Biserica din Livedea, ca o inimă vindecată după junghiere

Minusculul sat ialomițean Livedea din comuna Sinești este ca dulcele-amar dintr-un țipăt. Un alt fel de a te bucura acolo unde veșnicia a fost înghesuită în secundă și istoria s-a preschimbat în poveste. Un fel de inimă vindecată după junghiere, răsărit de după furtună, cuvânt de după muțenie, viață dincolo de moarte. Sensurile acestor paradoxale impulsuri ce te încearcă de cum intri în localitate le tălmăcești abia după ce „tai” în două apa Mostiștei și te apropii de biserică. Ea însăși țipăt și vindecare, istorie și taină, răsărit și cuvânt, viață dincolo de moarte.

Despre Livedea până de curând nu știam mai nimic. Invi­tația lui Costel Voicu, fost director la Opera Română, o rudă care s-a mutat acolo cu ceva ani în urmă împreună cu Viorica, soția sa, și participarea la hramul de toamnă al bisericii din sat, „Nașterea Maicii Domnului”, mi-au revelat adevărul că amarul unui țipăt poate fi și dulce. Că poți atinge nestingherit veșnicia într-o clipă. Că, dacă îți dă inima, poți trăi istoria și povestea concomitent, ca o înțepătură, ca o bucurie, ca o convingătoare Înviere. Pentru că toate acestea definesc duhul Livedei. Taina care te seduce, cum l-a sedus și pe Costel, la bătrânețe, care s-a alăturat, voluntar, părintelui paroh ajutându-l în administrație, dându-i răspunsuri la strană, și care l-a determinat să se apuce serios de studiul Teologiei, înscriindu-se la un masterat de profil.

Minunea de pe „Drumul lui Lenin”

Așadar, am pășit în Livedea, pelerin pornit dintr-un prezent de zgură și fum spre istorie, spre poveste și Înviere. Un fel de întoarcere... în viitor! Altfel spus, spre Biserică. Adică spre viață. Spre credință. Spre jertfă. Spre speranță. Spre slujire a semenilor. Spre veșnicie.

Înființat în 1897 de două familii stabilite în zonă, în apropierea râului Mostiștea, într-o livadă cu fân pentru cai, de unde și ­numele satului, Livedea, atunci, ca și în prezent, și-a zidit istoria în jurul bisericii. Loc ales pentru înălțare chiar de Sfânta Fecioară, care i s-a arătat în inima verii ­„într-un nour” Leonorei, fetița bolnavă a ciobanului Ion Andrei, „cu mâinile și picioarele negre”, și căreia i-a spus să povățuiască lumea să se îmblânzească, indicându-i și locul în care sătenii trebuiau să ridice sfânt lăcaș. După aceasta fetița s-a vindecat, iar în acel punct s-a săpat un „puț pătrat”, din care copila vedea cum zburau porumbei, și unde seara „se vedea licărit și se auzea clipocit de apă”, după cum își amintea Gheorghe Bogatu, un locuitor al satului, în 2014, locul unde venea lumea și aprindea lumânări, iar cei ­suferinzi își aflau vindecarea, ­după cum aflăm din monografia „Biserica Nașterea Maicii Domnului din Livedea-Ialomița”, scrisă de preoții Ștefan Popescu, actualul paroh, și Adrian Lucian Scărlătescu.

Prin străduința părintelui Alexandru Ivanovici s-a înălțat acolo, între 1936 și 1938, biserica actuală, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, care l-a primit mai târziu și pe cel al „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”.

În 1934, prin sat au trecut moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabi, întrucât „în acel timp se simțea mare nevoie de ploi pentru semănături”, după cum consemna părintele Ivanovici pe un Molitfelnic. Satul a trăit în felul lui și cel de-Al Doilea Război Mondial.

Anii au trecut și o altă filă se adaugă istoriei acestei comunități. Trupele rusești au trecut prin sat, lăsând în urmă grenade și gloanțe cu care se jucau inconștienți copiii, mai târziu adolescenți care „flăcăiau împreună”.

Un reportaj de excepție al dragului meu confrate Ion Andreiță zugrăvește satul Livedea într-o altă perioadă a istoriei sale, prin consemnări și amintiri referitoare la Tudor Arghezi, care, vizitân­du-l, dorea să se mute „cu copiii și caprele și câinii mei” și să stea „într-o casă ca a țaței Voica” de aici. Sau prin amintirile lui Socrate Ene socotitorul, care împreună cu Tache Gheorghe au împărțit pământul la „Reformă” cu lanțul de la fântână și care au semnat actul de constituire a colectivei „Drumul lui Lenin” în bătătura lui Alexandru Biți­neanu, fiul lui moș Bordei Verde, cum îi zicea lumea bătrânului, pentru că își semăna grâu pe bordei ca să arate mai frumos!

În 1956, Livedea era colectivizat complet, aici înființându-se ceva mai devreme al doilea colectiv din țară, care avea să fie vizitat de Gheorghiu Dej, Ana Pauker și Nichita Hrușciov. Prin sat au mai poposit educatoarea poetă basarabeană Maria Găitan Mozes, absolventă a Școlii de Literatură și Critică „Mihai Eminescu”, înfiin­țată de comuniști, colegă în prima promoție cu marea actriță Olga Tudorache și cu alte personalități ale vremii. La Livedea au mai ajuns Veronica Porumbacu, Mihail Sadoveanu și mulți alți scriitori și oameni politici ai vremii. Satul avea grădiniță, școală, magazin, dispensar și maternitate. Când Nicolae Ceaușescu a hotărât, însă, să desființeze așezarea, toate acestea s-au ruinat, oamenii s-au împrăștiat, pe loc rămânând doar câteva familii și biserica satului. În mijlocul acestei disperări a venit să slujească părintele paroh Ștefan Popescu.

„Notre Dame de bate vântul”

„Livedea face parte din Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, iar eu mă aflu aici de 21 de ani. Este prima mea parohie, iar slujirea este una de tip misionar. Adică se desfă­șoară într-o enorie mică, în care mai trăiesc puțin peste 60 de familii. Un alt fel de început al unei comunități, numeroasă cândva, cu o viață creștină îndelungată, încercată însă de multele vicisitudini ale vremurilor. Ceea ce săvârșesc la Livedea este mărturisirea dragostei mele și a familiei mele față de oameni, de Dumnezeu și de preoție. Consider totuși că nu este vorba despre o slujire anume, specială, ci de una firească, normală, îndreptată către semeni, pentru semeni, cum se desfă­șoară în oricare altă parohie. Parohia noastră este formată din oameni în vârstă, pensionari, mulți dintre ei suferinzi, bolnavi. Lor le acordăm o atenție specială, spirituală, în primul rând, materială și duhovnicească, pentru că la Livedea se suferă de singurătate. Pe acești semeni îi vizităm, îi spovedim, îi împăr­tășim, vorbim cu ei foarte des, îi ajutăm cu ceea ce au nevoie, încercând să ne raportăm la ei ca la niște bunici ai noștri. Eu sunt o ființă emotivă. Poate de aceea la fiecare slujbă, la fiecare eveniment, am sentimentul că slujesc pentru prima oară. Trăiesc profund acest lucru. Nici nu știu dacă este bine sau nu, dar așa simt. Nu știu să vă spun dacă acesta este un dar, însă dăruire din partea mea există, cu siguranță! După 1980, biserica a fost lăsată în părăsire. Când am intrat prima oară în ea, avea geamurile sparte. Atunci ne-am dat seama ce fel de slujire trebuie să împlinim aici. Glumind cu soția, am numit sfântul lăcaș «Notre Dame de bate vântul»! La prima Sfântă Liturghie pe care am săvârșit-o am participat doar eu și doamna preoteasă, care îmi dădea răspunsurile de la strană. Trăiam și o mare bucurie, dar și o mare tristețe fiindcă sfântul lăcaș era aproape distrus. Biserica a trecut printr-un martiraj, rezistând iată până în zilele noastre. Până la ridicarea ei, comunitatea nu avea loc de rugăciune. O minune a făcut ca ea să se ridice. Părintele Alexandru Ivanovici, cel care a ctitorit-o, a zidit în zonă încă o biserică și două școli: școala de la Livedea, apoi biserica și școala de la Lilieci. De aceea cu cei din Lilieci ne simțim înfrățiți. După Revo­luție, Livedea a fost filie a Parohiei Sinești, iar de la venirea noastră în sat a devenit parohie de sine stătătoare. Comunitatea și biserica se aflau pe lista lichidării fostului regim comunist. În 1989, în sat mai existau doar sfântul lăcaș și vreo șase familii. În următoarele decenii, mai mulți localnici, obligați de situație să se mute la Voluntari, s-au întors acasă, lor ală­turându-li-se în timp familii din București, care și-au stabilit sau și-au ridicat case de vacanță la Livedea. Vorbesc astăzi despre sat ca despre o familie în care fiecare își cunoaște și bunele, și relele. În zilele de sărbătoare sau de hram se vede cel mai bine acest lucru, pentru că fiecare contribuie cu ce poate la marea bucurie. Așa s-a reparat și biserica, așa s-a repictat, așa s-a ridicat și troița, și tot așa s-au făcut și celelalte lucrări în parohie. În asemenea momente se adună la biserică și enoriași din satele vecine, împreună cu preoții lor, adeverind existența unei comuniuni și a unei trăiri duhov­nicești speciale, consolidate în timp, peste vremuri, între aceste comu­nități creștine vecine. De pildă, anul acesta, de hramul bisericii noastre, «Naș­terea Maicii Domnului», au fost prezenți la slujbă enoriași din Parohia Lilieci, împreună cu părintele lor, Alin Partenie, șeful cercului nostru pastoral, din Parohia Cătru­nești, cu părintele Dănuț Matache, și din Parohia Bițina, cu părintele Costel Popa. Dar asemenea întâlniri au loc nu numai la hramuri. De aceea cred că parohia arată cum arată și este vie în primul rând datorită oamenilor care o formează.

În localitate mai sunt vreo 20 de copii. Noi, adică Biserica, suntem singura instituție vie din comunitate. Toate celelalte care au fost au dispărut: școala, dispensarul, grădinița, maternitatea. Noi, Biserica, am ajutat comunitatea în cei 21 de ani de când slujesc aici! Adică și primăria, și școala, care funcțio­nează la Sinești, reședința comunei din care facem parte. Mă bucură că oamenii de aici au venit mai întâi către Biserică, iar eu le-am mijlocit doleanțele la primărie, la școală, la alte instituții ale statului, ajutându-i în acest fel. Și acum sunt consilier din partea comu­nității la Primăria Sinești. Nu cred că vorbim doar de un paradox, ci de o realitate concretă, când afirmăm că singura insti­tuție care este în picioare și astăzi la Livedea este Biserica.

Credința în Dumnezeu a învins acolo unde alții au distrus. Ceaușescu prin planurile sale a vrut să șteargă satul de pe hartă. Eu îndrăznesc să spun că Livedea este o biserică martirică. Cu greu, în decursul anilor, comunitatea fiind foarte mică, am reușit să o readucem la viață, am făcut-o să respire. Cei vii, dar și cei ador­miți care sunt înmor­mântați în jurul ei, respirăm a Înviere! Cu smerenie îndrăznesc să afirm că actuala comunitate s-a construit în jurul slujitorului. De aceea mă simt bogat, deoarece toți cei din Biserică îmi sunt prieteni și foarte dragi. Și în felul acesta cred că și viitorul comunității tot în jurul Bisericii se va clădi”, ne măr­turisește părintele paroh Ștefan Popescu.

Toți avem nevoie de Dumnezeu

În clipele petrecute la Livedea, am stat de vorbă și cu doamna preoteasă Ancuța Victoria Popescu. „Sunt absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă «Justinian Patriarhul» din București, specializarea Filologie clasică, limba greacă, promoția 2001. Sunt căsătorită de 24 de ani. Avem un băiat de 23 de ani, absolvent de Teologie. O familie de teologi! Mi-au plăcut de mică rugăciunea și Biserica. Doar Dumnezeu știe care trebuie să fie parcursul fiecăruia în viață. Spun aceasta pentru că, după o primă încercare de a intra la facultate, soldată cu un insucces, m-am oprit în Piața Unirii rugându-mă la Dumnezeu să-mi arate încotro să mă îndrept. Acolo m-am întâlnit cu părintele Petre David, care era prieten cu tata (scriitorul Victor Gh. Stan, n.n.), care, văzându-mă amărâtă, mi-a spus că trebuie să merg la Sfânta Teodora de Sihla și după aceea voi ști unde mă vor duce pașii. Așa am făcut. Și pașii mi-au fost îndreptați către Facultatea de Teologie. A fi soție de preot este tot o formă de jertfă. Când am venit aici, biserica nu avea geamuri. Așa că prima noastră slujbă a fost în bătaia vântului. Eu m-am speriat și am întrebat cum facem lucrul acesta. Și părintele, arătându-mi sfinții pictați pe pereți, mi-a spus că pentru ei slujim. Eu am cântat la strană și vântul îmi întorcea paginile cărții. Am venit de nenumărate ori pe jos cu părintele, dinspre șoseaua Urziceni, cale lungă de câțiva kilometri, pe vechiul « drum al lui Lenin», străjuit de plopi de pe vremea colectivului, până la biserică, prin ploaie, prin vânt și prin ninsoare, ca el să slujească. O dată ne-am pus niște ștergare pe cap să ne apărăm de viscol. Așa au fost primii ani în parohie. Acum «am crescut» și ne-am atașat foarte mult de comunitate. Oamenii sunt inimoși, stau împreună la masă, pun mână de la mână ca treburile să meargă bine. Am muncit împreună cu părintele în această bisericuță ca să o aducem la viață. Am adunat puțin câte puțin din puținul nostru și l-am folosit pentru acest lăcaș sfânt. Gânduri de plecare au existat, dar sufletește nu am putut să ne desprindem de biserică. Locuim în casa parohială de aici, dar mai mergem și la București, unde avem apartament. Îmi doresc foarte mult ca timpul să rămână pe loc. Și să-i țină Dumnezeu pe enoriași așa cum sunt acum. Dar cum lucrul acesta nu este posibil, vreau ca oamenii să înțeleagă că nimic nu se poate fără Biserică și fără Dumnezeu. Toți avem nevoie de Dumnezeu. Și tineri, și bătrâni. Nu trebuie să trecem de 60 de ani ca să venim la biserică! Asta m-ar bucura pentru comunitate”, ne-a mărturisit domnia-sa.

Mi-aș fi dorit și eu ca ziua petrecută la Livedea „să sară” din timp. Să mă „uit” în sat și să mă trezesc după o vreme umblând pe ulițe cu buzunarele pline cu aceste rânduri scrise la ziar, cum umbla la începutul colectivizării nea Nicolae Marin, „cooperator și ziarist”, cu articolele publicate în jurnalul județean. Sau cu poezii despre Maica Domnului, scrise cu pixul albastru pe hârtie, cum umblă astăzi nea Stan Ion, dornic să le citească la hramuri. Să trăiesc și eu povestea întoarcerii... în viitor, ca un personaj de Livedea, așa cum îi vede pe sătenii de aici Dumitru Mihail Popescu, fiul de 23 de ani al părintelui paroh, masterand la Management și administrare bisericească. Și, dacă aș avea noroc, să dea peste mine părintele Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni și să mă pomenească ­într-o monografie a sa, ca un alt fel de paradox. Sau un alt fel de a te bucura acolo unde veșnicia a fost înghesuită în secundă și istoria s-a preschimbat în poveste...