Buluc, schitul din Athosul românesc al Vrancei

Așezământ monahal cu nume turcesc, fondat în jurul anului 1716 de familia dregătorilor militari Caragea din Vineșeștii Vrancei, cu binecu­vântarea Sfântului Pahomie de la Gledin, pe când cuviosul era stareț la schitul din localitate, Bulucul s-a născut ca un așezământ isihast, paradoxal, odată cu epoca fanariotă, dar și cu debutul lucrării duhovnicești de la Dălhăuți, a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului. Mai puţin cunoscut decât fostele mănăstiri domnești de la Vizantea lui Petru Șchiopu și Ieremia Movilă ori Soveja lui Matei Basarab sau citadela Cantemireștilor de la Mera, modestul schit din Măgura Odobeștilor a reușit să treacă prin toate încercările istoriei și să reziste până în zilele noastre.

În cele trei secole (1716-2018), Bulucul a fost plămânul duhovnicesc al satelor din Podgoria și Măgura Odobeștilor, unde în toate epocile creștinii au găsit loc de refugiu din calea tătarilor la început, cuvânt de suflet la momentele de cumpănă din timpul invaziilor turco-austro-rusești și adăpost din calea armatelor Axei în timpul Primului Război Mondial, când germanii au bombardat fără milă satele din Podgorie, țintind în primul rând bisericile și școlile. Trecut din punct de vedere administrativ, în perioada interbelică, de la Odobeşti la Vărsătura şi, în cele din urmă, la Jariştea, acolo unde se găsește în zilele noastre, schitul a rămas acelaşi loc de rugăciune pentru credincioşi, iar pelerinajul care are loc de hramul Bisericii „Schimbarea la Față”, prăbușită la cutremurul din 1940, este cel mai mare și unic prin impactul social și identitar, din toată zona Carpaților de ­Curbură.

Ctitorit de dregători militari

Numele insolit al schitului provine de la cuvântul turcesc „buluc”, termen intrat în vocabularul administrației Țărilor Române în timpul suzeranității otomane, cuvânt care desemna o companie militară. Ctitorul Gheorghe Caragea era la 1679 „bulucbaș” în Focșanii Moldovei, mai precis comandantul unui „Buluc” al Voievodatului Moldovei. Acesta s-a stabilit spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cu jupâneasa Ileana și fiul său Ion, în satul Vineșești, dintre Focșani și Odobești, unde au achiziționat mai multe pro­prietăți. Nu știm ce s-a întâmplat între timp, dar la 1716 descoperim că tatăl Gheorghe și fiul Ion erau monahi la Schitul „Sfântul ­Gheorghe” din Vineșești, cu numele de Gherasim, respectiv Isaia. Prin Diata din 12 aprilie 1716, monahul Gherasim Caragea lasă „«Schitului Sfântul Gheorghe», făcut de el, la Vineşeşti”, averea sa - vii, case, pivniţe, dughene, acareturi - şi locurile din Târgul Focşani, „iar schitul îl dau cu tot cu câte are şi câte i-am dat eu şi câte s-ar mai însemna di acum înainte sfinţii sale părintelui şi stareţului mieu Chir Pahomie proem (fost) episcop Romanschi (Roman). Sfinţia sa să fie volnic cu acel schit şi cu toate câte are schitul a face ce ar vrea. Și după moartea mea cum ar socoti să le aşeze şi unde să le dea să fie volnic sfinţia sa”. Printre martorii testamentului îl întâlnim pe Isaia ieromonahul, fiul lui ­Gheorghe Caragea, cum bine ­precizează documentul.

Distrus de germani în Primului Război Mondial

La comemorarea a 100 de ani de la Primul Război Mondial trebuie să amintim că armatele Axei au ocupat bună parte din fostul județ Putna (vechea denumire a județului Vrancea până la 1968), pe care l-au exploatat fără milă, organizând pe malurile Milcovului lagăre de muncă forțată, topind sistematic clopotele pentru a fabrica obuze, distrugând zeci de biserici pentru a întrebuința lemnul la construc­ții militare, folosind pentru încălzit documentele așeză­mintelor monahale, ale bisericilor și primăriilor din zonă, iar clădirile și bisericile de zid utilizându-le pentru a adăposti animalele de povară. În doi ani de ocupație, trupele germane au făcut mai mult rău decât două secole de prezență periodică a trupelor Rusiei pravoslavnice care nu au distrus nici o biserică, ci au ridicat locașuri de cult în Principate. Aceeași situație a cunoscut-o și Schitul Buluc. Au fost de ajuns câţiva ani de război (1916-1918) ca prosperitatea şi liniştea aşezământului să se risipească. Ocupat de armatele germano-austriece, care aveau cartierul general la câțiva kilometri, în Măgură, schitul a fost ruinat, spoliat de bunuri, iar biserica de lemn pângărită de soldaţi încât, după încetarea ostilităţilor, a fost nevoie nu numai de refacerea chiliilor, dar şi de sfinţirea bisericii, lucru săvârşit de Episcopul Teodosie Atanasiu al Romanului.

Refăcut de protosinghelul Casian Carabă

Între cele două războaie schitul a renăscut, atingând prosperitatea de dinainte de război, și aceasta grație sârguinţei stareţului Casian Carabă, personalitate execepțională a vieţii monahale de la Buluc. Numit la conducerea schitului la câteva luni de la încetarea războiului, Casian Carabă a reuşit ceea ce nici un stareţ al Bulucului nu a făcut înaintea sa: să construiască o biserică de piatră și cărămidă tocmai la poalele Măgurii. Cărate cu spatele monahilor, a credincioşilor şi a animalelor de povară, pietrele, cărămizile, lemnul şi varul au făcut ca în câţiva ani să se ridice o frumuseţe de biserică. În acei ani, pentru scurt timp, din obștea Bulucului a făcut parte o altă figură importantă a monahismului dintre cele două războaie mondiale, arhimandritul Zosima Tărâlă. A fost perioada în care schitul a fost declarat monument istoric şi a intrat în atenţia cercetătorilor din Bucureşti, inclusiv a istoricului Nicolae Iorga. Sfinţirea Bisericii „Schimbarea la Faţă” în 1926 a fost semnul recunoaşterii poziţiei așezământului. În acelaşi timp, cu sfinţirea bisericii şi reconstruirea chiliilor s-a întors pagina peste suferinţele îndurate de monahi şi patrimoniul religios în timpul ocupaţiei din Primul Război Mondial. Din nefericire, în plină ascensiune, peste schit a venit seismul din noiembrie 1940, care a distrus Biserica „Schimbarea la Faţă” şi a afectat grav chiliile.

Călugării sprijină rezistența anticomunistă din Munții Vrancei

Ca peste tot în satele fostului județ Putna, monahii au sprijinit luptătorii din rezistența anticomunistă care acționau în Munții Vrancei și coborau până în satele din Podgorie. A fost motivul principal pentru care după război regimul comunist a dizolvat obștea, strămutând monahii la alte așezăminte, ca în cele din urmă să-l transforme în obște de maici, în 1951 fiind transferate monahii de la Mănăstirea Coteşti. Bătrânul stareț Casian Carabă, care ostenise mai bine de trei decenii să scoată din ruine schitul a avut și el o soartă tristă. După Decretul 410/1959, monahiile au fost trimise la casele lor, iar schitul a devenit filială a Parohiei „Sfinții Trei Ierarhi” din Vărsătura, comuna Jariştea. Totuși, fiind situat într-o zonă greu accesibilă, clădirile sale nu au fost transformate în Cooperativă Agricolă de Producţie, cum a fost cazul după 1959 cu mănăstirile Vărzăreşti şi Coteşti.

Sub comuniști, copiii cu părinții lor făceau noaptea priveghere la schit

Cu toate dificultățile, preotul și credincioşii Parohiei Vărsătura s-au ataşat de schitul închis, transformând, în plin comunism, ziua de 6 august într-o sărbătoare importantă a satelor din Podgorie. Mai mult ca niciodată, de praznicul Schimbării la Faţă, sute de familii, din care nu lipseau tinerii, mergeau la biserica de lemn. Se organiza slujbă de priveghere, la care copii și părinți participau şi înnoptau în chilii, pentru a fi prezenți la slujba de a doua zi. Neoficial însă, conducerea comunistă a comunei Jariștea și Ocolul Silvic din Focșani au pus stăpânire peste fostele chilii și terenurile schitului, ducând o luptă de gherilă pentru ca parohia din Vărsătura să cedeze chiliile și pământul deoarece, după modelul epocii, autoritățile locale doreau să transforme chiliile în cabane de vânătoare și case de vacanță.

Persecutați de comuniști în august 1989

În timp ce în țările din sud-estul Europei aflate sub influența URSS vântul schimbării bătea cu perestroika, autoritățile comuniste din Vrancea în complicitate cu reprezentanți ai Ocolului Silvic Focșani au vrut să distrugă clădirile schitului și să alunge paznicii trimiși de episcopie. Pentru aceasta, s-au dedat la adevărate campanii de pedepsire a monahilor trimiși de Episcopul Antim Angelescu. Profitând că preotul satului era înaintat în vârstă și nu putea ține piept mai-marilor din Jariștea și Focșani, în anii ʼ80 aceștia au transformat corpul de chilii în case de vacanță, iar spațiul dintre chilii și biserică, în teren de fotbal. În această situație se afla fostul schit Buluc în anul 1986, când paroh la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Vărsătura a venit preotul Ticu Bolovan. Împreună cu credin­cioșii a încercat să reintre în posesia chiliilor, să le amenajeze pentru primirea pelerinilor care veneau la hram. Pentru a readuce spiritul monahal în spațiul sacru, la cererea Consiliului parohial, episcopia l-a transferat la Buluc, în martie 1988, pe fratele Eftimie Mitică de la Schitul Vărzărești. Din acel moment au început suferințele, monahii transferați fiind amenințați cu moartea și persecutați de persoane trimise în toiul nopții de comuniștii atei. Din procesul-verbal al Parohiei Vărsătura din 1 iulie 1989 aflăm că fratele Eftimie a fost bătut, batjocorit și amenințat cu moartea. De teamă, acesta a plecat, iar în locul său episcopia l-a transferat pe fratele Panaite Mircea de la Mănăstirea Putna. Cum era de așteptat, „necunoscuți” au descins din nou în noaptea de 21 august 1989, au vandalizat biserica, au distrus un vechi istoric al sfântului locaș, au spart ferestrele și ușile, au distrus cărțile vechi de slujbă și veșmintele, l-au legat pe monah și l-au adus în cătunul Poiana Părului, unde l-au amenințat să plece și să nu se mai întoarcă.

Redeschis după 1989 și transformat în mănăstire

Situat într-o zonă care nu putea fi utilizată pentru agricultură, așezământul nu a fost distrus cu buldozerele ca Schitul „Sfântul Ioan” din Panciu, dar puțin a lipsit ca aceleași autorități lipsite de credință din Focșani și Jariștea să distrugă biserica de lemn și să o transforme în reșe­dință de vacanță. După decembrie 1989 la Buluc nu a fost entuziasmul pe care l-au cunoscut alte așezăminte monahale redeschise. Amintirile persecu­țiilor din 1989 erau încă vii. Treptat, disputa dintre parohie și auto­ritățile locale asupra proprie­tăților din jurul bisericii s-a închis, iar episcopia a numit ca administrator pe ierodiaconul Nicanor Momanu, care nu a stat decât doi ani. Renașterea spirituală a vieții monahale la Buluc a început din 1993, când așezământul a devenit unul de monahii, iar Melania Gândac a preluat conducerea așezămân­tului. Puțin câte puțin schitul a prins viață, reușind să depășeas­că jumătate de secol în care, cu greu, credincioșii și preoții din Vărsătura au ținut piept autori­tăților atee, care doreau să transforme spațiul sacru în loc de odihnă și distracții pentru nomeclatura locală. După Melania Gândac, la conducerea schitului au urmat Marina Chiper, Gabriela Căruceru, Macrina David şi Iustina Talaban. În anii din urmă schitul a fost transformat în mănăstire de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, iar astăzi așeză­mântul este condus cu înțelep­ciune de monahia Serafima Bourean.

Aici se slujește în cea mai veche biserică de lemn din sudul Moldovei

Este posibil ca biserica Schitului Buluc să fie cel mai vechi locaş de lemn situat în Carpaţii de Curbură. Aproape necunoscută de istoricii care au studiat viaţa religioasă din România și bisericile de lemn, dispărută din Lista Monumentelor Istorice după 1948, Biserica „Sfânta Treime/ Pogorârea Duhului Sfânt” pare să fie singura construcție religioasă din lemn care a rezistat, pe acelaşi amplasament, de la începutul secolului al XVIII-lea până în zilele noastre. Desigur, edificiul a suferit mai multe transformări în urma reparaţiilor periodice, când au fost înlocuite piesele din lemn deteriorate. Însă, privită în ansamblu, biserica pare neclintită, iar unele piese din arhitectura acesteia sunt vechi, de secole. Dovada peremp­torie sunt icoanele, pictate pe lemn, din epoca fanariotă, o bijuterie a zugravilor anonimi din secolul al XVIII-lea, când se presupune că ar fi fost executate primele icoane împărăteşti. Construită inițial cu pridvor, ca bisericile din Vrancea arhaică, din a căror arhitectură s-a inspirat, biserica a păstrat pridvorul până în anii '80. Reparaţiile care s-au făcut după această dată i-au schimbat înfăţişarea, pridvorul fiind închis cu scânduri, apoi zidit. Prin intimitatea stilului, proporțio­nalita­tea spațiilor, vivacitatea culorilor din icoanele vechi și liniștea care domnește între pereții seculari, biserica este o dovadă a faptului că a fost ridicată în atmosfera isihastă a începutului secolului al XVIII-lea.

Schitul Buluc, din 2015, din nou monument istoric

Pierdut din Lista Monumentelor Istorice după 1948, patrimoniul religios al Schitului Buluc a reintrat în atenția responsabililor din Ministerul Culturii abia în ultimii anii, în urma campaniei de presă „Biserici mutilate” și datorită publicării unui volum despre istoria și valorile de patrimoniu de la acest schit, în mod deosebit obiectele de cult, icoanele seculare şi biserica de lemn - cele mai vechi dovezi ale vieții monahale de la Carpații de Curbură. După ce Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a Schitului Tarniţa a ars în aprilie 2006, iar numărul bisericilor de lemn din Vrancea scade în fiecare deceniu, locaşul Schitului Buluc este singura biserică de lemn din acest spațiu istoric, care adăposteşte una dintre cele mai importante colecţii de icoane vechi, pictate pe lemn. Demersurile iniția­te de administrația locală și Direcția de Cultură Vrancea au fost sprijinite în mod ex­cepți­onal în 2014, de IPS Părinte Ciprian, noul Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei, grăbind finalizarea dosarului, făcând ca pe 11 noiembrie 2014, Buluc să redevină, oficial, prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2740 /11 nov. 2014, monument istoric. În 2018, schitul familiei bulucbașei Caragea continuă să întrețină flacăra Rugăciunii inimii la frontiera dintre Vrancea arhaică și Moșia Odo­beștilor, iar biserica de lemn atrage an de an, de Rusalii și de Schimbarea la Față, mulțimi de creștini de pe Valea Milcovului și Valea ­Putnei, care vin să se închine la icoanele făcătoare de minuni și să regăsească liniștea departe de forfota din târgurile Pod­goriei.