Există o legătură tainică în toate cele ale Domnului. De pildă, un sat românesc născut în negura timpului nu se simte desăvârşit decât în clipa în care, în inima lui, se ridică o biserică. Alteori, mai întâi se naşte sfântul lăcaş şi apoi se adună în jurul lui satul, înveşnicindu-se împreună, biserică şi sat, unic şi indivizibil trup. Este şi cazul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Căciulaţi, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureştilor, care, după ce a fost ridicată din poruncă domnească, a strâns sub crucea ei cătunele Fienari şi Mavrodin.
Perioada premergătoare Unirii Principatelor a fost marcată în Ţara Românească de domnia de opt ani a primului domnitor „regulamentar“ (din vremea Regulamentului Organic - n.r.), Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), ajuns apoi caimacan (locţiitor de domn) între 1856 şi 1858. De numele lui se leagă ctitorirea bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, din satul Căciulaţi, construită în 1832, concomitent cu palatul domnesc, ridicat în imediata ei apropiere, în prelungirea sudică a Codrilor Vlăsiei, pe moşia Paşcani, cumpărată împreună cu cătunele Fienari şi Mavrodin de tatăl său, Marele Ban Dimitrie Ghica (1718-1808), de la Ianache Mavrodin. Apoi, în 1834, după ce clopotul bisericii domneşti a dat de ştire cerului că aici s-a ridicat casă nouă Mântuitorului, domnul Valahiei a adunat în jurul ei, cu bordeie cu tot, creştinii din cele două cătune, Fienari şi Mavrodin, cărora le-a dăruit şi loc de cimitir, unde, în 1866, obştea a ridicat o frumoasă capelă, care mai păstrează şi astăzi mare parte din pictura originală. Aşa s-a născut noul sat Căciulaţi, pe malul râului Cociovaliştea, luând numele de la cuşmele soldaţilor din oastea personală a domnitorului.
Lăcaşul cu ceas încastrat în turlă
Din spusele bătrânilor, se zice că meşteri italieni au materializat visul domnesc. Ei au ridicat din cărămidă biserica sub formă de navă, cu o turlă pe faţa de apus, în care un ceasornic măsura orizontalitatea timpului, „bătând“ orele la fix, înmărmurindu-i pe localnici. Pardosită cu lespezi de piatră şi împodobită cu o pictură de mare fineţe, cu icoane şi cioplituri în lemn, biserica îl primea pe Vodă la Liturghie în cafas.
După Unirea din 1859, domnitorul a plecat la Napoli, lăsând moşia şi biserica în grija surorii sale Pulcheria Ghica. Aceasta era căsătorită cu Vladimir Moret de Blaramberg, cu care avea patru copii: Alexandrina, Nicolae, Constantin şi Alexandru. După un timp, unicul proprietar al averii a ajuns Maria de Blaramberg, soţia lui Constantin, fost aghiotant al Prinţului Carol I.
Vicisitudinile vremurilor au şubrezit lăcaşul, care a necesitat serioase reparaţii şi restaurări în 1868, apoi în 1889. Vechea pictură a fost înlocuită de o alta nouă, realizată de Gheorghe Ioanid, unul dintre cei mai de vază pictori ai Capitalei din vremea aceea. Lespezile de piatră şi catapeteasma de lemn au fost donate bisericii din satul Paşcani, turla a fost refăcută, iar ceasornicul dezmembrat a ajuns jucăria copiilor din sat. În 1940, cutremurul a zdruncinat din nou sfântul lăcaş, care a fost reparat, iar pictura restaurată de pictorul Ionel Ioanid, fiul lui Gheorghe Ioanid, în stil renascentist. În 1955, deteriorată din cauza fumului, şi această pictură a fost restaurată de către Gheorghe Teodorescu Romanaţi.
De-a lungul vremii, slujirea fiecărui preot care a trecut pe la altar a adăugat grijă şi responsabilitate pentru această moştenire, astfel încât, astăzi, sfântul lăcaş este pregătit să mai înfrunte încă un veac, şi încă unul, luminând deopotrivă sufletele credincioşilor şi rătăcitorul timp în care nu ar trebui să ne pierdem.
Prezenţa domnitorului se simte şi astăzi
Părintele Valerian Iliescu este paroh la Căciulaţi din septembrie 1981. Slujirea cucerniciei sale a început cu o radicală restaurare a bisericii, pentru că, după cutremurul din 1977, lăcaşul era ruinat.
„Mi-a fost destul de greu, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor, am reuşit să refac biserica. În 1983, am restaurat şi pictura şi tot în acel an am resfinţit biserica. Bucuria a fost mare pentru că oamenii mi-au acordat încredere. Acum, mă simt într-adevăr împlinit sufleteşte, şi pentru că aparţin acestei comunităţi creştine. Pentru faptul că vreo zece ani nu s-a făcut slujbă în această biserică şi nici satul nu fusese botezat, lumea a dorit foarte mult, atunci când am venit, să le botez casele. Comunismul a făcut ca oamenii să se depărteze de biserică. La prima Liturghie au participat vreo cinci-şase persoane. Încet-încet, am reuşit să readuc credincioşii în biserică, înfiinţând chiar şi un cor de femei. Acum, la sărbătorile mari, sfântul lăcaş este neîncăpător. Prezenţa domnitorului Ghica se simte şi astăzi prin faptul că este pomenit la fiecare Liturghie, drept ctitor al bisericii, alături de prinţesa Maria Blaramberg, care a dăruit lăcaşul satului. Pentru mine, acest lucru este un sentiment copleşitor, gândindu-mă şi că în piciorul Sfintei Mese se află hrisovul semnat de domnitor. De câte ori intru în biserică, îl am în imagine. Însă bucuria cea mai mare este aceea că ocrotitorii sfântului lăcaş, Maica Domnului şi cei 14 sfinţi ale căror moaşte au fost donate bisericii de ctitor în ziua sfinţirii, sunt veneraţi de credincioşi cu multă evlavie şi speranţă că ei duc mai departe rugăciunile lor către Mântuitorul Hristos. Acest lucru mă face să mă plec şi în faţa enoriaşilor mei, să le spun că îi iubesc ca pe nişte fraţi şi să regret că, nu peste mulţi ani, pensionându-mă, va trebui să mă retrag din viaţa lor“, ne-a mărturisit părintele Valerian Iliescu.
Am părăsit biserica domnească de la Căciulaţi răcoriţi de rafalele unei ploi de vară binefăcătoare, purtând şi noi în inimă şi rugăciune lumina ctitoriei lui Vodă Ghica, înveşnicită în cer şi pe pământ, deodată cu satul, cu casele şi oamenii adunaţi sub crucea ei...
