Pe 30 august 2014, de praznicul Sfântului Ierarh Alexandru, biserica de lemn de la Mreneşti-Creţeni, relocată, restaurată şi rectitorită cu acest hram la Muzeul Satului vâlcean de la Bujoreni, împlineşte un deceniu de la revenirea sa la viaţă.
Între anii 2003 şi 2004, în cadrul programului cultural „Tradiţie şi Postmodernitate“, Fundaţia HAR întreprindea ampla operaţiune de salvare a unei biserici de lemn monument istoric din sudul judeţului Vâlcea.
Pe nesimţite s-au scurs zece ani de la momentul resfinţirii lăcaşului la Muzeul Satului vâlcean, de către vrednicul de pomenire IPS Gherasim Cristea, Arhiepiscop al Râmnicului. De atunci şi până în prezent, frumoasa bisericuţă redată cultului îi bucură nu doar pe turiştii veniţi în vizită la muzeu, ci şi pe creştinii locului, care nu de puţine ori au dorit să se cunune ori să-şi boteze copiii aici. În fiecare an, de un deceniu încoace, pe 30 august, enoriaşii Parohiei Bujoreni, dar şi din alte parohii ale Râmnicului, participă la slujba de hram a acestei biserici strămoşeşti, mărturie a credinţei, dar şi a geniului constructiv de care dădeau dovadă meşterii din Oltenia de Nord.
În anul 2003, biserica de lemn cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului“ se afla în cătunul Mreneşti Dos al comunei Creţeni, situată în partea sudică a judeţului Vâlcea, la 15 kilometri distanţă de Drăgăşani. Primele atestări documentare ale localităţii sunt din jurul anului 1467 şi apar în mai multe documente emise în timpul domniei lui Radu cel Frumos, fiind legate de întărirea unor moşii.
Lipsa unei pisanii care să ofere informaţii certe a condus la mai multe ipoteze asupra datării monumentului. Toate însă se situează în jurul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea. „Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea“ din 1893 datează lăcaşul la 1781 (data înscrisă pe clopotul de atunci) şi îl menţionează drept ctitor pe ieromonahul Rafail. Istoricul Nicolae Stoicescu consemnează anii 1758 şi 1771 ca date posibile ale ctitoririi bisericii, citind cele două inscripţii de pe peretele sudic. Radu Creţeanu, autorul unui amplu studiu asupra bisericilor din nordul Olteniei, dă ca cert anul 1771 şi pe principalii ctitori: popa Pârvu şi călugărul Rafail. Aceasta pare să fie într-adevăr data reală a zidirii bisericii de lemn. Ieromonahul Rafail a fost numit egumen al Mănăstirii Horezu la 1781, după ce dusese la bun sfârşit întinsa operă a Mineelor, traduse de episcopii Chesarie şi Filaret. Era un cărturar distins, caligraf şi sculptor, iar actul ctitoricesc, cum am văzut şi în cazul altor biserici de lemn, devenise o frumoasă obişnuinţă a înaltelor feţe bisericeşti spre sfârşitul Evului de Mijloc. Încă o dovadă că nu sărăcia îi determina pe ctitori să ridice biserici de lemn, ci raţiuni teologice şi dogmatice izvorâte din natura simbolică a lemnului, precum şi respectarea unei îndelungate tradiţii a prelucrării acestuia.
Ştim cu siguranţă că bisericuţa de la Mreneşti-Creţeni a trecut de-a lungul istoriei ei prin mai multe refaceri şi modificări, unele improprii, fapt atestat şi de o inscripţie cu litere latine din interiorul lăcaşului, ce consemnează reparaţia din anul 1942. În 1926, după ce în imediata ei vecinătate se construise o biserică de zid, ea este scoasă din cult şi rămâne doar capelă de cimitir.
În 2003, înaintea demontării, strămutării şi restaurării sale complete, biserica de lemn din Mreneşti-Creţeni slujea ca depozit şi se afla, asemenea multor alte monumente similare din Vâlcea, într-o avansată stare de degradare, pericolul prăbuşirii ei fiind iminent.
O arhitectură exemplară
Locaşul e construit din lemn masiv de stejar, dar şi din diferite alte esenţe, cum ar fi teiul, pentru anumite elemente ale catapetesmei, sau frasinul, pentru talpa vestică şi uşa de intrare în biserică. Are plan dreptunghiular simplu, cu pridvor deschis, pronaos, naos şi altar poligonal în cinci laturi, absida acestuia fiind decroşată de corpul principal.
La pridvor atrag atenţia cei patru stâlpi delicat ciopliţi, având capiteluri ornamentate cu floare de crin şi crucea Sfântului Andrei. Naosul este boltit semicilindric, cu bolta alcătuită din dulapi de dimensiuni considerabile. Peretele dintre pronaos şi naos este străpuns în partea inferioară prin două ferestre aflate de-a stânga şi de-a dreapta intrării în naos. Cupola Altarului este unul dintre elementele cele mai surprinzătoare ale bisericii, ea fiind remarcată de istoricii arhitecturii, de-a lungul timpului. Soluţia tehnică de realizare este inteligentă şi organic integrată manierei de execuţie a monumentului. Dulapii, îmbinaţi în coadă de rândunică şi aşezaţi în rânduri succesive, unul peste altul, urmăresc geometria pereţilor Altarului şi se închid într-o ingenioasă cheie de boltă. Astfel, meşterii au realizat o cupolă din elemente autoportante, demonstrând un meşteşug desăvârşit. Şi aspectul acoperişului e neobişnuit, el fiind mai ţuguiat decât al altor biserici din zonă şi având cosoroabele masive, dar şi o poală largă, care învăluie parcă întreaga construcţie într-o tainică umbră. În partea de sus a pereţilor, pe lungimea pronaosului şi a naosului, dar şi la pridvor şi Altar, grinzile se termină cu frumoase capete de cal, realizate într-o manieră simplă şi expresivă, printr-un decupaj frust. Capete de cal sunt prezente şi la extremităţile funiei, care, asemenea unui brâu, încinge întreaga construcţie. Fiind cioplite într-o manieră realistă, ele flanchează la stânga şi la dreapta masiva uşă de intrare în biserică.
Câteva scene zugrăvite
Biserica de lemn din Mreneşti-Creţeni păstrează fragmente de pictură în pridvor, în Altar şi pe tâmplă, acestea fiind de fapt singurele spaţii decorate astfel. Tehnica folosită este tempera aplicată pe un grund foarte subţire.
Numele zugravilor nu este cunoscut, dar probabil ei provin din zonă. Se pare că scenele pictate pe tâmplă sunt originale şi au suferit puţine intervenţii în timp. Astfel, s-au păstrat unele elemente componente ale catapetesmei: trimorful, friza apostolilor şi ancadramentele pictate ale uşilor diaconeşti şi împărăteşti.
În schimb, pictura din Altar pare să fie realizată în a doua parte a secolului al XIX-lea, după toate probabilităţile odată cu repararea bisericii, după 1877. Nu este exclus ca zugravii, proveniţi de la şcoala de pictură bisericească ce funcţiona la Drăgăşani în secolul al XIX-lea, să fi realizat pictura din Altar. Pictura de aici vădeşte maniera de tranziţie între stilul bizantin şi cel realist occidental, fapt des întâlnit la bisericile de lemn din epocă. Pictura din pridvor pare să fie contemporană cu cea din Altar. Aici se mai păstrează vagi fragmente din Judecata de Apoi: mâna divină ţinând cumpăna dreptăţii, sub care se mai pot desluşi urme de strat pictural de la limba de foc a Leviatanului, în dreapta uşii de intrare. În stânga uşii se mai pot descifra fragmente din scena Raiului: fantomatice portrete aureolate ale drepţilor şi fragmente din Pilda fecioarelor nebune şi a celor înţelepte.
În anul 2004, când biserica a fost resfinţită, IPS Gherasim Cristea i-a dat un nou hram, „Sfântul Ierarh Alexandru“. Sfinţia Sa s-a gândit atunci că puţine biserici de pe la noi au acest hram, dar a ţinut seama şi de numele salvatorului ei, sculptorul şi restauratorul Alexandru Nancu, un nume ce se adaugă acum, spre veşnică pomenire, ctitorilor dintâi: Rafail ieromonahul şi Pârvu preotul.
