Călătoria de azi se opreşte tot în judeţul Botoşani, în apropierea Siretului, în locuri care odinioară constituiau zona de trecere către teritoriul românesc ocupat de austro-ungari în 1775. Destinaţia este Sinăuţii de Jos, un sat cu o istorie zbuciumată, aflat la graniţa cu Ucraina, în care se păstrează o foarte valoroasă bisericuţă de lemn.
Pomenit într-o danie încă din vremea voievodului Ştefan, satul Sinăuţi avea să aibă o istorie grea şi plină de zbucium. În secolul al XVIII-lea, Sinăuţii erau una dintre cele mai mari aşezări din zona Siretului, cu pământuri întinse şi gospodării aşezate. În 1775, la anexarea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea satelor de pe linia Siretului, şi Sinăuţii au fost despărţiţi în două: o parte a rămas în Moldova (Sinăuţii de Sus), iar cealaltă a intrat sub stăpânire austriacă (Sinăuţii de Jos). La 1918, când Bucovina revine la trupul României, Sinăuţii de Jos redevin sat românesc, reîntregind aşezarea de altădată. Acest lucru nu a durat însă decât până în 1944, când, odată cu răpirea nordului Bucovinei de către ruşi, Sinăuţii de Sus rămân dincolo de graniţă, sub administrare ucraineană. „Pe vremuri, Sinăuţi era unul dintre satele mari din zonă. Astăzi, doar o mică parte din el mai este în partea românească, restul (Sinăuţii de Sus) fiind sub administraţie ucraineană. În capătul satului se află bariera şi graniţa cu ţara vecină“, explică pr. Iulian Ivaniciuc, parohul de la Sinăuţii de Jos, în timp ce intrăm în curtea largă a bisericuţei de lemn, cea care le-a fost reazem locuitorilor în vremurile tulburi pe care le-au parcurs.
Povestea bisericuţei
Lăcaşul de lemn cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh“ din Sinăuţii de Jos datează din anul 1803. Atunci, din cauza faptului că partea de sat anexată de habsburgi rămăsese fără lăcaş de închinăciune, stăpânul moşiei, Vasile von Grigorcea, a adus la Sinăuţii de Jos actuala bisericuţă de pe o altă moşie a sa, Coropcăuţi, teritoriu aflat azi tot sub administraţie ucraineană. Aici, la Sinăuţii de Jos, pe dâmbul de pe care se vede până departe, în ţara vecină, acolo unde li se află rudele din vechime, bârnele au fost reaşezate, conturând lăcaşul ce slujeşte şi azi comunităţii. „Boierul Grigorcea, proprietarul de atunci al satului, s-a îngrijit mult de biserică. De altfel, el se şi află îngropat aici, în cimitirul din jurul lăcaşului. Soţia sa era din neamul boierilor Flondor, cei care au deţinut satul vecin Rogojeşti şi care au dat nume valoroase istoriei şi culturii noastre“, spune pr. Ivaniciuc.
În timp, comunitatea s-a îngrijit, după puteri, ca bisericuţa să poată rezista, deşi întreaga sa existenţă, ca şi cea a satului, a fost una zbuciumată. „La un moment dat şi turcii au călcat zona asta. Bătrânii satului ştiu de la părinţii lor că turcii au intrat şi în biserică şi că pe catapeteasmă ar exista urme de sabie. Încă se pot observa marginile, străine de felul în care a fost realizată catapeteasma, care au fost aplicate probabil după acest episod. E posibil să fi existat un ornament frumos pe margini care să fi fost desprins atunci cu săbiile şi apoi oamenii să fi fost nevoiţi să aplice aceste margini“, încearcă o explicaţie părintele Ivaniciuc.
Bisericuţa era cât pe ce să fie mistuită de flăcări, cu puţin înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când jumătate din Sinăuţii de Jos au ars. Dar, ca o minune de la Dumnezeu, pârjolul s-a oprit înainte de biserică.
Stilul arhitectural
Lăcaşul din Sinăuţii de Jos este construit din bârne de stejar, aşezate pe talpă de stejar şi pe o temelie de piatră de râu. La exterior, biserica este blănită cu scândură de brad, iar acoperişul este de tablă.
Bârnele sunt acoperite cu scândură şi la interior, procedeu frecvent întâlnit în rândul construcţiilor de lemn în secolul al XIX-lea.
Biserica a suferit de-a lungul timpului doar mici lucrări de întreţinere, preoţii care au slujit aici fiind în trecere.
Catapeteasma, cea mai de preţ piesă din inventarul bisericuţei, prezintă o pictură extrem de valoroasă, însă aflată, din păcate, într-o destul de avansată stare de degradare. Foarte frumos lucrate sunt, de asemenea, şi uşile împărăteşti. „Catapeteasma nu a fost niciodată restaurată. Icoana hramului se prezintă cel mai bine. Ne-am dori mult să putem salva catapeteasma, însă posibilităţile parohiei sunt extrem de mici“, spune, cu regret, pr. Iulian Ivaniciuc.
„Cu dragoste faţă de ce-i vechi“, după cum el singur mărturiseşte, de opt ani încoace părintele Ivaniciuc s-a îngrijit cum a putut mai bine de bisericuţa satului. Astfel că azi lăcaşul e bine îngrijit şi întreţinut şi are şanse să ţină piept timpului.
În patrimoniul bisericii se mai află astăzi un epitaf şi un tetrapod de la 1859. “Într-un inventar de la 1824 se consemna că în bisericuţă existau patru icoane vechi, pe lemn, foarte valoroase. Acestora li s-a pierdut însă urma de-a lungul timpului. De asemenea, ar mai fi existat sfinte vase argintate, cu inscripţia donatorilor din familia Buchental, a moşierilor de la Rogojeşti, satul vecin“, a precizat parohul de la Sinăuţii de Jos.
