Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Biserica din Manolache, rod al rugăciunii enoriașilor

Biserica din Manolache, rod al rugăciunii enoriașilor

Galerie foto (17) Galerie foto (17) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 31 Ian, 2022

Un autor anonim spunea că „timpul petrecut cu Dumnezeu este o investiție în eternitate”. Adevăr profund care se referă la rugăciune. Căci ce altceva decât rugăciune ar putea însemna petrecerea timpului cu Dumnezeu? Mai știm că rugăciunea este o necesitate ontologică a firii omenești. Când aceasta se săvârșește de către o întreagă comunitate pentru împlinirea aceluiași scop, rodul reprezintă, cu adevărat, o investiție în veșnicie. O asemenea formă de rugăciune a făcut să se ridice și biserica cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” a Parohiei Manolache, din Protopopiatul Ilfov Sud.

Manolache este un sat ilfovean li­niș­tit, din comuna Glina, situat în ime­diata apropiere a Bucu­reș­tiu­lui. O așezare mică, neafectată de suflul agitat, rătăcit și rătăcitor uneori al marelui oraș, care își trăiește prezentul cu pacea, înțelepciunea și mulțumirea celui ce și-a văzut împlinită rugăciunea. Adică, ridicarea unei biserici pentru credincioșii ei. Numele satului este legat de cel al Banului Manolache Lambrino, căsătorit cu Domnița Bălașa, fiica Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, care stăpânea pământurile din această zonă. Până să primească acest nume, localitatea era cunoscută ca Moara Banului, după numele morii din sat care, alături de Moara Manuc, era cea mai vestită din partea de sud a Capitalei, între 1850 şi 1868.

Peste un secol fără lăcaş de închinare

Satul, având ca dată probabilă de atestare anul 1860, era apărat de o fortificație rudimentară realizată dintr-un val de pământ și o lizieră deasă de roșcovi. Intrarea în el se făcea pe o poartă din ramuri de salcâm, care se închidea noaptea din cauza hoților și a armatelor turcești din acea vreme. Pământul banului fusese dat în arendă unui anume Stănică. În 1864 se vorbește despre existența aici a 29 de familii aduse pentru a lucra pământurile arendate, care au locuit la început în bordeie. Pe la 1930-1935, ca urmare a reformei agrare din 1921, în sat au venit mai multe familii, care și-au ridicat case din chirpici. Odată cu dezvoltarea industriei, mulți locuitori au migrat spre zona „Malaxa” din Capitală. Din prima monografie a așezării, scrisă în 1943 de învățătorul Vasile Penescu, aflăm că până la acea dată în sat nu existase biserică. De aceea, credincioșii mergeau în Parohia Cățelu, la 4 km de Manolache, pentru nevoile lor spirituale. Și tot acolo își îngropau și morții. Învățătorul spune că oamenii își doreau să ridice un sfânt lăcaş, strânseseră chiar și vreo 300.000 de lei în acest sens, sumă pe care au depus-o la CEC, dar, din cauza războiului, banii au dispărut și, odată cu ei, și speranțele lor de a avea propria biserică s-au năruit. Așa au rămas lucrurile până în anul 1999 când, la inițiativa vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a fost sfințit locul pe care s-a ridicat actuala biserică. Din anul 2000 până în 2006, nu s-au săvârșit slujbe, pentru că încă nu se înființase parohia. Construcția a început în 2000, lucrările fiind oprite în 2002 din cauza lipsei de fonduri. Cei care au inițiat ridicarea bisericii au fost familiile Ganea, Sângeorzan și Mazăre, care cumpăraseră terenuri în localitate. În 2007, lucrările au fost reluate și finalizate ulterior, în prezent sfântul lăcaş aflându-se în faza de pictare.

Rugăciune, liniște, dragoste și... rugăminți

Părintele paroh Bogdan Gheorghe Bogdănel slujește în această parohie de aproape 15 ani. „La 17 decembrie 2006 am fost hirotonit preot pe seama acestei parohii, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Parohia are în jur de 300 de credincioși. La prima slujbă pe care am săvârșit-o au participat doar trei persoane. Biserica se afla în stadiu incipient de construcție. Nu exista decât crucea ce marca locul pe care urma să se ridice sfântul lăcaş. Cei din comunitate, aflând că s-a «deschis» biserică în sat, au început să vină către noi, deși slujeam fără să audă dangăt de clopot, pentru că nu aveam. Era ca și când slujeam fără glas, dar ei continuau să ne caute. Așa ne-am cunoscut. După 2010, când lucrurile începuseră să se așeze cât de cât, credincioșii au venit în număr și mai mare să cerceteze locul, pentru că era retras și liniștit. Starea de pace a bisericii a fost transmisă și satului, precum satul i-a transmis-o pe a lui sfântului lăcaş. Programul liturgic, celelalte activități au fost la îndemâna celor care vin la Vecernie, la Sfânta Liturghie, la Acatist, la Taina Sfântului Maslu și la toate celelalte slujbe pe care le săvârșim. Așa s-au creat niște legături frumoase și rodnice între noi”, ne mărturisește părintele paroh.

Satul care tânjise atâta vreme după o biserică, prin rugăciunile enoriașilor, dobândea, în sfârșit, loc plăcut lui Dumnezeu, „unde și puterile îngerești sunt de față la adunările credincioşilor și unde este de față însăși puterea Domnului și Mântuitorului nostru, și pe lângă aceasta, și Duhul sfințitor”, cum spune Origen în „Despre rugăciune”.

„La noi, totul e făcut prin rugăciune. Și rugăciunea s-a transformat în rugăminte. Fiindcă tot ceea ce vedem acum în această parohie se datorează rugăciunilor pe care noi împreună cu enoriașii le-am ridicat către Bunul Dumnezeu și către Sfânta Cuvioasă Parascheva. Rugăciunea a fost cea care a îndeplinit dorințele, dar a deschis și drumurile și inimile oamenilor. Și spun că rugăciunile s-au transformat în rugăminți, pentru că veneam la slujbă, săvârșeam Sfânta Liturghie, iar săptămâna următoare mergeam la oamenii cu suflet bun cerându-le să ne sprijine pentru realizarea anumitor proiecte și lucrări ce trebuiau făcute la sfânta biserică. Deci, rugăciunea este o permanentă rugăminte față de Bunul Dumnezeu, dar și față de aproapele, care dorește cu adevărat să-și manifeste relația cu Dumnezeu. Să fie un bun creștin și să dovedească lucrul acesta nu numai cu cuvântul, ci și prin fapte. Altfel spus, rugăciunea te face un om mai bun, dar în același timp și filantrop. Atunci când faci o rugăciune cu tot sufletul, cu adevărat devii și filantrop, pentru că descoperi singur măreția și pe Dumnezeu în lucrarea pe care tu o realizezi, prin dărnicia ta, prin dorința de a lăsa ceva frumos urmașilor tăi”, ne mai spune părintele paroh.
În adevărul rugăciunii ridicate în biserica din Manolache se cuprind și catehezele cu tinerii, și ajutorarea bătrânilor și a persoanelor cu venituri reduse, proiectele Bisericii, precum „Hristos împărtășit copiilor”, implementate în parohie, chiar dacă, uneori, din cauza pandemiei, lucrul acesta se desfășoară cu greutate. Tot în acest mare adevăr al rugăciunii își găsesc sens înțelesurile și sentimentele sfinte, dar și antidot lâncezeala duhovnicească, indiferența, egoismul ori nepăsarea.

Investiție adâncă și sigură în eternitate

Iată așadar cum timpul petrecut cu Dumnezeu se adeverește a fi investiție adâncă și sigură în eternitate; cum cerul se dovedește a fi permanent plin de răspunsuri la rugăciuni, chiar și pentru cei care, din varii motive, nu au curajul să le facă; cum rugăciunea îl poate face pe om filantrop, un mai bun creștin, pentru că, așa cum spunea Petre Țuțea, „poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea (...), singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creștin, rugăciunea ne arată că umilința înalță, iar nu coboară pe om”.

Această realitate, de data aceasta trăită individual, a devenit, spre exemplu, pentru familia Ioan și Vasilica Paraschiv, ambii pensionari din Manolache, un mod de viață. O prelungire firească și continuă a rugăciunii trupului Bisericii, de 16 ani, de când s-au mutat aici, în satul în care s-a născut doamna Vasilica. O familie la fel de liniștită și împlinită ca și comunitatea care și-a zidit, prin rugăciune, lăcaşul sfânt dorit de generații și generații de săteni: „Pentru mine, biserica reprezintă foarte mult, pentru că, din nefericire, până de curând, noi nu am avut în localitate un sfânt lăcaş. Am venit aici deodată cu părintele Bogdan Gheorghe Bogdănel. De atunci, pentru familia noastră, acest loc de închinăciune înseamnă totul. Nu pot să nu merg la biserică. În ea L-am descoperit cu adevărat pe Dumnezeu. Eu citesc zilnic rugăciuni. Când din motive de sănătate nu pot să o fac, parcă îmi lipsește ceva. Pe mine rugăciunile m-au ajutat foarte mult. Citesc frecvent Paraclisul Maicii Domnului, apoi rugăciunile pentru copii, pentru cei bolnavi și celelalte rugăciuni, nu numai pentru casa și familia mea, ci și pentru cei care poate nu au timp să se roage, sau nu știu să o facă. Pentru mine, rugăciunea este icoană. După ce o rostesc, mă liniștesc. Am avut și perioade în care am căzut, am suferit, dar, după rugăciune, cineva parcă mă ridica salvându-mă. Mă rog la toți sfinții. Dar am evlavie mai mare la Sfânta Fecioară Maria și la Cuvioasa Parascheva. La noi în casă arde aproape permanent candela, care și ea este într-un fel tot o rugăciune”. „Avem o familie bună, doi copii și un nepoțel. Soția merge constant la biserică. Eu un pic mai rar. Dar știu că ea se roagă pentru toți și mă simt și eu bine când ea se află acolo. Urmăresc postul de televiziune TRINITAS, ascult emisiunile religioase, participăm la pelerinajele organizate de părintele nostru, care și ele sunt tot un fel de rugăciune. Când ne rugăm în mănăstirile, în bisericile pe care le vizităm, în fața icoanelor pe care le privim, suntem și noi parte din marea rugăciune a celor care se roagă în același timp cu noi pretutindeni în așezămintele ortodoxe. Răspunsul la toate aceste rugăciuni se vede aici, în jurul nostru. Avem o casă frumoasă, o curte, copii sănătoși. Suntem împliniți”, ne mărturisește și domnul Ioan.

La Manolache, rugăciunea i-a transformat pe oameni, le-a schimbat haina sufletelor, pătată uneori de îndoieli, rătăciri, de ținerea de minte a răului, în straie de lumină. Și, astfel, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, au mers înaintea Domnului să grăiască cu El pregătiți, ca nu cumva zărindu-i de departe că nu au arme și haine ostășești pentru alaiul împărătesc „El (...) să poruncească slujbașilor și slujitorilor să ne alunge undeva departe din fața Sa și rugăciunile noastre rupte în bucăți să ni le azvârle cu dezgust în față!”.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania  -   Protopopiatul Ilfov Sud