac, căci au de văzut și de aflat lucruri extraordinar de interesante în Muzeul Național „George Enescu”. În 19 august se împlinesc 140 de ani de la nașterea marelui muzician, iar în 28 începe festivalul!
Pe unde calcă reporterii „Ziarului Lumina” se-ntâmplă lucruri. Întrucât superbul Palat Cantacuzino a cam îmbătrânit - ca să nu mai vorbim de Casa Memorială George Enescu, din spate, care nu se mai vizitează din cauza stării precare -, am întrebat de la bun început dacă se întrevede șansa unei renovări și am aflat cu bucurie că da, curând! Dacă nu în octombrie, sigur în noiembrie vor începe lucrările de consolidare și restaurare, startul acestora depinzând, între altele, de mutarea exponatelor în altă parte.
Vizita noastră a început în curte, unde muzeografa Silvia Costin, care ne-a fost ghid, ne-a vorbit despre clădirea în sine, ale cărei construcție și decorare au fost încredințate de „Nababul” Gheorghe Grigore Cantacuzino unei echipe foarte tinere. În perioada „Belle Époque”, palatul a fost ridicat între 1901 și 1905, din dorința lui Cantacuzino, premier la acea vreme și șef al Partidului Conservator, „un om bogat, dar cu foarte mult bun gust, care și-a dorit o casă somptuoasă, ca la Paris, și a angajat în acest proiect arhitecți și artiști tineri. A investit în tineri!”
Palatul a fost construit după planurile arhitectului Ion Berindei, care avea 29 de ani, iar sculpturile exterioare sunt realizate de Emil Wilhem August von Becker, 25 de ani. Berindei a ales un stil eclectic, îmbinând trei curente: baroc, art nouveau și rococo, pe care le-a armonizat complet. În plus, fiecare detaliu a fost întâi desenat de el - „e absolut spectaculos acest lucru!” Desenele respective sunt în colecția Muzeului Național de Artă. „Arhitectura lui Berindei reflectă dorința de integrare europeană a elitelor românești din perioada regalității, perioadă de maximă înflorire a României. În acest sens, palatul era o declarație politică din partea lui Cantacuzino”. Deși clădirea e originală, elementele ei amintesc arhitectura franceză - porțile, de pildă, seamănă cu cele de la Versailles, fiind realizate în stil Louis XIV.
De notat că stilul art nouveau era în acel moment foarte... nou, foarte la modă. În acest stil sunt făcute inconfundabila copertină a intrării și feroneria, în schimb sculpturile alegorice de pe fațadă sunt de factură barocă.
Un cuvânt despre gazdele noastre. Managerul muzeului, Cristina Liliana Andrei, ne-a înlesnit accesul, într-o zi fără public, cu deosebită amabilitate, iar despre ghida noastră, Silvia Costin, trebuie spus că este reconfortant să vezi o persoană foarte tânără vorbind cu atâta pasiune și cu asemenea bagaj de cunoștințe!
Strânsa legătură cu Casa Regală
Palatul a fost inaugurat în 1906 printr-un bal la care au participat multe figuri regale. Deasupra ușii interioare se află deviza familiei, „Quae nocent docent” („Ce te doare te învață”, cunoscută și sub forma „Ce nu te omoară te-ntărește”).
Vestibulul are în față aula, în stânga camerele destinate domnilor, mai exact bibliotecii și întâlnirilor de lucru, în dreapta cele ale doamnelor, în care acum se află Muzeul Enescu, iar la etaj erau încăperile copiilor. Picturile din interior sunt realizate de mai mulți artiști români talentați și, deși diferite, sunt toate în stil simbolist, cu influențe rococo.
Fiul cel mare al Nababului, Mihail, care a fost ministru de justiție, s-a căsătorit cu Maria Cantacuzino, mai bine cunoscută ca Maruca, și care, mult după moartea lui, s-a recăsătorit cu George Enescu. După moartea muzicianului, ea a donat casa statului, cu condiția să rămână muzeu. Am întrebat-o pe Silvia Costin dacă nu cumva donația a fost urmarea unor presiuni din partea autorităților comuniste din acel moment. „Donația a salvat clădirea, întrucât clar erau interese, fiind foarte centrală, foarte frumoasă și foarte ofertantă ca spațiu. Fără acest act ar fi devenit clădire administrativă, la discreția regimului comunist, care o «vâna»”. Se pare că și Nicu Ceaușescu a pus ochii pe ea... În plus, în absența donației, azi clădirea ar putea fi revendicată de descendenții familiei Cantacuzino.
Paradoxal, Enescu nu era un „fan” al palatului. Concertase aici încă din tinerețe, la invitația Marucăi, care-l cunoscuse la Peleș. Relația lor datează de atunci, a fost singura iubire a vieții lui, dar s-au căsătorit abia după 50 de ani. Căsnicia ei cu Mihail devenise una formală, însă nu s-au despărțit oficial pentru că n-o permiteau convențiile sociale ale vremii. Cu toate acestea, deși el a murit într-un accident de mașină în 1928, a trebuit să mai treacă un deceniu înainte ca ea și Enescu să se căsătorească.
De locuit - în 1943-1946 - n-au locuit în palat, ci în clădirea din spatele lui, azi Casă Memorială, unde muzicianul prefera să-și primească prietenii și invitații și aveau loc audiții, serate, lecții și concerte. Oricum, Enescu prefera casa lui de la Sinaia, construită din banii lui, câștigați în turneele din Statele Unite. „Își dorise foarte mult să aibă o locuință aproape de Casa Regală, cu care avea o legătură mai mult decât protocolară. Cu regina Elisabeta (Carmen Sylva) a colaborat chiar pe plan artistic, timp de zece ani, compunând lieduri pe versurile ei”.
Un tânăr geniu
„Enescu a fost un muzician prodigios, un artist intransigent, om de o cultură universală, cu o creație complexă. Limbajul său muzical este o sinteză în care se regăsesc influențe ale folclorului românesc, ale romantismului german și subtilitatea clasicismului francez” - este caracterizarea acoperitoare și concisă pe care ne-a făcut-o ghida noastră. Sub aparența clasicismului, muzica lui este de fapt foarte modernă și e tot mai mult privită azi și interpretată din această perspectivă, inclusiv de către tineri - „e redescoperit!”
Compozitor, dirijor, violonist, pianist și nu în ultimul rând pedagog, George Enescu a cântat și a fost cântat pe marile scene ale lumii, concertând alături de alți mari muzicieni și având elevi precum Yehudi Menuhin. Familia acestuia a insistat foarte mult să studieze cu românul, pe care l-a „vânat” prin lume ca să accepte, căci era foarte ocupat. Recent s-a stins ultimul dintre elevii lui, Ivry Gitlis, în 22 decembrie 2020, la 98 de ani. În ultimul său interviu (Antena 3, în 2019) spunea: „Nu studiezi cu Enescu, trăiești cu Enescu! Și nu era un mare artist, era muzica însăși”.
Enescu a început să studieze muzica la 4 ani, iar un an mai târziu a scris primele sale compoziții... Părinții lui erau țărani, dar nu săraci, nici departe de lumea muzicală, drept care l-au încurajat și ajutat de la bun început. Micul geniu a refuzat prima vioară, una de jucărie, și a primit una adevărată, pentru copii, care se află în muzeu.
Primele cunoștințe profesionale i se datorează profesorului Eduard Caudella, de la Iași, care i-a sfătuit pe părinți să-l trimită la studii la Viena, ceea ce s-a și întâmplat. Și tot acolo a debutat ca violonist la 8 ani, impresionând publicul și fiind numit de exigenta presă muzicală vieneză „un Mozart român”.
A urmat Conservatorul din Paris, unde a studiat cu Martin Pierre Marsick, André Gédalge, Jules Massenet și Gabriel Fauré, toți compozitori francezi importanți, și l-a avut printre colegi pe Maurice Ravel. Muzeul deține diplomele originale de absolvire, precum şi pe cea care marchează primirea lui, la 21 de ani, în Societatea Compozitorilor din Franța, după ce la 17 ani își făcuse debutul în calitate de compozitor, cu Poema română, care a avut un răsunător succes de public. Debutul se datora prințesei Elena Bibescu, care l-a introdus în lumea muzicală pariziană prin intermediul celebrului ei salon. Lucrarea - care se încheie cu Imnul Regal - i-a deschis lui Enescu multe uși, fiind primul pas pe calea consacrării. Între altele, începe să fie invitat la Castelul Peleș. Regina chiar i-a dedicat o poezie, „Unui tânăr geniu”, și i-a făcut cadou integrala partiturilor de Bach, 60 de volume publicate de Societatea Bach din Leipzig, „un dar într-adevăr regal”, aflat azi în colecția muzeului.
Experimentând modernitatea
Lucrările care l-au consacrat sunt cele două „Rapsodii române”, pe care Enescu le-a compus la 19-20 de ani, foarte cântate în toată lumea datorită caracterului lor exotic și influenței folclorice, cu caracterul lor dansant. A fost un compozitor prolific, la 25 de ani avea deja câteva opere de căpătâi, printre care Suita 1 pentru pian vechi (în care compozitorul a transpus motive arhaice în stil modern), Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Cvartetul pentru coarde, lucrări de cameră, Suita I pentru orchestră cu preludiu la unison (dirijată pentru prima oară în Statele Unite de Gustav Mahler!) sau Șapte cântece pe versuri de Clement Marot - muzică experimentală cu influențe neoclasice. „Enescu a experimentat foarte mult în zona care ulterior a caracterizat avangarda. Deci a fost un pic cu un pas înainte! Era și foarte muncitor - așa l-au descris profesorii și colegii lui - și foarte pasionat, încă de foarte tânăr”.
Viață personală n-a prea avut, în condițiile în care încă de la 17 ani a început să dea lecții de vioară pentru a se întreține, iar apoi a fost de foarte multe ori invitat în toată lumea, fiind unul dintre cei mai apreciați violoniști ai epocii. A declarat odată că-i place foarte mult vioara, cu condiția să nu fie un pretext pentru virtuozitate... Un alt detaliu inedit pe care-l aflăm de la Silvia Costin este că, de la un punct încolo, Enescu ajunsese excedat de succesul Rapsodiilor, în vreme ce lucrări ale lui pe care le considera mai reprezentative nu primeau aceeași atenție, încât n-a mai acceptat să dirijeze Rapsodiile decât pe onorarii consistente! O adevărată tehnică de marketing, am putea spune.
Cunoscut și iubit în toată lumea
În Muzeul George Enescu putem vedea o parte dintre partiturile lui - fotocopii, căci originalele, prea fragile, sunt păstrate în depozitul instituției de cultură în condiții optime -, diplomele și distincțiile primite din România, Tunisia, Maroc, Belgia, Franța, inclusiv Legiunea de Onoare oferită pentru „Oedipe”, pianele sale, biroul Emile Gallé - o piesă de tezaur, și scaunul, aduse de la reședința din Paris, o mulțime de obiecte personale prețioase, fotografii istorice (cu Jacques Thibaud, George Georgescu, Mihail Sadoveanu, Alfred Cortot), corespondența cu Casa Regală, costumul de academician (pe care l-a purtat rareori) și fracul de scenă, una dintre baghetele de dirijor, un disc de vinil cu Enescu și Menuhin cântând „dublul” de Bach, minunatul portret în care Corneliu Baba, pictor fascinat de Enescu, a imortalizat postura de plecăciune în fața publicului, la vârsta avansată până la care muzicianul a urcat pe scenă. Apropo de partituri, de notat că Editura Enoch, care i-a publicat cele mai importante lucrări, deține și acum drepturile asupra lor.
Un loc special în muzeu este dedicat pentru „Oedipe”, opera la care a lucrat mai bine de zece ani și a avut premiera la Opera Garnier din Paris în 13 martie 1936, cu un succes remarcabil. E dedicată soției lui și cuprinde toate elementele moderne ale limbajului enescian.
Cea de-a treia sală a Muzeului Enescu, impunătoare, mare, înaltă, splendid decorată, cu tavanul pictat de George Demetrescu Mirea și vitralii realizate de Frederic Storck, era dedicată concertelor, iar acum găzduiește o expoziție temporară - portrete ale muzicianului care, cu excepția unei litografii de Horațiu Dimitriu, sunt realizate de femei artiste.
Cum se apropie Festivalul George Enescu, am întrebat dacă muzicienii invitați la acesta obișnuiesc să viziteze muzeul. Silvia Costin a confirmat bucuroasă: totdeauna! E de mult un obicei. Sunt invitate orchestrele, vin și soliști și toți „știu aproape totul despre Enescu!”
Fluierând spre eternitate
Deși făcea „naveta” între Paris și București, plus concertele din alte țări, George Enescu își găsea timp și determinare să susțină muzica românească: a organizat strângerea fondurilor necesare pentru a dota Ateneul cu orga care există și azi, iar în 1913 a fondat un premiu pentru compoziție dedicat tinerilor compozitori români și decernat din fonduri proprii. În plus, laureatului i se oferea ocazia de a-și asculta piesele cântate pe scenele din Paris și de-a se specializa acolo - practic o bursă. Concursul a durat până în 1946, când Enescu a părăsit definitiv România, sătul de presiunile comuniștilor - mai exact ale lui Petru Groza - care încercau să-l înregimenteze. Yehudi Menuhin i-a aranjat un turneu în State și nu s-a mai întors în țară, stabilindu-se la Paris, unde de altfel este înmormântat, în cimitirul parizian Père Lachaise, ca și Constantin Brâncuși, Martha Bibescu, Ana de Noailles, Elvira Popescu, Nicolae Penescu, George Apostu și alții. Cât a trăit la Paris, n-a fost scutit de prezența vigilentei Securități...
Concursul și strângerea de fonduri pentru orga Ateneului par să probeze că Enescu avea și talent organizatoric - lucru confirmat de gazda noastră. „Din scrisori reies toate detaliile. Avea un talent: știa cum să ceară!” De altfel, muzicianul a organizat și o orchestră la Iași, cu care a dat foarte multe concerte în folosul victimelor războiului.
În 1923 a început să fie invitat și peste Ocean, pentru a dirija orchestre mari: Boston, Chicago, Philadelphia - invitat la început de Leopold Stokowski, apoi și de alții, pe contracte mai bine plătite decât în Europa. A colaborat între alții cu Bela Bartok, care a venit la București și s-a arătat uimit că îi dirijează lucrările cu partiturile închise - „S-a comentat mult despre memoria lui Enescu! Așa și-l amintea și Pablo Casals”.
Înainte de-a părăsi România, în luna aprilie a aceluiași an 1946, Enescu a întreprins un turneu la Moscova, unde a cântat alături de David Oistrah și l-a cunoscut pe Dmitri Șostakovici. A fost foarte bine primit de critica moscovită, dar deja plănuia să scape din lagărul socialist...
În 1954, George Enescu a suferit un accident vascular cerebral, urmat de o paralizie parțială, mintea rămânându-i însă perfect lucidă până în ultima sa clipă, în noaptea de 3/4 mai 1955, când a murit într-o cameră de hotel din Paris, alături de câinele lui credincios Murzerli. Cum nu mai putea să vorbească bine, necum să cânte, în ultimele luni își fluiera liniile melodice pe care le avea în minte!
