Acasă la Sfântul Ioan Casian

Cred că pe sfinţi cel mai mult îi bucură aducerea aminte și vizita oamenilor. Așa cum ne amintim de prietenii noștri și mergem la ei, la fel se cuvine să-i vizităm pe prietenii noștri din cer, sfinții, la ei acasă. Acolo unde au moaștele și unde oamenii au ridicat biserici în cinstea lor. Cu acest gând și cu inima plină de bucurie am pornit în pelerinaj către Dobrogea, acasă la Sfântul Ioan Casian, în ajunul zilei sale de prăznuire din 28 februarie.

Ziua a început foarte devreme, căci trei ore despart Bucureștiul de mănăstirea sfântului, din Dobrogea. Am pornit din centrul orașului pe ruta către A2. Drumul este liber și curge lin. Conversațiile se leagă ușor în microbuzul care ne poartă spre cele trei mănăstiri pe care le vom vizita: „Sf. Ioan Casian”, „Sf. Dionisie Exiguul” și Mănăstirea Tuturor Sfinților de la Poarta Albă.

În dreapta și în stânga, câmpurile nesfârșite se întind leneșe, domoale, pictate de mâini nevăzute, în negru, verde și gălbui. Din loc în loc, mori de vânt își înalță siluetele albe și subțiri în singurătatea câmpiilor dobrogene. Nu simţi cum trece timpul.

La un moment dat zărim de departe, în zare, Mănăstirea „Sfântul Ioan Casian”. Este sus, pe culmea rotunjită a unui deal pe care îl păzește și îl înnobilează.

Ajungem după fix trei ore, cu pauza de cafea inclusă.

Coborâm din mașină fascinați de întinderea mănăstirii și de albul de calcar al bisericii. Vântul, vestitul vânt al ținuturilor dobrogene nu se dezminte. Bate cu forță, făcându-ne să strângem pe noi hainele și șalurile aduse.

Dar cerul... Ce albastru, Doamne!

La mănăstirea Sfântului Ioan Casian cerul este de un albastru aparte. Te aștepți să vezi, la linia orizontului, marea. Poate nu este de mirare, căci Constanța este la mai puțin de 30 km depărtare.

Pe locul unde se ridică azi mănăstirea și toate celelalte clădiri, cândva, aici era un loc gol.

Omul care sfinţeşte locul

Povestea a început în iarna anului 2002, când patru călugări, făcând ascultare, s-au apucat să ridice, la Gurile Dobrogei, pe dea­lul Casienilor, un sfânt lăcaș.

Câțiva ani, călugării au locuit în trei containere, din care două erau pentru dormit, iar altul paraclis. În prima iarnă petrecută aici nici foc n-au avut. Era atât de frig, că îngheța vinul de împăr­tășanie în potir. Apoi, și-au adus o sobă mică, de fier și au spart acoperișul unui container, să aibă pe unde să scoată hornul. Curent nu aveau. Mâncau când și când. Apă aduceau de la un izvor aflat la câțiva kilometri distanță.

„Dar de când am început să ridicăm mănăstirea, parcă o mână nevăzută rezolva problemele grele și ne arăta drumul”, povestește starețul mănăstirii, protos. Iustin Petre. „Am simțit lângă noi, mereu, prezența blândă a sfântului...”

De-atunci, aici nu mai e liniște decât rareori. La mănăstire vin mulți oameni, în fiecare duminică și de sărbători. Vin cu sutele la Sfânta Liturghie. Starețul zice că sfântul îi cheamă la el.

Am citit toate aceste lucruri înainte să vin la mănăstire și abia aștept să îl cunosc pe cel care l-a întâlnit pe părintele Iustin, de la Petru Vodă, căruia îi și poartă numele, în monahism.

„Nu este încă timpul”

Mergem întâi la peștera unde s-a nevoit sfântul. Din curtea bisericii, spre dreapta, printr-o poiană în care sute de flori albe își ițesc căpșoarele din pământ, coborâm pe un drum de pământ, apoi pe o cărăruie pietruită și unduitoare, printre tufișuri.

Pășim încet, cu grijă și cu teamă. Pietrele ude alunecă pe alocuri. Cineva vrea să renunțe, se teme să nu cadă. Ne ținem de mână și înaintăm. Nu putem să ne oprim. După vreo 10 minute de mers ajungem la baza peșterii. Ultima provocare, o scară abruptă, metalică, fixată pe peretele de stâncă. Este prevăzută cu balustradă. Are aproape 8 metri, aflăm. O urcăm pe rând, unul câte unul, iar când ajungem sus, ne mirăm cu toții că am fost în stare de atâta curaj. Mă întreb cu groază cum am să o cobor, dar alung gândul, deocamdată sunt aici, sus. Cineva îmi spune că pot coborî cu spatele, e cea mai bună variantă ca să nu vezi în jos și să te sperii.

Peștera e largă, la intrare. În dreapta ne întâmpină icoana celui care a locuit-o, alături de o psaltire și două pernuțe. În stânga veghează icoana Sf. Nectarie. Urcăm câteva trepte de piatră și înaintăm, în stânga. Peștera se îngustează și se întunecă. E nevoie de lanternă pentru a înainta pe un culoar de vreo 5 m. Acolo unde drumul se oprește este icoana sfântului, luminată de o candelă. Aici era chilia sa. Pentru a ajunge la ea este nevoie să te apleci.

Mă întreb cum a putut locui aici un om. Minunate și mari roade dă iubirea lui Dumnezeu în inima celui în care și-a făcut lăcaș.

Îmi iau câteva clipe să îi spun ceva sfântului, apoi mă întorc.

Când e timpul să ne retragem, mă apropii cu sfială de scară. Mă uit în jos și constat, uluită, că nu-mi mai este frică. Nici de înălțime, nici să mă uit, nici de gândul că trebuie să cobor. Cobor cu fața și cu inima liberă de orice frică. E o minune.

O luăm înapoi pe aceeași cărăruie, cu lacul în dreapta acum, și abia de data aceasta văd, printre tufișuri, vegetaţia care se desfată de liniștea și de pacea locului.

Ajungem la timp încât să ascultăm Sfânta Liturghie. Slujește părintele Ioan Bute, cel al cărui nume aveam să-l descoperim, un pic mai târziu, pe cărțile de poezii și cateheză de la pangarul mănăstirii. Stăm în liniște, în aerul îmbibat cu miros de mir.

Ieșim de la slujbă cu inimile plutind ușoare ca vântul de ­afară.

Întâlnirea cu stareţul

Se apropie timpul să plecăm și nu ne îndurăm. Toți nutrim aceeași speranță: să-l întâlnim pe părintele stareț Iustin Petre. Știm că este foarte ocupat și că are musafiri cărora le ține o conferință.

Cumpărăm care ce are nevoie și auzim, în sfârșit, cuvintele mult așteptate: „Vine starețul!”.

Ne aliniem toți în fața pangarului, cuminți ca niște copii care au colindat, iar acum așteaptă colacii dulci. Părintele se apropie, înalt și zâmbitor.

Ne binecuvântează pe rând și ne privește atent pe fiecare, drept în inimă.

Ghidul nostru îl întreabă cum a ajuns la mănăstire. Părintele zâmbește și răspunde, glumind, că s-a făcut călugăr pentru că nu-i plăcea să se trezească devreme.

„Mi-era foarte greu să mă trezesc dimineața. În clasa a X-a am citit «Romanul adolescentului miop» de Mircea Eliade și am vrut să fac experimentul lui, să ajung să dorm tot mai puțin. Dar am văzut că e greu să mă trezesc. Și m-am călugărit.”

Întâlnirea care i-a marcat viața a fost aceea cu părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. Era în 2001, în vacanță cu niște colegi.

„Mi-a plăcut de părintele Iustin.”

Își amintește că pe atunci purta o geacă roșie, iar când a intrat la părintele Iustin, era cam supărat.

„M-a văzut că eram supărat. Atunci părintele s-a lăsat jos, în genunchi, și s-a pus să caute ceva, sub masă.

A scos o sticlă de vin și un borcan cu miere. A amestecat multă miere cu vin și mi-a dat să beau. Era foarte dulce. Mi-a plăcut. Și mi-a trecut supărarea.”

Ne spune că a rămas acolo. După o săptămână i-au spus că ar fi cazul să renunțe la geaca cea roșie cu care venise...

„Așa am intrat în monahism. Cum e viața monahală?, m-a întrebat cineva. E minunată, frumoasă, dar miroase urât. Toaleta era în spatele curții și acolo mergeau toți.”

Ascultam cu zâmbetul pe buze, abia respirând.

„La toaleta aceea mergea și bătrânul. Într-o iarnă s-a dus la toaletă, a alunecat și a căzut. S-a târât singur înapoi în casă și trei zile nu a ieșit. Apoi s-au dus să vadă ce este cu el. L-au dus la spital și așa au aflat că își rupsese șoldul. Și stătuse trei zile cu durerea aceea! S-a făcut bine foarte repede, în câteva zile. Incredibil, pentru un om de 80 și ceva de ani.”

Nimeni nu se clintește. Doar vântul ne umflă părul și hainele, dar nimeni nu se dă plecat.

„Ce să vă mai spun?”

„Vreți colivă?”, întreabă mama părintelui, care lucrează aici, la pangar.

Mă uit la Ioana, prietena mea, ea la mine. De când așteptam! Da, sigur că toți vrem.

Și iar e prilej de o poveste a părintelui.

„Cea mai bună prăjitură de când eram mic! Primeam de la cimitir, luam într-o hârtie și mă ducem la cofetăria Arin. Ceream o linguriță și mâncam coliva la terasă. Mergeam de la cimitir 2 km pe jos ca să mănânc coliva la terasă.”

Călătoria care se transformă în pelerinaj

Într-un târziu, părintele ne cere iertare că nu mai poate sta.

Primim binecuvântarea și mai îndrăznim să-l rugăm ceva. Să ne spună câteva cuvinte despre Sfântul Ioan Casian, „un sfânt care a călătorit foarte mult, deși vorbește despre statornicie”, așa cum îl descrie părintele, pentru copiii care participă la proiectul „Călătorie în copilăria sfinților”.

Se așază, de data aceasta, pe bancă. Și spune câteva cuvinte pentru sufletele noastre și ale copiilor care le vor asculta.

„Ce învață copiii de la Sfântul Ioan Casian?

Dacă ești disciplinat și dacă ai ce să împărtășești oamenilor, când ajungi matur, adult, oamenii te vor solicita, te vor chema, și atunci călătoria nu devine o plimbare, un simplu moft, ci devine un pelerinaj, un traseu itinerant, prin care transmiți celorlalți lumina, învățătura, cultura pe care tu ți le-ai asumat. Dacă ești serios cu tine însuți, ești de folos celorlalți și ceilalți te răsplătesc. E important lucrul acesta. Asta am învățat de la Sfântul Ioan Casian.”

Se ridică și ne ridicăm și noi, ținând în mâini paharele cu colivă, făcută pentru pomenirea lui Ion, tatăl părintelui.

Ne îndepărtăm pe același drum pe care am venit, de data aceasta mai bogați și mai împăcați.

E tare bine acasă la Sfântul Ioan Casian!