Buna Vestire din Ceahlău

Viața aici e aspră. Așa a fost întotdeauna și poate de aceea puțini au rezistat în pustniciile din Ceahlău. Și anul acesta iarna a fost rece, mai rece decât cele pe care și le amintește maica Pantelimona din ultimii 10-15 ani. De doar câteva zile pământul s-a mai zbicit, iar lumina și-a făcut loc printre neguri. Pe creastă, zăpezile încă rezistă. Se văd de jos. Vârfurile par învelite în năframe albe. Aici, în vale, ghioceii sunt deja mesagerii Bunei Vestiri. Aleea către biserica mănăstirii seamănă cu o eternă cale către primăvară. Ca o parabolă pământeană a veștii celei bune primite de Fecioara Maria.

Căldura binefăcătoare pătrunde, de câteva zile, în porii muntelui, blocați de răceala iernii. Soarele încă poartă luptele lui cu vântul, etern locatar al Ceahlăului. Sunt însă și momente de armistițiu, în care acesta admite doar să adie, permițând razelor să dezmorțească versanții întune­cați. Azi, degetele de lumină ale soarelui răsfiră iarba jilavă, mângâie și încălzesc pârtia, transformând în dreptunghiuri tot mai mici zăpada artificială produsă pentru ultimii schiori din acest sezon.

Stațiunea e în amorțire. Așa e în zilele de lucru. Turiștii apar doar în vacanțe sau la sfârșit de săptămână. Atunci, străduțele se animă, vânzătorii ridică obloanele grele ale tarabelor, își aranjează din nou suvenirurile, glumesc între ei, devin din nou prieteni răbdători ai timpului. În stațiunea care nu e decât un sat mai mare, forfota asta face bine, trezește locul - voci de copii care se strigă unii pe alții în drumul spre traseele ce urcă la Dochia, pocnetul portierelor care se închid și deschid în funcție de fluxul vizitatorilor, zgomotul sacadat de pași pe asfaltul străzii principale. La ceasurile potrivite, vuietul se astâmpără. Se aude toaca ori bat clopotele Mănăstirii „Buna Vestire”, reamintind că aici, sub Ceahlău, Cerul e un pic mai aproape. Toate aceste sunete se amestecă și se transformă în ecouri prelungi, după ce se lovesc de platoșa versanților din jur, ca într-un permanent serviciu de ping-pong. În Durău, ești ca într-o cutie de rezonanță.

Muntele lui Dumnezeu

„Noi ne-am obișnuit, e o bucurie să putem sluji lui Dumnezeu de aici. Lumea spune - și noi simțim - că atunci când pătrunzi pe poarta mănăstirii, se simte că e altă lume. Și duhul, duhul Ceahlăului. Cine vine nu-l mai uită”, spune maica Pantelimona, ghidul mănăstirii, în timp ce coborâm spre biserică. În grădina ordonată ca o farmacie, o altă maică trebăluiește printre pâlcurile de ghiocei și brândușe ce dau din nou sens mitului renașterii.

Mănăstirea e centrul acestei mici lumi aciuate la picioarele Ceahlăului. Chiar și azi, când nu sunt prea mulți turiști în stațiune, cei care ajung poposesc mai întâi la biserică. Așa a fost mereu. Istoria locului și a stațiunii s-ar fi scris, probabil, altfel, dacă aici nu ar fi existat o viață spirituală atât de intensă.

Până în urmă cu patru secole, Durăul a însemnat doar păduri nesfârșite și muntele acesta atât de iubit, atât de misterios, care părea că ajunge direct în cer. „În Cea­hlău, viață duhovnicească a fost dintotdeauna. Pustnicii trăiau în grote, pe margini de pâraie, în jgheaburi. Denumiri rămase până azi, precum Martin, Serafima, Mavra din Ceahlău, Peon sunt mărturii în acest sens. De la țăranii din zonă, care au avut evlavie foarte mare la acești pustnici, se știe că, la Durău, un schit de călugărițe ar fi existat încă de pe la 1600. Era condus de schimonahia Mariana, despre care se spune că ar fi fost nepoata domnitorului Vasile Lupu. Cele 10-11 măicuțe nu au rezistat prea mult din cauza vieții aspre, a iernilor foarte grele. Aveau doar o bisericuță de lemn și câteva căsuțe”, poves­tește maica Pantelimona.

După această încercare de închegare a unei obști monahale, o bună perioadă locul nu a mai fost populat. Dar pustnicii n-au plecat din Cea­hlău. În apropiere,Valea Bistriței era înțesată de schituri și de mănăstiri. Reluarea vieții duhovnicești s-a petrecut aproape două secole mai târziu. „Prima atestare documentară a Mănăstirii Durău o avem din 1779, stareță fiind schimonahia Nazaria, sub conducerea căreia fiin­țează o obște isihastă de monahii, a căror viață de asceză și rugăciune se desfășura după rânduiala paisiană, duhovnic al obștii fiind Cuviosul Iosif Pustnicul, ucenic al Sfântului Paisie Velicicovski”, explică maica stareță Raisia Lungu.

Din cauza vremii greu de suportat, în 1785, la îndemnul duhovnicului lor, măicuțele s-au retras în Poiana Văratec, unde au înființat mănăstirea existentă și azi. Durăul a rămas o piatră de încercare, un loc greu de îmblânzit. „La 1802, ieroschimonahul Petru a reînnoit bisericuța de lemn cu hramul Buna Vestire, care fusese construită de măicuțele plecate la Văratec, și a reînviat așezământul monahal”, spune maica stareță.

Apoi, monahi de la schiturile din zonă, de la Mănăstirea Hangu, au venit și s-au așezat aici, iar la 1835, călugări de la mănăstirile Neamț și Secu, ajutați de câțiva negustori bogați din Târgu Neamț și de maica Safta Brâncoveanu de la Văratec, au ridicat biserica de zid a mănăstirii, în locul bisericuței de lemn, păstrând hramul Bunei Vestiri. Ctitoria a fost sfințită de Mitropolitul Veniamin Costachi. „După ridicarea bisericii, s-au adăugat și alte construc­ții: clopotnița de piatră, clădirea stăreției, clădirea bucătăriei. Oameni de cultură, oameni politici, scriitorii vremii au început să acorde o anumită atenție locului, prin prisma simbolisticii muntelui Ceahlău. Au finanțat clădiri, au venit aici, au construit case. Așa s-a dezvoltat așezarea și a intrat în atenția lumii literare și politice a vremii”, poves­tește maica Pantelimona.

Drum construit cu eforturile publicistului Gheorghe Panu

Un real prieten al așeză­mântului care la 1905 a devenit mănăstire a fost publicistul și omul politic Gheor­ghe Panu (1848-1910). Îndrăgostit de Valea Bis­triței și de muntele Ceahlău, de frumusețea ireală a locurilor, de drumețiile montane, a descoperit Durăul și l-a iubit cu patimă până la plecarea sa din această lume. A fost promotorul luminos al dezvoltării locului. Dimitrie Hogea, fost primar al ora­șului Piatra Neamț, descriind o călătorie spre Durău, la 1900, alături de Gheorghe Panu și Calistrat Hogaș, scria: „Drumul era rău de tot, ducea mai mult pe pârâu, poduri şi podeţe nu erau. În lungul pârâului Schit era un canal de apă, făcut din lemn, pe care scândurile şi dulapii ce se tăiau la cele 4-5 ferăstraie de apă, se scurgea spre Bistriţa, unde se legau plutele care se îndreptau la schelele din Piatra Neamţ. Pădurea era deasă şi tot mai întunecată cu cât ne apropiam de Durău”. Tot el nota, în 1931, în broșura „George Panu la Durău. Câteva note şi amintiri”, că „drumul de 9 km, ce duce de la Capu-Dealului din Răpciuni (sat al comunei Ceahlău, n.r.) până la schitul Durău, nu se putea face cu trăsura. Mica şosea de astăzi, cu podurile şi podeţele ei, s-a făcut mai târziu, în urma nenumăratelor stăruinţi depuse de Panu”. Mai exact, în perioada 1895-1890. De atunci datează, într-o formă modernizată, accesibilă, drumul ce duce azi spre Durău.

Durăul a devenit acasă pentru Panu. Și-a construit chiar și o locuință, mai la vale de mănăstire, pe locul căreia astăzi se află Pensiunea „Brândușa”.

Crucea de pe strada Călugărului

O salbă de căsuțe de lemn - chilii ale călugărilor, o moară în apropiere, pentru uzul obştii, clopotnița de lemn, biserica de zid, cimitirul mănăstirii și bisericuța lui de lemn cu hramul „Sfânta Sofia”. Așa arăta locul pe la începutul veacului al XX-lea. Iar această imagine e pe deplin verificabilă în ilustratele păstrate din anii 1901-1915 din zona Durăului. O scurtă plimbare pe străzile din jurul mănăstirii mă ajută să reconstruiesc înfățișarea așezării de odinioară. Pe strada Călugărului, pe tăpșanul din fața Hotelului Bradul, descopăr o cruce de lemn ce însemnează locul fostului cimitir al mănăstirii. „Restul locului era împădurit. În cimitir au fost îngropați călugări, dar și oameni ai locului. Și acolo era o bisericuță de lemn. A fost dărâmată de comuniști, odată cu mai multe case de monahi, iar mormintele au fost dezafectate în 1977, când s-a construit stațiunea. Deranjau, nu cadrau bine. Oamenii și-au luat morții și i-au dus fie în sat, fie aici, lângă mănăstire, unde avem un mormânt comun”, povestește maica Pantelimona.

Tihna Durăului, ca așezare monahală, a durat până în 1959, când regimul comunist a desființat mănăstirea, iar biserica a devenit una de mir. În 1972, a redevenit schit de călugări, apoi, din 1991, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a reînfiripat aici tradiția vechii mănăstiri de că­lugărițe.

Acum, Durăul e vizitat anual de sute de mii de turiști atrași de drumețiile spre vârfurile din Cea­hlău. Însă așezarea a devenit ceva mai închegată abia după 1953, când a început construirea Barajului Bicaz și a lacului de acumulare Izvorul Muntelui. Atunci, mulți locuitori din satele acoperite de ape au fost strămutați în satul Ceahlău, inclusiv în partea acestuia numită Durău. De la sfârșitul anilor ‘70, comuniștii au sistematizat-o și modernizat-o în spiritul epocii, transformând-o în stațiune turistică.

Tonitza, salvatorul Mănăstirii Durău

Poate că Biserica „Buna Vestire” a Mănăstirii Durău ar fi avut aceeași soartă ca bisericuța de lemn din cimitir, dacă interiorul ei nu ar fi fost atât de valoros, grație picturii realizate de Nicolae Tonitza, în perioada 1935-1937. Comuniștii au înțeles asta și au cruțat biserica, introducând-o în circuitul turistic și muzeal al zonei. „Pictura lui Nicolae Tonitza a fost binecuvântarea lui Dumnezeu. Naosul, pronaosul și Sfântul Altar au fost pictate de el, alături de un grup de studenți de la Academia de Arte Frumoase din Iași, printre care și Corneliu Baba. A pictat, în total, opt scene, mari ca dimensiune, în tehnica encaustică. Practic, în spatele picturii se află un strat gros de ceară”, îmi explică maica-ghid. La vremea aceea, era o inovație absolută, tehnica fiind folosită în premieră la Durău, unde valorile climaterice speciale permiteau păstrarea unei temperaturi constante și vara, și iarna.

În interior, scenele lui Tonitza constrastează puternic cu cele neo­bizantine, din pridvor. Culorile calde, magii care asistă la Naște­rea Domnului închipuiți ca niște țărani munteni, Ceahlăul zugrăvit pe fundal mă duc cu gândul la vorbele maicii Pantelimona despre duhul acestui munte. Și Tonitza l-a simțit.

O bună vestire pentru pacea fiecărui pelerin

Astăzi, 25 de măicuțe țin vie viața monahală a Durăului. În iernile lungi și reci lucrează în atelierul de pictură. Vara sunt implicate în activitățile cu copiii din taberele organizate de Arhiepiscopia Iașilor. Și o îndeletnicire, și cealaltă e un mod de a întoarce către lume ceva din frumusețea inefabilă pe care au primit-o slujind lui Dumnezeu din acest loc. Și pentru ele, și pentru fiecare dintre pelerinii ce uită, preț de câteva clipe, împovărarea cu care vin de acasă, Durăul rămâne un continuum al bunei vestiri. Un chivot impregnat de spiritul Ceahlăului, care nu se uită niciodată.